Pedepse... expirate

Sistemul militar se întemeiază pe recompense şi pedepse şi nu am să vă pot contrazice dacă îmi veţi spune că acesta este un truism. Pentru că este. Dar, de îndată ce aprofundăm domeniul, ne îndepărtăm tot mai clar de zona truismelor şi intrăm pe un teren destul de accidentat şi imprevizibil, generat de eterna noastră obişnuinţă de a „negocia”, cu talente vivace de pişicheri, litera regulamentului sau a legii.
Nu o să mă refer aici la recompense, de care, de foarte multe ori, mai degrabă uităm, ca şi cum ele nu ar exista sau nu ar fi pedeplin meritate de colegii sau subordonaţii noştri decât în situaţii extreme, cu totul nefericite. M-a interesat întotdeauna mai mult problema pedepselor, tocmai pentru că şi acestea au un potenţial educativ deloc de neglijat dacă sunt corect şi întemeiat folosite. Un potenţial ignorat, uneori, din neputinţa de a-l cunoaşte pe celălalt, dar şi din incapacitatea de opta, în deplină cunoştinţă de cauză, pentru soluţia cea mai potrivită unei împrejurări apărute din raţiuni care depăşesc posibilităţile de înţelegere ale comandanţilor care au deschis rar sau deloc o carte de psihologie.
Nicolae Iorga spunea cândva că suntem educaţi, prin aceste locuri, încă din fragedă pruncie, în logica pervertită a interdicţiei. Marele istoric susţinea că, de fapt, copiii sunt învăţaţi mai degrabă ce nu le este permis decât ceea ce trebuie şi pot să facă, punând imposibilitatea ieşirii lor, ca adulţi, din tiparele convenţionale pe seama acestei nefaste convertiri timpurii.
Sistemul pedepselor a cunoscut, în istoria armatei române, o evoluţie care este indisolubil legată de aceea a societăţii româneşti, de la bătaia administrată copios ţăranului român adus să servească patria în uniformă până la privarea de libertate a oricărui militar, indiferent de grad, de cea din urmă pedeapsă eliberându-ne, salvator, abia după decembrie 1989.
Unul dintre foştii mei şefi a fost, în întreaga sa carieră militară, adeptul convins al utilizării exclusive a recompenselor. Un dezechilibru, fireşte, veţi putea spune, pe un ton moralizator. Dar, în opinia sa, aplicarea pedepselor dezvăluia mai degrabă neputinţa comandantului de a-şi utiliza capacitatea de persuasiune şi nepriceperea flagrantă în a-şi motiva subordonaţii. Vă mărturisesc că l-am admirat sincer pentru convingerea sa pe care şi-a respectat-o întotdeauna cu perseverenţă.
Am avut însă posibilitatea de a afla, înainte de a fi putut spune că le-am văzut chiar pe toate, de acel comandant, cu totul rarisim, care descoperă sistemul pedepselor după regulamentul ieşit din uz de ceva vreme al disciplinei militare! Să nu ştii că a fost abrogat regulamentul pe care îl invoci, cu încruntări de operetă, într-o încercare penibilă de a-ţi impune autoritatea şi care sfârşeşte într-un ridicol desăvârşit, spre amuzamentul tuturor subordonaţilor, ei bine, da, asta aş numi eu adevărata contraperformanţă a utilizării instrumentului educaţional implicit al pedepselor!