Ce este un orgasm?...

Va vine să credeţi că cei din acest clip-mostră - semnalat de prietenul meu, Robert Mititelu - sunt şi cei care votează sau care se pronunţă, la referendum, în problema Parlament unicameral vs. Parlament bicameral?
Cred că ar trebui clonată blonda aia creaţă din finalul interviului, poate aşa, în felul acesta, vom zări şi noi netrebnica, dar multpromisa, luminiţă de la capătul tunelului...

De ce merge ţara asta prost. Episodul 3

Sunt convins că aţi văzut, lăfăindu-se pe panouri publicitare imense, prin intersecţiile cele mai aglomerate din Bucureşti, o reclamă stupidă care ne spune că în acel loc ar fi putut fi un pasaj subteran, o staţie de metrou sau o parcare etajată dacă nu s-ar pierde un miliard de euro prin contrabanda cu ţigări.
Mie mi se pare cea mai stupidă reclamă din câte am văzut. Ştiam toţi că statul e cel mai prost administrator, că este corupt, adesea, prin unii din funcţionarii săi, dar să afli, public, limpede şi clar, neputinţa, impotenţa, imbecilitatea şi incapacitatea statului de a stopa contrabanda cu ţigări, oferind imaginea unei atât de grave evaziuni fiscale, mi se pare incredibil.
E mai uşor să se facă banere uriaşe decât să fie daţi afară toţi funcţionarii Vămii, dacă e nevoie? Probabil că da. Şi, cred, şi profitabil. Tot pentru unii.

Liviu. Liviu... Rebreanu!

Dau să caut pe Google numele meu... Inevitabil, de câte ori scriu "florin", îmi vine Google în ajutor şi adaugă, dezinteresat şi, mai ales, la cererea "publicului căutător", "salam".
Dan Mireanu, căruia îi spun păţania, plângându-mă de crunta mea deziluzie şi de spaima anonimatului care m-ar putea cuprinde brusc la viitoarele căutări pe net, adânceşte cuţitul în rană: "Încearcă Liviu, cred că îţi iese Guţă".
Ajung la net cu sufletul la gură şi, de îndată ce bietul computer îşi mestecă, enervant de încet, programele şi îşi verifică, la fel de "zglobiu", circuitele, mă năpustesc pe Google şi tastez "liviu".
O, Doamne, sunt răzbunat! Iese, triumfător,... Liviu Rebreanu.

La Moscova, birjar!

Ani la rând, 9 mai – Ziua Independenţei – a fost umbrită de un alt 9 mai – împrumutat, pe filieră sovietică – menit să celebreze victoria Armatei Roşii asupra Germaniei naziste. În 1945, la 9 mai, tocmai pentru că Stalin, nemulţumit că Germania capitulase cu o zi înainte în faţa Aliaţilor occidentali (de faţă fiind numai doi generali ruşi, Cernâşev şi Susloparov), a cerut o nouă ceremonie, la Berlin, în prezenţa mareşalului Jukov, tocmai pentru ca germanii să mai capituleze o dată în faţa trupelor sovietice. Această Zi a Victoriei, cum i s-a spus, sărbătorită cu fast, a însemnat însă intrarea României în bezna regimului comunist impus de Uniunea Sovietică, aşa-zisa patrie a proletariatului din întreaga lume, care, sub pretextul înfrângerii unui totalitarism de dreapta, cel nazist, impunea şi legitima propriul totalitarism, de stânga, şi un Gulag extins în ţările est-europene ocupate de Armata Roşie.
Una din victimele acestui avans de neoprit al armatei sovietice în inima continentului european, în ultima parte a celui de Al Doilea Război Mondial, este însuşi fostul rege Mihai I, care, după ce va fi fost nevoit, în repetate rânduri, să accepte, în anii 1944-1947, o seamă de compromisuri dureroase şi, aş spune, profund nocive pentru evoluţia regimului politic în România, a sfârşit el însuşi detronat şi alungat din ţară, când liderii comunişti, executanţii fideli ai ordinelor venite de la Moscova, îi vor fi pus înainte un act de abdicare în termeni cât se poate de categorici cu privire la destinul monarhiei şi al familiei domnitoare de Hohenzollern în România.
Invitat pentru a doua oară la serbările organizate la Moscova pentru a marca victoria URSS împotriva nazismului, fostul rege Mihai I acceptă din nou, prin vocea purtătorului de cuvânt al Casei Regale, să participe la ceremoniile dedicate acestui eveniment. Fostul monarh s-a aflat şi în 2005 în aceeaşi situaţie, la împlinirea a 60 de ani de la înfrângerea Germaniei naziste, când prezenţa sa a fost motivată prin aceea că este singurul şef de stat din acea vreme care se mai află în viaţă, fiind decorat de Stalin cu Ordinul „Victoria”.
Cu siguranţă, nu sunt singurul care consideră că fostul suveran săvârşeşte din nou, din proprie voinţă sau prost sfătuit, o gravă eroare. Rusia de astăzi nu este URSS, o ştim, dar ceea ce se aniversează la Moscova are aceeaşi semnificaţie pentru noi, din 1944 şi până acum. Este inadmisibil să participi – legitimându-le – la ceremoniile care marchează, de fapt, ocuparea ţării tale de Armata Roşie, în 1944, impunerea unui regim comunist-stalinist şi alungarea ta de pe tron, în decembrie 1947, la care se adaugă distrugerea elitei politico-militare în închisorile de exterminare de la Sighet, Aiud, Jilava sau Gherla.
Prin opoziţie, am admirat atitudinea demnă a actualului preşedinte interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, care a refuzat să meargă la Moscova. „Cum să particip la paradă alături de armata care ne-a adus comunismul, a organizat foametea şi ne-a deportat în Siberia?”, s-a întrebat, pe bună dreptate, Ghimpu.
Fostul suveran român nu-şi mai pune însă niciun fel de întrebare. Dar ar putea lua lecţii de la Mihai Ghimpu.

P.S. O fotografie de epocă pentru împrospătarea memoriei fostului rege. Cu tot cu "propaganda" comunistă...
P.S. 2. Articol pregătit pentru rubrica mea obişnuită din "Observatorul militar" şi rămas nepublicat. Cred că nici rubrica nu va mai fi obişnuită...

Controversele locurilor memoriei

Înmormântarea preşedintelui Poloniei Lech Kaczyński şi a soţiei sale, Maria, la Castelul Wawel, în Cracovia, a stârnit proteste, în pofida tragediei aviatice de la Smolensk, din Rusia, în faţa căreia unitatea de vederi şi necesara reconciliere păreau implicite. Cel puţin aşa sperau cei mai mulţi şi, chiar dacă în fruntea protestatarilor s-a aflat însuşi Andrzej Wajda, celebrul regizor de numele căruia se leagă şi recenta peliculă care dezvăluie drama elitei poloneze la Katyn, în 1940, decizia autorităţilor politico-religioase a fost una fermă: preşedintele şi soţia sa îşi vor găsi somnul de veci alături de regii, oamenii politici sau militarii de seamă şi artiştii Poloniei, la Castelul Wawel. O pagină Facebook, ad-hoc creată, dedicată celor care se opuneau unei ceremonii funerare la Cracovia, a strâns, în numai câteva ore, peste 30.000 de susţinători.
În cazul polonez, deşi există un loc al memoriei naţiunii bine conturat şi consacrat, controversa a fost generată mai degrabă de neputinţa de a asocia pe Lech Kaczyński cu ceea ce reprezintă Castelul Wawel, dar nu neapărat în conexiune cu relicvele regilor polonezi, ci mai degrabă cu singurul preşedinte de republică înmormântat aici, mareşalul Josef Pilsudski, considerat arhitectul independenţei Poloniei după Primul Război Mondial. În pofida meritelor evidente în anii de luptă împotriva regimului comunist, asupra cărora majoritatea comentatorilor a căzut de acord, lui Lech Kaczyński i se refuza, în opinia protestatarilor, dreptul de a se alătura, în eternitate, fondatorului autoritar al republicii din anii interbelici – Pilsudski. Într-un anume fel, polonezii au fost luaţi pe nepregătite. Lech Kaczyński este primul lider postcomunist care încetează din viaţă şi încă în asemenea tragice împrejurări. Era foarte posibil ca – dincolo de greşelile care i se impută – Lech Walesa, chiar în circumstanţe, să spunem naturale, să fi avut parte de mai puţini contestatari, însă Lech Kaczyński nu este Lech Walesa. Pentru mulţi polonezi, Castelul Wawel este un simbol al continuităţii Poloniei – un stat cu un destin aparte pe harta Europei, fiind de mai multe ori dezintegrat de ambiţiile teritoriale ale marilor puteri aflate în vecinătatea sa – şi, din acest motiv, consideră ei, preşedinţii republicii post-comuniste – care înseamnă recâştigarea independenţei politico-militare a ţării, după aproape 50 de ani de ocupaţie şi dominaţie sovietică, la „adăpostul” unui regim politic de import – îşi merită cu prisosinţă un loc de veci la castelul cracovian.
Mărturisesc că mi s-a părut mult mai interesantă această dezbatere decât lamentaţiile emoţional-isteroide ale televiziunilor de ştiri de la noi în această perioadă. Credeam că Polonia are mult mai bine sedimentate, la nivelul mentalului colectiv, semnificaţiile unor momente istorice şi că logica de funcţionare a unor locuri ale memoriei este deasupra oricăror controverse. Nu este aşa. Regimurile comuniste care s-au suprapus peste ţările est-europene – impuse brutal de Uniunea Sovietică, prin forţa Armatei Roşii, după Al Doilea Război Mondial – au creat rupturi adânci în modul de receptare a propriului trecut, ceea ce arată cât de greu ne vom regăsi identitatea naţională printre frânturi de adevăr, recuperări parţiale ale memoriei colective şi sedimentele nefaste ale unei educaţii inculcate vreme de aproape 50 de ani.

Cum vorbeşte un poliţist...

Chiar dacă o vi se pară un truism, o să spun că, poliţistul, prin excelenţă, oriunde în lumea aceasta, are rolul de a face ca legea să fie respectată.
Daniel Piştea este inspector principal la Brigada de Poliţie Rutieră şi, vorbind despre separatoarele care delimitează linia de tramvai de banda pentru autovehicule, recent introduse pe mai multe bulevarde din Capitală, spune (în "Gândul"), fără să ezite:

"Cel care depăşeşte o coloană oprită la semafor ce face, de fapt, în afară de încălcarea legii, care e o vorbă uşor de spus şi nu ştiu pe cine mai interesează? El depăşeşte şoferii care stau la semafor."

Da, ştiu, pare incredibil, dar aşa vorbeşte un om al legii. În curând, magistraţii vor spune acelaşi lucru, iar politicienilor, care oricum cred că legea este facultativă, nu le va rămâne decât să voteze, în Parlament, luându-li-se, astfel, în sfârşit, o piatră de pe inimă, că respectarea unei legi este... opţională!

O, tristă ţară plină de umor!

Adevărul umblă cu capul spart

Apropierea de evenimente din istoria noastră contemporană ne creează adevărate traume sufleteşti, declanşează patimi nebune, discursuri partizane şi încrâncenări savante, trecute prin budoarul conspiraţiilor din care serviciile secrete nu au niciodată cum să lipsească, în spectacolul grimaselor atotştiutorilor ubicui.
Revoluţia din Decembrie 1989 (eveniment fondator de democraţie, aşa cum este ea, la noi, cu „originalitatea”-i nedezminţită, inaugural umbrit de numeroase victime, ucise de nu-se-ştie-cine) are parte de adulatorii şi denigratorii ei, de contestatarii şi „reformatorii” ei, plecând de la însăşi denumirea sa şi până la detaliile unui geam al vreunei clădiri care, prin chiar poziţia sa, fără să ştie, va fi făcut Istorie.
Nu mă aştept prea curând la o limpezire a apelor şi cu atât mai puţin la clarificări conceptuale. Oricine a urmărit o dezbatere pe această temă va fi constatat cât de diferite sunt unghiurile sub care privesc acelaşi eveniment cei implicaţi, cu abordări în care putinţa unui limbaj comun este cu totul iluzorie. Este imaginea unei incapacităţi, pentru care sunt de căutat explicaţii adânc în istoria noastră, de a coagula opinii convergente despre ceea ce trăim noi înşine, la un moment dat, atât de intens.
Cotidianul „Adevărul” a început, de ceva vreme, o amplă campanie de „limpezire” a apelor. Un fel de istorie a evenimentelor petrecute în decembrie 1989, abordată jurnalistic şi – îi suspectez pe autori – mult prea preocupată să afle senzaţionalul acolo unde nu este, poate, decât o banală întâmplare, o dramă sau, cine ştie?, doar o cruntă prostie.
În decembrie 1989 m-am aflat în Sibiu, fiind elev al Şcolii Militare de Ofiţeri „Nicolae Bălcescu”. Am urmărit episoadele dedicate de cotidianul amintit evenimentelor din Sibiu şi am fost uimit de inexactităţile oferite publicului ca fiind fapte de netăgăduit. Cristian Delcea şi Mihai Voinea întocmesc o cronologie în care arată, pentru ziua de 22 decembrie 1989, la ora 10, că Aurel Dragomir, comandantul şcolii militare, ar fi spus manifestanţilor, cocoţat pe un TAB, să nu se atingă de cazarmă, avertizându-i: „Aţi intrat peste noi – v-am ras!” Ca martor ocular al acelei scene, pot spune că niciodată colonelul Aurel Dragomir nu a utilizat o asemenea formulă, ba chiar, spre meritul lui, a calmat spiritele. Mulţimea, iritată, ar fi reacţionat cu totul altfel dacă s-ar fi rostit acele cuvinte şi nu prin aclamarea vorbitorului suit pe tribuna blindată, improvizată. Presupun însă că autorii cronologiei nu au nevoie nici de cursuri de psihologie a mulţimilor şi nici de mărturiile participanţilor. Ei doar scriu.
Însă un editorial al lui Grigore Cartianu, redactorul-şef al publicaţiei, intitulat „Măcelul de la Sibiu”, mi se pare elocvent pentru a ilustra cine (ne) scrie istoria recentă şi ne oferă lecţii despre cum să înţelegem Revoluţia din decembrie 1989. Este suficient să vă spun că Grigore Cartianu crede că unii angajaţi ai Ministerului de Interne au murit, la Sibiu, în sediul instituţiei în care lucrau, pentru că Aurel Dragomir ar fi bombardat „cu sălbăticie” clădirea în care se aflau aceştia, deşi, în calitate de comandant al garnizoanei, el „avea în subordine şi Miliţia, şi Securitatea”.
Într-adevăr, o „nepreţuită” lecţie de istorie...


Articol publicat în "Observatorul militar". Pentru că un anume personaj a fost cuprins de o teamă subită la citirea numelui Grigore Cartianu, acesta a fost eliminat din text. Redau aici articolul aşa cum a fost scris.

O altă faţă a Afghanistanului

Dan Mireanu, cu neastâmpărul care îl caracterizează atunci când vine vorba de a imortaliza in memoria digitală a aparatului său foto ceva care i se pare semnificativ, s-a înscris în concursul de fotografie organizat de Joint Forces Command HQ Brunssum, scopul acestora fiind acela de a arăta un alt chip al Afghanistanului pe care, cei mai mulţi dintre noi, îl ştim urâţit de ororile războiului.
Am avut ocazia, căutând fotografiile bunului meu prieten, să văd peisaje superbe şi chipuri excelent surprinse din Afghanistan care m-au încântat. Şi chiar dacă Dan o să se supere pe mine, recunosc că nu am rezistat şi am votat şi ceva de la... concurenţă! (puţine, nu te speria!)
Dacă vreţi să vedeţi şi o altă faţă a Afghanistanului, atunci nu ezitaţi să aruncaţi aici o privire pe fotografiile adăugate în cele patru categorii ale concursului ("ISAF in Action", "ANSF in Action", "Beautiful Afghanistan" şi "People of Afghanistan").
Fiind singurul român înscris în concurs, vă invit să vedeţi fotografiile lui Dan Mireanu şi, în egală măsură, pentru că este un concurs de "popularitate" on line, să i le votaţi, până la 30 aprilie, urmând link-urile de mai jos:

Qalat Cop - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2692
Escort Mission - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2696
Police Coordination - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2701
Assisting the ANP - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2706
Curious - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2737
Girl - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2748

Elders - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2753
Resting - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2758
Waiting in the Sun - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2761
Uncertain Wave - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2766
Toy Demonstration - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2710
Prayer - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2715
Relaxing - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2719
Sharing Gifts - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2724
Gunnery Training - http://contest.afghanistanmatters.com/?p=2733

M-aş bucura ca Dan să fie câştigătorul uneia din cele patru categorii, pentru că merită!

Simboluri

Îmi imaginez cum s-a urcat în autobuz. Cu mâna tremurândă s-a prins anevoie de una din barele uşilor de la mijlocul vehiculului. Primul picior l-a pus cu greutate pe platformă, târând aproape sacoşa pe care o ţine strâns în cealaltă mână. A privit spre cei din jur, aşteptând un ipotetic sprijin în care încă mai crede, dar care nu are cum să mai vină. Indiferenţa este generală, lehamitea, proasta dispoziţie, plictiseala sunt prea evidente pe chipurile absente, împietrite. Maşina nu este aglomerată la această oră a zilei şi fiecare pare cufundat în sine, într-o tăcere mormântală, spartă din când în când de claxoanele unor şoferi disperaţi.
Îl văd abia când se aşază încet pe unul din scaunele rezervate. La unul din reverele hainei ponosite, bătrânul poartă insigna care atestă că este veteran de război şi cocarda tricoloră. Priveşte în jur şi ochii îi cad pe un anunţ scris cu litere mici pe care în zadar se străduieşte să-l descifreze. Un tânăr, în apropiere, sprijină o bară de susţinere din autobuz, legănându-se molatic într-un fel de dans improvizat din care se opreşte uneori, proptindu-se mai bine într-o altă bară, când maşina cercetează adâncurile vreunei gropi din caldarâm sau şoferul are tentative de pilot de încercări, din aceleaşi motive.
Bătrânul dă semne că ar vrea să închege un dialog. Priveşte spre tânăr. Fără succes. Între două convorbiri la telefonul mobil, tânărul este transportat într-o altă lume. Apoi îl „atacă” frontal: „Ce scrie acolo?” Şi indică, ridicând un deget descărnat şi strâmb, afişul lipit pe „cuşca” de plexiglas a şoferului autobuzului.
Mă aştept ca tânărul să-l repeadă pe neaşteptatul interlocutor. Sau, poate, să-l privească dispreţuitor, tăindu-i orice poftă de conversaţie. Tăcând. Până la urmă, nu aşa se începe o conversaţie cu un necunoscut, în pofida vârstei. Sau tocmai de aceea. Dar tânărul revine din lumea sa şi, respectuos, gândindu-se o clipă, îi face o scurtă prezentare a afişului. Sintetic. În câteva cuvinte. Privirea i s-a schimbat. Este caldă şi binevoitoare. Înţelegătoare. Ar fi dispus să-i răspundă şi la alte întrebări dacă bătrânul ar insista. Sau dacă tânărul nu ar fi din nou preocupat de vreun mesaj tocmai sosit pe telefonul mobil sau de o nouă conversaţie, inevitabil legată de sms-ul anterior.
Schimbarea atât de vizibilă în atitudinea tânărului este datorată, fără îndoială, atât de vârsta înaintată a celui care l-a abordat, dar şi de semnele distinctive ale veteranului de război. Sunt un simplu observator al gesturilor şi al dialogului lor, fără ca vreunul să bage de seamă. Aş fi curios să aflu ce anume ştie tânărul despre veteranii de război, despre acţiunile armatei române în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Aş putea întreba, lămurindu-mă îndată şi, poate, rumegându-mi apoi, în tihnă, dezamăgirea. Probabil că nu ştie mai nimic.
În schimb, simbolurile sunt încă puternice. Insigna şi cocarda tricoloră spun încă, unei generaţii debusolate de tineri căutându-şi un drum propriu, mai mult, poate, instinctiv, decât pot face cei mai talentaţi profesori de istorie. Nu e suficient. Ştiu. Dar dacă şi simbolurile mor, atunci suntem pierduţi. Fiindcă fără ele, orbecăim în beznă.

După cum nu au fost cetate, Bucureştii nu au devenit un oraş...

Am realizat pentru "Observatorul militar" un interviu cu prof. univ. dr. Augustin Ioan, arhitect, în care cred că Domnia sa a explicat foarte bine unele probleme urbanistice ale Bucureştilor, dar nu numai. Vă invit să-l citiţi!
Augustin Ioan s-a născut la 5 martie 1965, în localitatea Dorobanţu (jud.Tulcea). A absolvit Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” (Bucureşti, 1990). Este doctor în istoria arhitecturii la acelaşi Institut (sub îndrumarea prof. univ.dr.arh. Gheorghe Curinschi-Vorona şi Sanda Voiculescu, 1998) şi doctor în filosofie Magna cum laude al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (2002). Este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti. A urmat mai multe stagii de specializare în Marea Britanie (Oxford University), SUA (University of Cincinnati, Ohio), Cehia şi Ungaria.
A fost redactor-şef al revistei Arhitectura a Uniunii Arhitecţilor din România (1992-2001) şi senior editor al revistei Octogon (2001-2003). A publicat numeroase articole, studii de specialitate şi volume de autor, în ţară şi în străinătate, şi a relizat mai multe scenarii de film (Palatele regale din România, în regia lui Sorin Ilieşiu, 1992, şi Arhitectura şi Puterea, în regia lui Nicolae Mărgineanu, 1992).
În 2002, a câştigat, cu un colectiv de arhitecţi şi studenţi de la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti, concursul naţional pentru Catedrala Patriarhală Ortodoxă Sf. Apostol Andrei şi Înăţarea Domnului (Catedrala Mântuirii Neamului).

– Bucureştii au o anumită tradiţie, dar este mai degrabă una a neorânduielii, nu pare să fi existat o logică a „aşezării”, ceea ce se resimte în epoca modernă... Cum priveşte un arhitect acest lucru?
– Sunt de făcut două observaţii preliminare. Prima, Bucureştii nu sunt un oraş. A fost, iniţial, un popas pe drumul care ducea dinspre Europa Centrală, Braşov spre Istanbul, ca staţie între Ploieşti şi Giurgiu. Domnitorul Brâncoveanu avea casă la Arbănaşi, în Bulgaria – etapă în drumul spre Imperiul Otoman. Apoi Curtea domnească a federat în jur case boiereşti şi, pe acest fundal, au apărut elemente de infrastructură – cum a fost „tăierea” Podului Mogoşoaiei de acelaşi Constantin Brâncoveanu – acestea fiind primele intenţii ordonatoare. Lipsind fortificaţiile, interzise de turci, localitatea a crescut deşirat (unii, de dragul ei, numesc această creştere „organică”). Întotdeauna, inclusiv în perioada interbelică, Bucureştii au „crescut” peticit: există cartiere noi, cum sunt Cotrocenii, care sunt micro-instanţe de ordine, ce nu s-au articulat, însă, niciodată într-o macro-instanţă urbană. După cum nu au fost cetate, Bucureştii nu au devenit un oraş...
– Dar face, oare, regimul comunist aşa ceva prin cartierele muncitoreşti pe care le creează?
– Interesantă întrebare... Dar să ştiţi că nici cartierele muncitoreşti nu sunt organizate pe modelul unei reţele carteziene. Când s-a realizat Drumul Taberei, spre exemplu, în anii ’60-’70, era un model de funcţionalism liric, cu străzi curbe, cu alei întortocheate. S-a introdus însă o anumită infrastructură, dar care e tot mai îmbătrânită şi care are problemele ei, dar este sigur că aceste cartiere sunt mai bine echipate – şi nu ezit să o spun – decât zona centrală.
Cea de a doua observaţie preliminară: nu toată lumea este de acord că Bucureştii s-ar fi construit într-o asemenea devălmăşie. Dana Harhoiu, o respectată specialistă în domeniul urbanismului – care, din nefericire, nu mai este printre noi – considera, în lucrarea sa, „Bucureşti între Orient şi Occident”, că oraşul ar avea o anumită geometrie, chiar una sacră, fondatoare, ordonatoare, care are ca ax de compoziţie Calea Moşilor – un traseu comercial care traversa oraşul, cu câteva mănăstiri care descriu o asemenea geometrie triunghiulară. O teorie sofisticată, în orice caz, în care eu nu cred, pentru că nimic din ceea ce vedem în jurul nostru nu ne îndreptăţeşte să credem că ar fi fost posibilă introducerea – altfel decât prin violenţă „fondatoare” – a unor structuri de ordine. Tentativa regimului comunist de a introduce o asemenea structură de ordine prin violenţă nu a adus niciun câştig din punct de vedere urban.
– Ştiu, copil fiind, cum arăta strada Ştirbey-Vodă, de pildă, şi văd bulevardul de astăzi. Este o încercare de urbanizare care mi se pare una dezirabilă pentru o capitală modernă.
– Este o încercare de urbanizare care începe, de altfel, în perioada interbelică. De la Şcoala Superioară de Război spre Piaţa Victoriei, de pildă, era un ax, cu o deschidere semnificativă, ale cărui începuturi le vedem schiţate înainte şi după război.
Prin natura meseriei, ca şi medicii, privesc oraşul atât prin ataşamentele mele sentimentale, pentru că ele există, dar, în egală măsură, ca pe un pacient. Nu poţi trăi la nesfârşit din admiraţia faţă de vechii Bucureşti care mor, se sting, fiindcă ai putea fi paralizat în orice tentativă de schimbare. Noi, arhitecţii, ne desenzitivăm, într-o anumită măsură, iar oraşul este, inevitabil, obiectul nostru de intervenţie. Nu o să vă spun că era bine să se păstreze oraşul vechi, pentru că nu pot spune care parte din oraşul vechi ar trebui păstrată. Bucureştii sunt o succesiune violentă de straturi, iar fiecare proiect istoric vine să evidenţieze un anume Bucureşti. Despre care Bucureşti istoric vorbim? Cel medieval, cu hanuri şi mănăstiri? Cel interbelic, cu bulevarde moderniste? „Micul Paris”, cu arhitecturi eclectice construite în centrul istoric (CEC, Bursa, Banca Naţională, Banca Crissoveloni)? Oraşul este – încă este – o succesiune de straturi care încearcă în continuare, violent (fie că este vorba despre violenţă catastrofică, fie că este vorba despre violenţă politică), să se înlocuiască unul pe celălalt. Răspunsul potrivit ar fi acesta: să păstrăm viabilă coexistenţa acestor oraşe diferite într-unul singur, prin conservarea exemplelor ilustrative ale fiecăruia în parte.
– Aţi publicat, recent, în „Dilema veche”, un studiu în care vorbiţi despre arhitectura memorială a Revoluţiei din Decembrie 1989, care reflectă, în mare măsură, modul amestecat în care ne raportăm la acest inaugural al democraţiei postdecembriste.
– Arhitectura publică reflectă aceste bâlbâieli în plan istoriografic. Nu trebuie să citim foarte multe lucrări privind modul în care ţinem minte ca să înţelegem că noi nu avem o (singură) opinie cu privire la evenimentele din decembrie 1989 – şi, în general, la perioada comunistă – şi nu mă refer la faptul că toţi ar trebui să fim de acord cu un anume punct de vedere, ci la faptul că ar trebui să existe o opinie predominantă, instituţionalizată sub specie aeternitatis.
Impulsionat de inaugurarea Monumentului Holocaustului şi de comemorarea a 20 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, mi-am pus această problemă: nu cumva miza reală nu este estetica monumentelor, ci modul în care noi ne amintim de anumite evenimente din istoria noastră? Ca să nu mai vorbesc de faptul că amintirea, în sine, presupune, înainte de toate, o foarte bună cunoaştere a modului în care s-au petrecut evenimentele.
Dar este vorba de o confuzie care nu se întâlneşte numai la noi. La Dresda, de pildă, catedrala, care a fost distrusă cu aproape întreg oraşul de aviaţia anglo-americană în anii celui de Al Doilea Război Mondial, deşi păstrată zeci de ani ca vestigiu care să amintească de ororile războiului, a fost refăcută acum şi este o foarte frumoasă biserică barocă – încă una! – dar care nu mai aminteşte de evenimentul respectiv. Următoarea generaţie de tineri din Dresda nu va mai şti nimic despre ceea ce s-a întâmplat cu acest oraş în Al Doilea Război Mondial.
La noi, dacă vreţi, un asemenea rol joacă acea clădire din Piaţa Revoluţiei, care a aparţinut Direcţiei a V-a a Securităţii, distrusă în timpul evenimentelor din decembrie 1989, în care s-a inserat un bloc de sticlă, prin conservarea vestigiilor. Ajuns în faţa acelei clădiri, indiferent de opinia estetică despre coabitarea celor două expresii arhitecturale, îţi pui unele întrebări şi ele abia depliază naraţiunea despre evenimentele din decembrie 1989, fiindcă acesta este rostul vestigiilor.
– Nu vi se pare că, la noi, majoritatea monumentelor dedicate Revoluţiei sunt centrate pe un detaliu religios – crucea – invitând la o comemorare, deşi Revoluţia în sine ar presupune o victorie şi o celebrare a libertăţii câştigate?
– Arhitectura memorială este „fiica” arhitecturii religioase. Ştefan cel Mare, fie că pierdea, fie că era victorios, mai ridica o biserică, pentru că indiferent de rezultatul bătăliei, muriseră oameni; şi o ridica exact pe locul martiriului.
Însă, pe măsură ce trauma se estompează sau evenimentul comemorat se mută în spaţiul public, uneori în chiar centrele oraşelor – care sunt spaţii publice neutre din punctul de vedere al credinţelor şi opiniilor politice – arhitectura memorială se laicizează. Pe de o parte, ea se orizontalizează – nu mai avem statui „falogocentrice”, cum ar fi spus Jacques Derrida, şi, de aceea, în opinia mea, este o eroare proiectul memorial al arhitectului Alexandru Ghilduş din Piaţa Revoluţiei –, iar, pe de altă parte, se laicizează în procedeele sale de expresivitate artistică, mulţumită asocierii ca spaţii publice. Născută din Biserică, arhitectura memoriei se îndepărtează de procedeele arhitecturii religioase, prin conjugare cu spaţiul public. Un bun exemplu, în acest sens, este Memorialul lui Jan Palach din Praga. Mă aşteptam să găsesc acolo o statuie, dar este doar o denivelare, un tumul în pavajul din piatră cubică, unde este inserată o cruce de bronz care sugerează lemnul ars, amintind de modul în care s-a sinucis Jan Palach, în semn de protest faţă de invadarea Cehoslovaciei în 1968.
Problema noastră este însă una a memoriei, a modului cum (nu) ţinem minte. Sunt mai multe explicaţii, dar una cred că este importantă şi ţine de structura noastră tradiţionalistă, atemporală, de relaţia noastră vagă cu timpul istoricizat.
– Aţi scris foarte mult despre arhitectura religioasă...
– Am construit şi destule biserici...
– Sunteţi, de altfel, câştigătorul concursului Catedralei Mântuirii Neamului din 2002, chiar dacă, ulterior, Biserica Ortodoxă Română a ales un alt proiect, într-un alt amplasament. De unde provine această preocupare pentru ridicarea unor lăcaşe de cult la o populaţie care ar fi trebuit, după decembrie 1989, să intre în logica spaţiului de exprimare democratică şi a construcţiei civice, mai degrabă decât religioase?
– Eu cred că această religiozitate renăscută sau redescoperită, mai ales în cazul tinerilor (după 1990, am avut numeroşi studenţi călugări sau călugăriţe), nu reflectă neapărat o adâncire în trăirea religioasă, ci mai degrabă absenţa ofertei ideatice în spaţiul public. La ce să aderi? Este vorba, aşadar, (şi) de absenţa instituţiilor în spaţiul public. Biserica este o instituţie cu o vechime de 2.000 de ani şi se bucură în continuare de încredere. Dar sunt instituţii care nu doar că se află în colaps, ci continuă şi insistă să fie absente în spaţiul public sau, mai grav, complet corupte şi, în consecinţă, nu au cum să creeze adeziune.
Însă aş spune că redescoperirea sacrului este un curent general, nu este valabil doar la noi, după ce raţionalismul a evacuat sacrul din spaţiul public.
– Cum se explică invazia bisericilor maramureşene în Bucureşti, dar şi în alte zone din ţară?
– Să ştiţi că sunt şi comunităţi din diaspora care vor biserici maramureşene pentru a le amplasa, la Caracas, de pildă, în Venezuela, sau la Berna, în Elveţia. Şi sunt firme din Maramureş care au lucrat multă vreme pentru export, reuşind să tipizeze, să standardizeze biserica maramureşeană, care a devenit un fel de icoană a ortodoxiei româneşti, deşi ea este, majoritar, greco-catolică.
În primul rând, sunt mai uşor de făcut decât cele din zidărie şi o mică parohie poate construi foarte repede o biserică de lemn – pentru că nu toate bisericile din lemn, ridicate în Bucureşti, sunt maramureşene. Unele au fost un soi de magazii temporare, au ţinut locul bisericilor care urmau să fie realizate, iar unele, precum cea din Drumul Taberei, s-au făcut chiar prea apăsat.
Apoi, arhitectura religioasă trebuie să fie neobişnuită. Biserica nu poate arăta ca orice altă construcţie, iar în interior nu te simţi doar ca acasă, deşi te afli în intimitate, ca să te poţi ruga, dar eşti în spaţiul public, alături de ceilalţi, în sânul comunităţii. Biserica implică o seamă de atribute opozabile, care, în chip ciudat, pot coexista în raport cu lăcaşul de cult. Este un spaţiu suprasimbolizat, semnificat în chip redundant (ca orice organism superior). Fiecare colţ are o semnificaţie anume, la care se adaugă logica internă a picturii, lumina, obiectele cultice, tămâia şi ritualurile, cu muzica lor.
Ca arhitect, poţi rata o casă, dar dacă ratezi o biserică este foarte grav şi se vede imediat. Pentru un arhitect, a ridica o biserică este o provocare importantă. Sunt puţini arhitecţi mari ai lumii care nu s-au implicat în arhitectura religioasă. (Am văzut, recent, un proiect excepţional de moschee al vedetei arhitecturii contemporane, Zaha Hadid.) Este adevărat, însă, că, amplasată în „comunităţi” de mitocani, nu mai este atât de vizibilă ratarea unei biserici. Din nefericire, la noi, în multe oraşe s-au construit nişte măscări, în sensul absenţei oricărei referinţe la tradiţie sau la scara locului în care sunt amplasate, iar unele biserici sunt înfricoşător de urâte...