De ce am demisionat din IRRD 1989

Am avut raporturi contractuale cu Institutul Revoluţiei Române din decembrie 1989 - o jumătate de normă pe un post de cercetator ştiinţific gr. III şi, de asemenea, membru în Consiliul Ştiinţific, această ultimă poziţie nefiind remunerată vreodată - începând din luna mai a anului trecut până zilele trecute, când mi-am dat demisia, spre bucuria celor care considerau că "scriu după dictarea lui Iliescu" (o tâmpenie, desigur, dar asta presupune o altă discuţie!). Am fost angajat pe o sumă de bani relativ modestă.
După ce, iniţial, a fost vorba de un proiect de cercetare privind Revoluţia din decembrie 1989 în Sibiu, acesta a fost schimbat, prin asocierea cu dl. Zoltan Novak, fără să fiu consultat, cerinţa fiind studierea Revoluţiei din decembrie 1989 în Transilvania, ceea ce impunea o extindere a cercetării la unele localităţi în care s-au petrecut evenimente semnificative în zilele Revoluţiei.
Am fost plătit, din mai până în decembrie 2009, iar în anul 2010 (cu excepţia unei singure luni) mi s-a impus semnarea unui concediu fără plată, ceea ce am acceptat, socotind că situaţia în care se afla Institutul era una dificilă.
Prima sumă de bani, în 2010, a venit abia în luna mai, iar în iunie a fost sistată iarăşi. Am încercat să aflu în Institut ce s-a întâmplat şi m-a frapat că mulţi dintre cei întrebaţi erau incapabili să ofere un răspuns - deşi se aflau în poziţii administrative care nu le îngăduiau "neştiinţa".
Am aflat, cu mare greutate, pe căi ocolite, că este un fel de "pedeapsă" pentru că nu am predat proiectul de cercetare amintit şi gestul mi s-a părut de o meschinărie inimaginabilă.
Aşadar, sunt plătit din mai până în decembrie 2009, accept concediu fără plată, înţelegând situaţia dificilă a Institutului, mai bine de cinci luni, în anul 2010, şi o minte "odihnită" (si, poate, mai bine retribuită!) din această instituţie crede că este nimerit să-mi taie bruma de plată, în iunie 2010, pentru un proiect de cercetare care cuprindea nu mai puţin de cinci localităţi (printre care Sibiu, Cluj-Napoca şi Braşov, fiecare în parte necesitând o cercetare amănunţită de cel puţin trei luni!). Şi să mai adaug aici că pentru o deplasare la Sibiu, în mai 2010, organizată de institut, transportul şi cazarea mi le-am plătit eu însumi.
Mi s-a părut firesc să întrerup orice colaborare cu Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, condus de dl. Claudiu Iordache, în urma acestui gest meschin.
Şi anunţ public că am donat IRRD 1989 şi diurna cuvenită pentru deplasarea la Sibiu din mai 2010!
Aşa că cei ispitiţi de o "juma' de normă" de cercetare la IRRD 1989 e bine să ia aminte!

Politeţe şi alteritate

Una din minunile educaţiei moderne, îmi spune cu satisfacţie un amic, este obişnuinţa care ţi se inculcă, din fragedă pruncie, de a fi politicos. Ştiu tratate despre politeţe, scrise cu dăruire şi pasiune, care vor fi urmărit pe toţi învăţăceii, de-a lungul timpului, semn că societatea consumă destule resurse pentru a impune ceea ce îndeobşte numim politeţe sau, prin extensie, educaţie. Cam tot atâtea cât cheltuieşte, de pildă, pentru a-i aduce pe calea cea bună, „a moralei”, pe alţii, care nu vor fi reuşit să-şi însuşească regulile politeţii.
Politeţea este însă un concept abstract şi oarecum inaplicabil în societăţile tradiţionaliste, axate pe cutume şi obiceiurile pământului, care sunt prin excelenţă de uz local, ignorându-se cu desăvârşire cele proprii unui spaţiu exterior (cunoscute sau nu, dar oricum neaplicate!), care devine, astfel, un soi de no man’s land în care, odată intraţi, reprezentanţii culturilor locale transferă propriile reguli şi obişnuinţe ce vin, în cele din urmă, în contradicţie cu obiceiurile şi cutumele altor culturi locale. Cultura ţărănească, la noi, slăvită de sămănătorişti şi poporanişti, specifică unui spaţiu îngust, bine determinat, care are în centru familia şi nu comunitatea – o foarte importantă distincţie care are consecinţe semnificative în evaluarea noastră faţă de civilizaţia occidentală – este un bun exemplu în acest sens.
Mi-au venit în minte toate acestea, ascultând admiraţia nedisimulată a amicului meu pentru politeţe. Care, în mod evident, lipseşte la unii dintre semenii noştri, în uniformă sau nu, fiind din ce în ce mai limpede că democraţia şi libertatea asumată nu fac din noi cu necesitate campioni ai însuşirii regulilor de politeţe pentru care alte societăţi vor fi consumat aprinse dezbateri şi aprige înfruntări. Politeţea presupune, înainte de toate, un fond comun de reguli precise, care se deprind în mod unitar prin intermediul familiei şi al comunităţii, în sistemul educaţional obligatoriu, fie acesta public sau privat. Dar şi toleranţă şi înţelegere pentru Celălalt, care nu este şi nu poate fi la fel ca noi.
De curând, cineva de la a cărui poziţie – ierarhică – aveam anumite aşteptări (tot un paradox al societăţii în care trăim, pentru că avem anume aşteptări de la unii indivizi, în corelaţie directă cu poziţia ierarhic asumată a acestora, nu cu valoarea lor reală, ceea ce ar dezvălui mai degrabă o gândire proprie unei societăţi aşezate, dar contraproductivă pentru societatea în care trăim!) mărturisea, într-un context generat de evaluarea calitativă a unor produse publicistice, neputinţa de a înţelege cui se adresează un anumit material de presă. Ignorând un raţionament simplu: ceea ce mă interesează pe mine poate fi complet neinteresant pentru altul sau, în alţi termeni, ceea ce cred că mie nu îmi foloseşte poate fi extrem de util altuia.
Politeţea şi acceptarea alterităţii nu sunt neapărat semnul modernităţii. Dar sunt o dovadă a educaţiei reale, nu închipuite.

„Nume”

Banalitatea şi provincialismul târgurilor noastre de carte încep să mi se pară evidente. Nu este vorba nici de spectacol, nici de „lansări” de carte şi, cu atât mai puţin, de inovaţie culturală. Cel mult nişte ziceri oarecare, în care se regăsesc întotdeauna termeni precum „excepţional”, „unic”, „minunat”, „genial”, galopează inflaţionist spre urechile noastre, într-un stand de editură, cu un spaţiu mai generos sau mai meschin, în funcţie de gologanii puşi în joc de distinşii patroni ai caselor editoriale.
Mă pregăteam să spun că am preluat – de undeva – vreo modă, pe care, aşa cum ştim, reuşim mai mereu să o pervertim de îndată ce ajunge să guste sălcia apă a Dâmboviţei, găsindu-şi o cale presupus mioritică de manifestare. Lansările de carte, peste tot la noi, suferă de... „personalitate”. Scrii o carte de bucate, este musai să ţi-o prezinte Jamie Oliver, dacă se poate. Elogios trebuie chemat să vorbească Nicolae Iorga însuşi, dacă prin cine ştie ce miracol ar putea învia, despre noua producţie a unui istoric. Publici eseuri, Andrei Pleşu nu poate lipsi. Dacă e o nouă speranţă a literaturii române, Mircea Cărtărescu este steaua care va străluci într-un discurs improvizat, pe o estradă beteagă, cu un microfon de împrumut cu jumătatea de oră. În fine, filosofezi în scris, atunci poate că însuşi Gabriel Liiceanu, dacă nu e ocupat cu lansarea propriilor cărţi, este cel îndrituit să se pronunţe.
Am amici care se întorc de la târgul de carte – Bookfest, Gaudeamus sau cum s-o numi acesta – profund satisfăcuţi de vecinătatea fizică pe care o vor fi experimentat cu personalităţile „lansatoare”, dar etern neputincioşi să-şi amintească vreo carte sau numele vreunui autor oarecare, „prefaţat” de un nume consacrat. Pentru că acestea nu prea contează. Înşişi autorii uită că ei sunt iniţiatorii şi producătorii unui bun cultural tipărit care, în cele din urmă, îşi găseşte adevăratul destin în mâinile cititorilor. Terentianus Maurus, dacă ar mai trăi, ar trebui să le reamintească, strigându-le, zicerea sa, spre luare aminte: Habent sua fata libelli...
M-am aflat la Universitatea Stanford, în SUA, pentru aproape un an. În librăria Universităţii nu s-a „lansat” niciodată o carte. Cel mult, unii autori faimoşi au fost găzduiţi pentru o sesiune de autografe. Cărţile şi le-au prezentat însă în spaţiile Universităţii ei înşişi, vorbind despre ei, despre travaliul şi izvoarele creaţiei. Dialogând cu publicul, unul viu, captivant, inteligent şi trăind intens bucuria conversaţiei civilizate cu autorul, după regulile specifice mediului universitar. Şi, vă asigur, unele întrebări nu erau deloc amabile sau comode...
La noi, autorul s-a învăţat că nu contează. Că este la mâna editorilor, care le strecoară, subtil, nevoia de a aduce „nume” la lansare. Ca să dea bine. Jucăm totul din imagine. Nu ne pasă de conţinut. Care nu mai interesează pe nimeni. Autorul s-a deprins să se furişeze printre rafturi, nebăgat în seamă, după ce va fi experimentat dulceaţa elogioasă, învăluitoare, a discursului de complezenţă, multiplicat la nesfârşit, al unui „nume”.

De ce merge ţara asta prost. Episodul 4

Nici anul acesta nu puteau lipsi două demonstraţii care se ţin ca gemenii de mână. Pe de o parte, gay-ii şi lesbienele (interesant este că, la noi, bisexualii - femei sau bărbaţi - par să nu existe niciodată în această dezbatere!), la Gay Parade, şi, pe de altă parte, bisericoşii de la "Noua dreaptă", cu "Biblia"-n dinţi.
Anul acesta însă, dincolo de încrâncenarea care pare să dispară din dezbaterea publică (nu e neapărat un semn al toleranţei, cred eu, ci, mai degrabă, rezultatul îngrijorărilor cu privire la situaţia economică a României care concentrează atenţia tuturor), m-am amuzat şi întristat, deopotrivă, de ineditul protestului lor.
Un articol din "Adevărul", care relata aşa-zisul "marş al normalităţii" pus la cale de cei de la "Noua dreaptă", sublinia că unii dintre demonstranţi făceau deschis distincţie între lesbiene şi homosexuali, în sensul că primele ar avea dreptul la demonstraţii, ceilalţi nu. Curat democraţie românească! Pe principiul "o fi în Biblie, dar dacă mie îmi convine, e bine şi e de acceptat", dacă nu, "ia uite ce scrie în Biblie"!
În al doilea rând, au afişat un panou pe care era înscris următorul enunţ: "România are nevoie de copii, nu de homosexuali".
Bine, România are nevoie de multe, asta o ştim! Dar România are parte de exact atâţia homosexuali (lesbiene, bisexuali, transsexuali) câţi are. Nici mai mult, nici mai puţin. Număraţi sau nu de "Noua dreaptă". Dar România cu copiii stă mai prost, natalitatea e în cădere liberă, iar actualul Guvern a găsit să facă economii tot pe spinarea mamelor care s-au încumetat să dea naştere unor copii, tăindu-le alocaţiile şi subvenţiile.
Nu ştiu ca vreunul de la "Noua dreaptă" să fi poposit cu aceeaşi sfântă indignare la protestul mamelor din faţa Palatului Cotroceni, susţinându-le. După cum m-am întrebat câţi dintre ei au copii pentru a şti ce presupune efortul de a-i creşte. Financiar, moral, educaţional, în România de astăzi.
Până la urmă, nu cred că homosexualii şi lesbienele sunt problema României. Oricum, nu ei ne-au adus unde suntem după 20 de ani de democraţie originală şi de libertate asumată după putinţa de înţelegere a fiecăruia!

Imaginea este preluată de pe site-ul Antenei 3 la adresa: http://www.antena3.ro/stiri/romania/marsul-noii-drepte-este-vina-lui-sorin-oprescu-pentru-ca-a-acceptat-marsul-homosexualilor_99812.html

Neutralitate

Azi am ales un subiect neutru. Voi vorbi despre firescul petrecerii timpului liber pe aleile unui parc oarecare, pavate cu pietre albastre de râu, totul mirosind a primăvară iute, răcoroasă, cu iarbă proaspăt tunsă, aruncată ici-colo în mici moviliţe, răscolite, din când în când, de câini zglobii, fără stăpân. Câteva raţe gureşe caută de zor în apele tulburi ale lacului improvizat numai ele vor fi ştiind ce. Fanfara cântă, liniştitor şi molcom, în chioşcul de lemn amenajat în mijlocul unei pajişti verzi, transportată ideal în lumea muzicii din alt veac.
O tihnă binemeritată! Dar... „Care parc, dom’le? Asta e o cocină”, zice unul. „Nu e doar o cocină, este o ruşine naţională”, sare de dincolo un bătrânel ce părea preocupat doar de supravegherea unui prichindel neastâmpărat. „Unde s-a mai văzut parc, aşa, cu alei pavate cu pietre albastre? Cine ştie cât a costat, şi aşa suntem săraci...” „Îmi pare frumos...”, îngaimă, ca pentru sine, un altul. „Nu vă place?” „Este în afara oricărei logici de amenajare a spaţiilor publice verzi”, clamează, doct, bătrânelul. „Am citit tratate de grădinărit”.
„Şi cine i-a pus să tundă iarba?”, apare, ţâfnoasă, o doamnă impozantă. „Iarba nu se tunde acum. Se tunde mai încolo. Şi le-a mai dat voie să stea şi pe iarbă. Pe cine interesează că ei stau pe iarbă? Pe mine, că plătesc refacerea gazonului, nu?”, termină de perorat femeia. „Şi câinii ăştia, de i-ar eutanasia odată! M-am săturat de ei!” „Sunt inofensivi, doamnă”, intervine, vesel, o duduie simpatică. „Or fi inofensivi pentru tine, că le dai de mâncare, d-aia s-au înmulţit, pentru mine sunt nişte bestii care trebuie lichidate”, declară, categoric, doamna corpolentă.
„Uită-te şi la ăştia!”, arată unul spre fanfară. „Le-a tăiat din salarii, de aia cântă aşa, fără vlagă. Pe vremea mea – îşi aminteşte – se zguduia chioşcu’. Acu’, nu ştiu ce mai caută p-aici”. „Cântă frumos, nu vi se pare?”, intervine, împăciuitor, o bunicuţă. „O fi frumos la urechea lu’ matale, că eşti surdă!”, hăhăie, mândru de isprava sa verbală, un coate-goale. „O fi, maică, nu mai am vârsta voastră”, se resemnează bătrâna, aşezându-l pe neisprăvit în rând cu toţi tinerii gata să o ia peste picior. „Raţele astea sunt periculoase, dau gripă d-aia aviară”, zice specialistul în grădinărit, descoperindu-şi o ascunsă vocaţie de agent veterinar. „La ce le-o mai fi adus şi p-astea aici, să ne îmbolnăvească? Nu le avem noi destule p-ale noastre?”
Hmm... Am zis că scriu despre un subiect neutru, un parc tihnit din mijlocul urbei. Dacă e parc, de ce e... verde, dacă nu e, de ce nu e. Dacă e cu piatră de râu, de ce e, că e scumpă, dacă nu e, de ce nu e, că de aia plătim taxe şi impozite. Dacă fanfara cântă, atunci cântă prost şi fără chef, dacă nu cântă, de ce nu cântă, că-i plătim şi p-ăştia din banii noştri. Dacă raţe nu-s, de ce nu avem raţe sau lebădoi, ca alţii, iar dacă sunt, poartă, netrebnicele, toate bolile Pământului.
Şi doar v-am zis că e un subiect neutru!

Ce este un orgasm?...

Va vine să credeţi că cei din acest clip-mostră - semnalat de prietenul meu, Robert Mititelu - sunt şi cei care votează sau care se pronunţă, la referendum, în problema Parlament unicameral vs. Parlament bicameral?
Cred că ar trebui clonată blonda aia creaţă din finalul interviului, poate aşa, în felul acesta, vom zări şi noi netrebnica, dar multpromisa, luminiţă de la capătul tunelului...

De ce merge ţara asta prost. Episodul 3

Sunt convins că aţi văzut, lăfăindu-se pe panouri publicitare imense, prin intersecţiile cele mai aglomerate din Bucureşti, o reclamă stupidă care ne spune că în acel loc ar fi putut fi un pasaj subteran, o staţie de metrou sau o parcare etajată dacă nu s-ar pierde un miliard de euro prin contrabanda cu ţigări.
Mie mi se pare cea mai stupidă reclamă din câte am văzut. Ştiam toţi că statul e cel mai prost administrator, că este corupt, adesea, prin unii din funcţionarii săi, dar să afli, public, limpede şi clar, neputinţa, impotenţa, imbecilitatea şi incapacitatea statului de a stopa contrabanda cu ţigări, oferind imaginea unei atât de grave evaziuni fiscale, mi se pare incredibil.
E mai uşor să se facă banere uriaşe decât să fie daţi afară toţi funcţionarii Vămii, dacă e nevoie? Probabil că da. Şi, cred, şi profitabil. Tot pentru unii.

Liviu. Liviu... Rebreanu!

Dau să caut pe Google numele meu... Inevitabil, de câte ori scriu "florin", îmi vine Google în ajutor şi adaugă, dezinteresat şi, mai ales, la cererea "publicului căutător", "salam".
Dan Mireanu, căruia îi spun păţania, plângându-mă de crunta mea deziluzie şi de spaima anonimatului care m-ar putea cuprinde brusc la viitoarele căutări pe net, adânceşte cuţitul în rană: "Încearcă Liviu, cred că îţi iese Guţă".
Ajung la net cu sufletul la gură şi, de îndată ce bietul computer îşi mestecă, enervant de încet, programele şi îşi verifică, la fel de "zglobiu", circuitele, mă năpustesc pe Google şi tastez "liviu".
O, Doamne, sunt răzbunat! Iese, triumfător,... Liviu Rebreanu.

La Moscova, birjar!

Ani la rând, 9 mai – Ziua Independenţei – a fost umbrită de un alt 9 mai – împrumutat, pe filieră sovietică – menit să celebreze victoria Armatei Roşii asupra Germaniei naziste. În 1945, la 9 mai, tocmai pentru că Stalin, nemulţumit că Germania capitulase cu o zi înainte în faţa Aliaţilor occidentali (de faţă fiind numai doi generali ruşi, Cernâşev şi Susloparov), a cerut o nouă ceremonie, la Berlin, în prezenţa mareşalului Jukov, tocmai pentru ca germanii să mai capituleze o dată în faţa trupelor sovietice. Această Zi a Victoriei, cum i s-a spus, sărbătorită cu fast, a însemnat însă intrarea României în bezna regimului comunist impus de Uniunea Sovietică, aşa-zisa patrie a proletariatului din întreaga lume, care, sub pretextul înfrângerii unui totalitarism de dreapta, cel nazist, impunea şi legitima propriul totalitarism, de stânga, şi un Gulag extins în ţările est-europene ocupate de Armata Roşie.
Una din victimele acestui avans de neoprit al armatei sovietice în inima continentului european, în ultima parte a celui de Al Doilea Război Mondial, este însuşi fostul rege Mihai I, care, după ce va fi fost nevoit, în repetate rânduri, să accepte, în anii 1944-1947, o seamă de compromisuri dureroase şi, aş spune, profund nocive pentru evoluţia regimului politic în România, a sfârşit el însuşi detronat şi alungat din ţară, când liderii comunişti, executanţii fideli ai ordinelor venite de la Moscova, îi vor fi pus înainte un act de abdicare în termeni cât se poate de categorici cu privire la destinul monarhiei şi al familiei domnitoare de Hohenzollern în România.
Invitat pentru a doua oară la serbările organizate la Moscova pentru a marca victoria URSS împotriva nazismului, fostul rege Mihai I acceptă din nou, prin vocea purtătorului de cuvânt al Casei Regale, să participe la ceremoniile dedicate acestui eveniment. Fostul monarh s-a aflat şi în 2005 în aceeaşi situaţie, la împlinirea a 60 de ani de la înfrângerea Germaniei naziste, când prezenţa sa a fost motivată prin aceea că este singurul şef de stat din acea vreme care se mai află în viaţă, fiind decorat de Stalin cu Ordinul „Victoria”.
Cu siguranţă, nu sunt singurul care consideră că fostul suveran săvârşeşte din nou, din proprie voinţă sau prost sfătuit, o gravă eroare. Rusia de astăzi nu este URSS, o ştim, dar ceea ce se aniversează la Moscova are aceeaşi semnificaţie pentru noi, din 1944 şi până acum. Este inadmisibil să participi – legitimându-le – la ceremoniile care marchează, de fapt, ocuparea ţării tale de Armata Roşie, în 1944, impunerea unui regim comunist-stalinist şi alungarea ta de pe tron, în decembrie 1947, la care se adaugă distrugerea elitei politico-militare în închisorile de exterminare de la Sighet, Aiud, Jilava sau Gherla.
Prin opoziţie, am admirat atitudinea demnă a actualului preşedinte interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, care a refuzat să meargă la Moscova. „Cum să particip la paradă alături de armata care ne-a adus comunismul, a organizat foametea şi ne-a deportat în Siberia?”, s-a întrebat, pe bună dreptate, Ghimpu.
Fostul suveran român nu-şi mai pune însă niciun fel de întrebare. Dar ar putea lua lecţii de la Mihai Ghimpu.

P.S. O fotografie de epocă pentru împrospătarea memoriei fostului rege. Cu tot cu "propaganda" comunistă...
P.S. 2. Articol pregătit pentru rubrica mea obişnuită din "Observatorul militar" şi rămas nepublicat. Cred că nici rubrica nu va mai fi obişnuită...

Controversele locurilor memoriei

Înmormântarea preşedintelui Poloniei Lech Kaczyński şi a soţiei sale, Maria, la Castelul Wawel, în Cracovia, a stârnit proteste, în pofida tragediei aviatice de la Smolensk, din Rusia, în faţa căreia unitatea de vederi şi necesara reconciliere păreau implicite. Cel puţin aşa sperau cei mai mulţi şi, chiar dacă în fruntea protestatarilor s-a aflat însuşi Andrzej Wajda, celebrul regizor de numele căruia se leagă şi recenta peliculă care dezvăluie drama elitei poloneze la Katyn, în 1940, decizia autorităţilor politico-religioase a fost una fermă: preşedintele şi soţia sa îşi vor găsi somnul de veci alături de regii, oamenii politici sau militarii de seamă şi artiştii Poloniei, la Castelul Wawel. O pagină Facebook, ad-hoc creată, dedicată celor care se opuneau unei ceremonii funerare la Cracovia, a strâns, în numai câteva ore, peste 30.000 de susţinători.
În cazul polonez, deşi există un loc al memoriei naţiunii bine conturat şi consacrat, controversa a fost generată mai degrabă de neputinţa de a asocia pe Lech Kaczyński cu ceea ce reprezintă Castelul Wawel, dar nu neapărat în conexiune cu relicvele regilor polonezi, ci mai degrabă cu singurul preşedinte de republică înmormântat aici, mareşalul Josef Pilsudski, considerat arhitectul independenţei Poloniei după Primul Război Mondial. În pofida meritelor evidente în anii de luptă împotriva regimului comunist, asupra cărora majoritatea comentatorilor a căzut de acord, lui Lech Kaczyński i se refuza, în opinia protestatarilor, dreptul de a se alătura, în eternitate, fondatorului autoritar al republicii din anii interbelici – Pilsudski. Într-un anume fel, polonezii au fost luaţi pe nepregătite. Lech Kaczyński este primul lider postcomunist care încetează din viaţă şi încă în asemenea tragice împrejurări. Era foarte posibil ca – dincolo de greşelile care i se impută – Lech Walesa, chiar în circumstanţe, să spunem naturale, să fi avut parte de mai puţini contestatari, însă Lech Kaczyński nu este Lech Walesa. Pentru mulţi polonezi, Castelul Wawel este un simbol al continuităţii Poloniei – un stat cu un destin aparte pe harta Europei, fiind de mai multe ori dezintegrat de ambiţiile teritoriale ale marilor puteri aflate în vecinătatea sa – şi, din acest motiv, consideră ei, preşedinţii republicii post-comuniste – care înseamnă recâştigarea independenţei politico-militare a ţării, după aproape 50 de ani de ocupaţie şi dominaţie sovietică, la „adăpostul” unui regim politic de import – îşi merită cu prisosinţă un loc de veci la castelul cracovian.
Mărturisesc că mi s-a părut mult mai interesantă această dezbatere decât lamentaţiile emoţional-isteroide ale televiziunilor de ştiri de la noi în această perioadă. Credeam că Polonia are mult mai bine sedimentate, la nivelul mentalului colectiv, semnificaţiile unor momente istorice şi că logica de funcţionare a unor locuri ale memoriei este deasupra oricăror controverse. Nu este aşa. Regimurile comuniste care s-au suprapus peste ţările est-europene – impuse brutal de Uniunea Sovietică, prin forţa Armatei Roşii, după Al Doilea Război Mondial – au creat rupturi adânci în modul de receptare a propriului trecut, ceea ce arată cât de greu ne vom regăsi identitatea naţională printre frânturi de adevăr, recuperări parţiale ale memoriei colective şi sedimentele nefaste ale unei educaţii inculcate vreme de aproape 50 de ani.