Apocalypto, aventură, SUA, 2006
Regia: Mel Gibson
Scenariul: Mel Gibson, Farhad Safinia
Muzica: James Horner
Montaj: Kevin Stitt, John Wright
Recunosc că m-am dus să văd „Apocalypto” după ce mai multe cunoştinţe – în ale căror opinii, atunci când vine vorba de film, am încredere – mi-au spus, oripilate, că e „plin de sânge” şi „orori”, care mai de care mai de neînchipuit, ceea ce m-a determinat, pentru prima oară suspicios, să văd cu ochii mei dacă lucrurile stau cu adevărat aşa, dar şi pentru că Mel Gibson a reuşit perfomanţa de a face din precedentul său film – „Patimile lui Hristos” – unul de referinţă, şi acesta criticat, la rândul său, printre multe alte motive, pentru exacerbarea, s-a spus, a suferinţelor îndurate de Iisus Hristos înaintea răstignirii.
Tehnic vorbind, se poate aprecia că filmul lui Gibson este impecabil filmat şi montat. Sunt aici scene absolut admirabile, de la vânătoarea unui tapir, de pildă, până la urmăriri în junglă, pline de supans, după cum stratificarea socială în oraşul în care au loc sacrificiile umane este rapid şi expresiv înfăţişată numai graţie pretextului trecerii celor care urmează să fie sacrificaţi spre templul din centrul oraşului. Cred însă că Mel Gibson greşeşte atunci când, construind rolul preotului care oficiază sacrificiile, induce, în mod evident, ideea şarlatanismului acestuia, vizibilă mai ales în condiţiile eclipsei de soare. Aş spune că este mai degrabă viziunea cuiva ancorat într-o lume profund secularizată şi pătrunsă de raţionalism, decât a unui regizor care încearcă să înţeleagă misterele ritualurilor unei civilizaţii apuse şi supuse extincţiei.
Dacă ne raportăm la acest film stând comod în fotoliul unei săli de cinema a secolului al XXI-lea, cu mentalitatea noastră de acum, filmul ni se va putea părea unul violent şi dur, poate prea dur, de acord… (Când îţi cumperi carnea tranşată şi gata pregătită dintr-un supermarket din ce în ce mai sofisticat, nu prea te gândeşti la cum se vâna odinioară, pentru supravieţuire!) Dar îngăduiţi-mi să presupun că fiecare dintre cei care vor dori să vadă această peliculă va intra măcar în jocul inevitabilei convenţii care este filmul artistic, dacă nu cumva se va înarma măcar cu o brumă de cunoştinţe despre mayaşi, atât cât putem şti astăzi despre această civilizaţie precolumbiană.
Ne oripilează că mayaşii făceau sacrificii umane în speranţa unei eventuale îmblânziri a zeilor nemiloşi în ritualuri pe care ne-am grăbi să le numim „barbare”? Dar la fel făceau şi vechii egipteni (sacrificând prizonierii de război!) sau chiar şi vechii grecii (dacă drama Ifigeniei ne mai spune ceva sau cazul, istoriceşte atestat, al celor trei perşi, capturaţi de greci, şi sacrificaţi înaintea Bătăliei de la Salamina, din iniţiativa prezicătorului Eufrantide). Acestea sunt însă civilizaţii apuse despre care, în bună măsură şi datorită unei „democratizări” a percepţiei pozitive prin documentarele furnizate în exces de canalele „Discovery” şi „National Geographic”, păstrăm o bună impresie şi o imaculată convingere că au fost cu adevărat „mari” şi „strălucitoare”, dar nu atât de crude precum vor fi fost, chipurile, civilizaţiile precolumbiene, numai pentru că până la noi au ajuns puţine mărturii (exceptând unele construcţii monumentale şi eventuale relatări). Să mai amintesc de practica geto-dacilor de a trimite la Zalmoxes, din cinci în cinci ani, un „mesager”, tras la sorţi, prin aruncarea acestuia în trei lănci fixate cu vârfurile în sus şi care, dacă avea nefericita neşansă de a nu muri, ceea ce însemna că zeul le e nefavorabil, chema un nou nefericit la supliciu?
Din punctul meu de vedere, filmul lui Mel Gibson nu păcătuieşte neapărat prin exacerbarea violenţei, aşa cum s-a spus, ci mai degrabă prin ideea, subînţeleasă, că o civilizaţie, precum cea mayaşă, s-ar fi autoexterminat oricum, fie că celebrii conchistadori ar fi găsit, fie că nu, calea spre continentul american! Altfel spus, deşi violenţele comise de cuceritorii spanioli nu pot fi tăgăduite, ele ar fi întrucâtva scuzabile sau măcar acceptabile în raport cu practica sacrificiilor umane ritualice crude la care se dedau mayaşii!
n rest, filmul înfăţişează o poveste, credibilă, bine spusă prin mijloacele specifice celei de-a şaptea arte, iar actorii, aleşi dintre urmaşii mayaşilor de odinioară, atâţia câţi au putut supravieţui cuceritorilor europeni, vorbesc o limbă care reînvie, pe ecran, o lume dispărută, inclusiv prin complexitatea articulaţiilor ei lingvistice. Mi-a fost însă greu să înţeleg de ce subtitrarea în limba română a filmului a păstrat şi numele proprii/poreclele protagoniştilor… în limba engleză (!), ceea ce a alterat, într-o oarecare măsură, autenticitatea vizată de Mel Gibson… De-ar fi fost măcar în limba spaniolă!
Violent sau nu, „Apocalypto” este un film admirabil pe care n-ar trebui să-l rataţi!...
Regia: Mel Gibson
Scenariul: Mel Gibson, Farhad Safinia
Muzica: James Horner
Montaj: Kevin Stitt, John Wright
Recunosc că m-am dus să văd „Apocalypto” după ce mai multe cunoştinţe – în ale căror opinii, atunci când vine vorba de film, am încredere – mi-au spus, oripilate, că e „plin de sânge” şi „orori”, care mai de care mai de neînchipuit, ceea ce m-a determinat, pentru prima oară suspicios, să văd cu ochii mei dacă lucrurile stau cu adevărat aşa, dar şi pentru că Mel Gibson a reuşit perfomanţa de a face din precedentul său film – „Patimile lui Hristos” – unul de referinţă, şi acesta criticat, la rândul său, printre multe alte motive, pentru exacerbarea, s-a spus, a suferinţelor îndurate de Iisus Hristos înaintea răstignirii.
Tehnic vorbind, se poate aprecia că filmul lui Gibson este impecabil filmat şi montat. Sunt aici scene absolut admirabile, de la vânătoarea unui tapir, de pildă, până la urmăriri în junglă, pline de supans, după cum stratificarea socială în oraşul în care au loc sacrificiile umane este rapid şi expresiv înfăţişată numai graţie pretextului trecerii celor care urmează să fie sacrificaţi spre templul din centrul oraşului. Cred însă că Mel Gibson greşeşte atunci când, construind rolul preotului care oficiază sacrificiile, induce, în mod evident, ideea şarlatanismului acestuia, vizibilă mai ales în condiţiile eclipsei de soare. Aş spune că este mai degrabă viziunea cuiva ancorat într-o lume profund secularizată şi pătrunsă de raţionalism, decât a unui regizor care încearcă să înţeleagă misterele ritualurilor unei civilizaţii apuse şi supuse extincţiei.
Dacă ne raportăm la acest film stând comod în fotoliul unei săli de cinema a secolului al XXI-lea, cu mentalitatea noastră de acum, filmul ni se va putea părea unul violent şi dur, poate prea dur, de acord… (Când îţi cumperi carnea tranşată şi gata pregătită dintr-un supermarket din ce în ce mai sofisticat, nu prea te gândeşti la cum se vâna odinioară, pentru supravieţuire!) Dar îngăduiţi-mi să presupun că fiecare dintre cei care vor dori să vadă această peliculă va intra măcar în jocul inevitabilei convenţii care este filmul artistic, dacă nu cumva se va înarma măcar cu o brumă de cunoştinţe despre mayaşi, atât cât putem şti astăzi despre această civilizaţie precolumbiană.
Ne oripilează că mayaşii făceau sacrificii umane în speranţa unei eventuale îmblânziri a zeilor nemiloşi în ritualuri pe care ne-am grăbi să le numim „barbare”? Dar la fel făceau şi vechii egipteni (sacrificând prizonierii de război!) sau chiar şi vechii grecii (dacă drama Ifigeniei ne mai spune ceva sau cazul, istoriceşte atestat, al celor trei perşi, capturaţi de greci, şi sacrificaţi înaintea Bătăliei de la Salamina, din iniţiativa prezicătorului Eufrantide). Acestea sunt însă civilizaţii apuse despre care, în bună măsură şi datorită unei „democratizări” a percepţiei pozitive prin documentarele furnizate în exces de canalele „Discovery” şi „National Geographic”, păstrăm o bună impresie şi o imaculată convingere că au fost cu adevărat „mari” şi „strălucitoare”, dar nu atât de crude precum vor fi fost, chipurile, civilizaţiile precolumbiene, numai pentru că până la noi au ajuns puţine mărturii (exceptând unele construcţii monumentale şi eventuale relatări). Să mai amintesc de practica geto-dacilor de a trimite la Zalmoxes, din cinci în cinci ani, un „mesager”, tras la sorţi, prin aruncarea acestuia în trei lănci fixate cu vârfurile în sus şi care, dacă avea nefericita neşansă de a nu muri, ceea ce însemna că zeul le e nefavorabil, chema un nou nefericit la supliciu?
Din punctul meu de vedere, filmul lui Mel Gibson nu păcătuieşte neapărat prin exacerbarea violenţei, aşa cum s-a spus, ci mai degrabă prin ideea, subînţeleasă, că o civilizaţie, precum cea mayaşă, s-ar fi autoexterminat oricum, fie că celebrii conchistadori ar fi găsit, fie că nu, calea spre continentul american! Altfel spus, deşi violenţele comise de cuceritorii spanioli nu pot fi tăgăduite, ele ar fi întrucâtva scuzabile sau măcar acceptabile în raport cu practica sacrificiilor umane ritualice crude la care se dedau mayaşii!
n rest, filmul înfăţişează o poveste, credibilă, bine spusă prin mijloacele specifice celei de-a şaptea arte, iar actorii, aleşi dintre urmaşii mayaşilor de odinioară, atâţia câţi au putut supravieţui cuceritorilor europeni, vorbesc o limbă care reînvie, pe ecran, o lume dispărută, inclusiv prin complexitatea articulaţiilor ei lingvistice. Mi-a fost însă greu să înţeleg de ce subtitrarea în limba română a filmului a păstrat şi numele proprii/poreclele protagoniştilor… în limba engleză (!), ceea ce a alterat, într-o oarecare măsură, autenticitatea vizată de Mel Gibson… De-ar fi fost măcar în limba spaniolă!
Violent sau nu, „Apocalypto” este un film admirabil pe care n-ar trebui să-l rataţi!...
No comments:
Post a Comment