Poveste SF despre liberul arbitru

Întrebare veche, fără răspunsuri ferme, precise: cine ne guvernează raţiunea, deciziile pe care le luăm şi, până la urmă, destinul? Philip K. Dick pare să fi găsit răspunsul, într-o nuvelă adaptată pentru marele ecran de George Nolfi, care semnează şi regia filmului The Adjustment Bureau, inspirat tradus la noi prin Gardienii destinului.
E un soi de SF soft, fără efecte speciale spectaculoase şi maşinării sofisticate, dar urmărind o idee-cadru: există o „Agenţie” a destinului al cărei personal are ca preocupare principală modul în care se iau decizii care vor afecta viaţa celor mulţi şi atunci e nevoie ca modul în care se petrec până şi lucrurile cele mai simple să fie pe deplin controlat/planificat, cu „harta destinului” în mâini, astfel încât politicienii să-şi urmeze „chemarea” (e prea puţin vorba aici de vocaţie, cât mai degrabă de „setare” implicită, ceea ce te duce tot mai mult cu gândul spre IT şi dominanţa cipului!). Însă cum ar fi putut explica scenariul tocmai acele decizii proaste sau de-a dreptul dezastruoase care ne afectează viaţa, fie că ele sunt luate de politicienii vizionari (căci şi ei pot greşi!), fie de năimiţii plasaţi/aleşi democratic în funcţii de decizie? Cârcotaşii nu ar fi ratat o asemenea întrebare şi, de aceea, în câteva fraze, pe un ton sfătos-bătrânesc, un angajat al „Agenţiei” ne dă un răspuns pe cât de simplu, pe atât de uluitor: ei bine, mai ia şi „Agenţia” asta vacanţă! Sau, altfel spus, sătulă să tot monitorizeze modul în care politicienii decid soarta a sute de mii sau milioane de oameni, îi lasă pe aceştia să-şi facă de cap. Aşa vor fi avut loc două războaie mondiale, Holocaustul sau se va fi petrecut înarmarea nucleară cu spaima generată de „criza rachetelor” din 1962. Motive temeinice pentru ca „Agenţia” să revină în forţă şi să aplice din nou o strictă monitorizare a decidenţilor politici, mai ales a celor care se încăpăţânează să le strice confortul supravegherii, plasându-se în ipostaze „neautorizate” şi care declanşează evoluţii neaşteptate.
David Norris (Matt Damon, în rolul său, este, ca întotdeauna, un actor care ştie să-şi facă personajul credibil şi interesant) este un senator care trebuie să devină cândva preşedintele SUA şi, deci, monitorizarea lui este absolut necesară. Dar nu prea se înţelege de ce ratează alegerile pentru un nou mandat în Congres, dacă tot îl controlează „Agenţia”, însă rezultatul este esenţial, căci senatorul care dă serioase bătăi de cap cu insistenţa lui de a afla adevărul din spatele cuştii de sticlă în care suntem siliţi să trăim, dă naştere, prin căutările sale, unui răspuns salvator pentru fiecare dintre noi: „harta destinului” se poate modifica dacă vrei şi lupţi pentru asta. Un fel de „dacă vrei, poţi!”, ceva mai sofisticat, cu ingrediente tipic americane, un pic de SF şi „agenţi” misterioşi care seamănă prea mult cu cei de la CIA sau FBI în plină acţiune, aşa cum i-a „construit” lumea hollywoodiană.