„Bună! Ce faci?” este, în esenţă, o poveste românească despre descoperirea chatului de către un cuplu plictisit după vreo 20 de ani de căsnicie, cu implicaţii profunde pentru ei înşişi, dar şi pentru copilul lor, un adolescent care se apropie de majorat.
M-am obişnuit, într-o mare măsură, cu filmele româneşti care descriu realităţi dure şi care sunt apreciate la festivalurile internaţionale de film, dislocând felii de imposibil din viaţa noastră de dinainte de 1989 sau după aceea. Este simptomatic faptul că genul cel mai vitregit din cinematografia românească este comedia, poate şi pentru că la festivalurile de care aminteam este dificil să prezinţi filme care, vorbind publicului de la noi pe înţelesul său şi, în cel mai fericit caz, amuzându-l, s-ar putea dovedi a avea aceeaşi „priză” la publicul occidental sau, mai ales, american.
Dar Alexandru Maftei, care recunoaşte că a pornit de la o idee furnizată de un articol din „Dilema veche”, descriind o întâmplare reală, a realizat un film întemeiat pe o poveste excelent construită de scenarista Lia Bugnar, cu un umor curat şi fin, plasat la un nivel care nu are cu nimic de a face nici cu producţiile TV de tipul „Mondenii”, „În puii mei” ori variantele propuse de foştii Divertişi, nici cu improvizatorii de circumstanţă din cluburile bucureştene, amatori de stand-up comedy (cu tuşe pornografice grobiene). Este nu numai reuşita scenariului, dar şi a distribuţiei, pentru că atât Dana Voicu (în rolul Gabrielei), cât şi Ionel Mihăilescu (în rolul lui Gabriel, soţul Gabrielei, şi cred că această omonimie nu este deloc întâmplătoare în logica scenariului!), ambii actori de teatru, reuşesc o performanţă interpretativă de excepţie prin felul în care interacţionează în împrejurări diferite, uneori un simplu zâmbet dovedindu-se generator de sensuri multiple, după cum unele replici sunt atât de reuşite încât pot să vă spun că de mult nu am mai auzit un public românesc râzând cu poftă la un film indigen. Modul în care dialogurile celor doi soţi pe chat sunt continuate pe ecran, în diverse împrejurări, mi se pare a fi o găselniţă reuşită, inteligentă şi convingătoare.
În două roluri secundare, doi actori relativ necunoscuţi (fiind foarte tineri), dar care întregesc distribuţia cu o naturaleţe de admirat în „partitura” care le-a fost încredinţată. Vladimir, adolescentul rebel şi ahtiat de sex al familiei (interpretat de Paul Diaconescu, pe care îl puteţi vedea şi într-o reclamă recentă la o firmă de telefonie mobilă) şi Toni (Ana Popescu), o tânără care descoperă lumea din jur, uneori chiar pe propria-i piele de-a dreptul, au replici spumoase şi sunt plasaţi în contexte din care umorul ţâşneşte cuceritor şi firesc.
Am însă două obiecţii: locuinţa celor doi soţi este mult prea „burgheză” (ca şi comportamentul lor, uneori!) pentru o spălătoreasă şi un personaj care doar întoarce foile partiturilor pentru unii membri ai orchestrei din care face parte, după cum personajul Vladimir este construit, pe alocuri, cu un ochi spre filmele americane cu adolescenţi (petrecerea prilejuită de majoratul său conţine excese care vor să ne convingă de felul în care tânărul găseşte adevărata cale a propriei maturizări, ceea ce mi s-a părut mai degrabă un schematism ieftin, tipic hollywoodian, şi o insultă la adresa inteligenţei publicului!).
În ceea ce mă priveşte, cred că este filmul ideal pentru momentele în care realitatea vi se pare mult prea greu de acceptat. Acum nu mai este vorba de o evadare rapidă din sala de cinema, pentru a respira uşuraţi, ci de o evadare din cotidian în sala de cinema, pentru aproape două ore de spectacol de calitate.
No comments:
Post a Comment