Parfumul scrisorilor de altădată

În memoriile sale, Nicolae Iorga relatează că, la un moment dat, prin anii ’30, Alexandru Averescu, liderul Partidului Poporului, a simţit nevoia să se adreseze tuturor şefilor partidelor politice din România – şi, deci, implicit, şi marelui istoric –, expediindu-le o scrisoare dactilogafiată în care erau expuse motivele care îl determinaseră la acest gest.
Iritarea lui Nicolae Iorga la primirea epistolei a fost pe măsura gestului mareşalului. Cum îşi permitea Averescu, socotea preşedintele Partidului Naţionalist-Democrat, să-i trimită o scrisoare... dactilografiată? Regulile, la un asemenea nivel, dar mai ales importanţa politică a demersului mareşalului impuneau, credea Iorga, o scrisoare personală, scrisă de mână.
Dacă marele istoric ar mai trăi astăzi, probabil că un text dactilografiat i s-ar părea ceva firesc, dacă nu cumva chiar vetust. În era „maşinăriilor” electronice, care ne sorb ideile plasându-le în combinaţii de biţi pe ecrane LCD, iritarea lui Iorga este cu totul de neînţeles.
Şi totuşi, cândva, oamenii îşi scriau scrisori. Fie ele şi pierdute şi, poate, tocmai de aceea, unele, compromiţătore, găsite, expediate sau cu „adrisant” necunoscut, cuprinzând gânduri fugare, idei pentru altădată sau notaţii eliptice, reflectând o stare de spirit, nobile sentimente sau banale informaţii despre... vremea la băi şi, de ce nu, chiar nivelul de instrucţie al semnatarului. Căci, s-a spus mereu, pe bună dreptate, de altminteri, că scrisul este oglinda sufletului şi a minţii omului. Ca istoric, vă pot mărturisi emoţia care m-a cuprins atunci când am putut vedea şi pipăi eu însumi hrisoave ale domnitorilor români, acte oficiale sau jurnale ale regilor noştri, scrisori şi rezoluţii ale mareşalilor şi generalilor care au făcut istorie. Valoarea unui document cu semnătura olografă a unei personalităţi este inestimabilă.
Am primit recent, cu prilejul zilei mele de naştere, o foarte frumoasă scrisoare de felicitare de la un personaj important. Nu o spun ca să mă fălesc, vă asigur, ci pentru a sublinia onoarea care mi s-a făcut şi mândria care m-a cuprins la citirea epistolei.
Însă am descoperit de îndată că semnătura celui care alesese acest mod de a mă onora cu urările sale era... electronică! Altfel spus, am primit un text impersonal care avea însă tot ştaiful unui act personal. Mă pregăteam să pun scrisoarea într-un loc anume, unde păstrez toate actele importante şi scrisorile de suflet, dar am renunţat tot atât de repede pe cât de grăbit fusesem să o alătur celorlalte.
Nu am fost cuprins de iritarea lui Iorga la primirea epistolei dactilografiate a mareşalului Averescu, dar am înţeles mult mai bine ce trebuie să fi simţit istoricul, al cărui profund respect pentru acte şi documente originale este bine cunoscut, în faţa unui text-şablon, care îl îndepărta iremediabil pe expeditor de destinatar.
Aşadar, măcar pe scrisori nu uitaţi să vă semnaţi manu propria cel puţin atât timp cât mai folosim imprimante... Destinatarul vă mulţumeşte anticipat!