10 December 2007

Lecţia de comunicare


Regina (The Queen), Anglia, Franţa, Italia, 2006, dramă
Regia: Stephen Frears
Scenariul: Peter Morgan
Operator: Affonso Beato
Muzica: Alexandre Desplat
Montaj: Lucia Zucchetti

Probabil că sunt puţine actriţe cărora să le fie hărăzit, în cariera artistică, să dea viaţă pe marele ecran, cu un talent admirabil şi un joc impecabil, unor capete încoronate atât de diferite, în esenţă, precum vor fi fost cele două Elisabete ale Marii Britanii, la câteva secole distanţă una de cealaltă. Helen Mirren este această extraordinară actriţă care adaugă în palmaresul său, în sfârşit, un Oscar pentru rolul interpretat în producţia care dă viaţă Elisabetei a II-a, în momentele de cumpănă prin care a trecut Casa Regală britanică la moartea prinţesei Diana. Este de semnalat însă că, invitată să ia cina cu regina Elisabeta a II-a, Helen Mirren a refuzat această onorantă ofertă, motivând unele angajamente de filmare în SUA pentru o nouă peliculă la care lucrează, ceea ce a alimentat comentariile maliţioşilor de serviciu, care oricum nu o prea înghit pe regină.
Adevărul este că Diana a fost una dintre pietrele de încercare pentru o casă regală ca cea a Marii Britanii care, de la drama sentimentală trăită de Eduard al VIII-lea – nevoit să aleagă între tron şi „americanca” (aşa cum i se spunea, cu dispreţ, în sânul familiei regale) Miss Wallis Simpson – nu mai cunoscuse o criză majoră de o asemenea natură. Divorţul ei de prinţul Charles, moştenitorul tronului britanic, prezentarea ei în tabloidele din întreaga lume în compania lui Dodi Al-Fayed, în fotografii mai degrabă compromiţătoare pentru imaginea ei şi de-a dreptul stânjenitoare pentru Casa Regală britanică nu s-au dovedit atât de dificile precum moartea ei, într-un accident îngrozitor, petrecut în capitala Franţei, într-o cursă automobilistică nebună determinată de eforturile de a scăpa de nelipsiţii paparazzi.
Filmul lui Stephen Frears vizează, de fapt, tocmai perioada scursă între moartea prinţesei şi funeraliile sale, organizate cu mare pompă la Londra, şi înfăţişează grava criză intervenită, pe de o parte, în interiorul Casei regale britanice (vedem aici un prinţ Charles transfigurat de durere, care pară să o mai iubească încă pe prinţesa Diana), şi, pe de altă parte, între regină şi guvernul condus de impetuosul Tony Blair, proaspăt numit prim-ministru.
Dincolo de detaliile de interior (sunt deja numeroase intervenţiile celor care au semnalat lucruri puţin credibile, dacă nu chiar imposibile în scenariul filmului, mai ales în privinţa etichetei la Casa Regală), de dialogurile dificil de reconstituit şi, deci, puţin credibile, filmul este, pentru oricine are răbdarea să-l urmărească până la sfârşit (este una dintre acele producţii cu un final cunoscut, prea bine cunoscut!), o foarte instructivă lecţie de rezolvare înţeleaptă, pentru toate părţile direct implicate, a unei crize politice, cu consecinţe de nebănuit în condiţiile escaladării ei, o admirabilă lecţie de comunicare eficientă între cei mai importanţi factori de decizie politică într-un sistem democratic cu o vechime semnificativă.

Mai degrabă de urmărit, ca material didactic, la facultăţile de ştiinţe politice decât la cele de actorie, teatru şi film, filmul lui Stephen Frears este o lecţie pentru oricine crede în virtuţile comunicării, în capacitatea liderilor de a gândi şi de a se implica, prin decizii responsabile, în destinul ţării şi al cetăţenilor pe care îi reprezintă.

2 comments:

CBY said...

Un film pe care am avut sansa sa-l vedem impreuna, tot team-ul BDI.
O buna recenzie de film, pe care am fi vrut s-o vedem in Revista

Florin ŞPERLEA said...

Ha, ha... ce vremuri! Ma gandesc ca sunt cam apuse, desi nu au fost lipsite cu totul de "vanatori" cam neiscusiti...
Dar, una peste alta, sa ramanem cu ceea ce a fost/este bun in toate acelea care apartin trecutului!