Poveste SF despre liberul arbitru

Întrebare veche, fără răspunsuri ferme, precise: cine ne guvernează raţiunea, deciziile pe care le luăm şi, până la urmă, destinul? Philip K. Dick pare să fi găsit răspunsul, într-o nuvelă adaptată pentru marele ecran de George Nolfi, care semnează şi regia filmului The Adjustment Bureau, inspirat tradus la noi prin Gardienii destinului.
E un soi de SF soft, fără efecte speciale spectaculoase şi maşinării sofisticate, dar urmărind o idee-cadru: există o „Agenţie” a destinului al cărei personal are ca preocupare principală modul în care se iau decizii care vor afecta viaţa celor mulţi şi atunci e nevoie ca modul în care se petrec până şi lucrurile cele mai simple să fie pe deplin controlat/planificat, cu „harta destinului” în mâini, astfel încât politicienii să-şi urmeze „chemarea” (e prea puţin vorba aici de vocaţie, cât mai degrabă de „setare” implicită, ceea ce te duce tot mai mult cu gândul spre IT şi dominanţa cipului!). Însă cum ar fi putut explica scenariul tocmai acele decizii proaste sau de-a dreptul dezastruoase care ne afectează viaţa, fie că ele sunt luate de politicienii vizionari (căci şi ei pot greşi!), fie de năimiţii plasaţi/aleşi democratic în funcţii de decizie? Cârcotaşii nu ar fi ratat o asemenea întrebare şi, de aceea, în câteva fraze, pe un ton sfătos-bătrânesc, un angajat al „Agenţiei” ne dă un răspuns pe cât de simplu, pe atât de uluitor: ei bine, mai ia şi „Agenţia” asta vacanţă! Sau, altfel spus, sătulă să tot monitorizeze modul în care politicienii decid soarta a sute de mii sau milioane de oameni, îi lasă pe aceştia să-şi facă de cap. Aşa vor fi avut loc două războaie mondiale, Holocaustul sau se va fi petrecut înarmarea nucleară cu spaima generată de „criza rachetelor” din 1962. Motive temeinice pentru ca „Agenţia” să revină în forţă şi să aplice din nou o strictă monitorizare a decidenţilor politici, mai ales a celor care se încăpăţânează să le strice confortul supravegherii, plasându-se în ipostaze „neautorizate” şi care declanşează evoluţii neaşteptate.
David Norris (Matt Damon, în rolul său, este, ca întotdeauna, un actor care ştie să-şi facă personajul credibil şi interesant) este un senator care trebuie să devină cândva preşedintele SUA şi, deci, monitorizarea lui este absolut necesară. Dar nu prea se înţelege de ce ratează alegerile pentru un nou mandat în Congres, dacă tot îl controlează „Agenţia”, însă rezultatul este esenţial, căci senatorul care dă serioase bătăi de cap cu insistenţa lui de a afla adevărul din spatele cuştii de sticlă în care suntem siliţi să trăim, dă naştere, prin căutările sale, unui răspuns salvator pentru fiecare dintre noi: „harta destinului” se poate modifica dacă vrei şi lupţi pentru asta. Un fel de „dacă vrei, poţi!”, ceva mai sofisticat, cu ingrediente tipic americane, un pic de SF şi „agenţi” misterioşi care seamănă prea mult cu cei de la CIA sau FBI în plină acţiune, aşa cum i-a „construit” lumea hollywoodiană.

Iubire pe chat

„Bună! Ce faci?” este, în esenţă, o poveste românească despre descoperirea chatului de către un cuplu plictisit după vreo 20 de ani de căsnicie, cu implicaţii profunde pentru ei înşişi, dar şi pentru copilul lor, un adolescent care se apropie de majorat.
M-am obişnuit, într-o mare măsură, cu filmele româneşti care descriu realităţi dure şi care sunt apreciate la festivalurile internaţionale de film, dislocând felii de imposibil din viaţa noastră de dinainte de 1989 sau după aceea. Este simptomatic faptul că genul cel mai vitregit din cinematografia românească este comedia, poate şi pentru că la festivalurile de care aminteam este dificil să prezinţi filme care, vorbind publicului de la noi pe înţelesul său şi, în cel mai fericit caz, amuzându-l, s-ar putea dovedi a avea aceeaşi „priză” la publicul occidental sau, mai ales, american.
Dar Alexandru Maftei, care recunoaşte că a pornit de la o idee furnizată de un articol din „Dilema veche”, descriind o întâmplare reală, a realizat un film întemeiat pe o poveste excelent construită de scenarista Lia Bugnar, cu un umor curat şi fin, plasat la un nivel care nu are cu nimic de a face nici cu producţiile TV de tipul „Mondenii”, „În puii mei” ori variantele propuse de foştii Divertişi, nici cu improvizatorii de circumstanţă din cluburile bucureştene, amatori de stand-up comedy (cu tuşe pornografice grobiene). Este nu numai reuşita scenariului, dar şi a distribuţiei, pentru că atât Dana Voicu (în rolul Gabrielei), cât şi Ionel Mihăilescu (în rolul lui Gabriel, soţul Gabrielei, şi cred că această omonimie nu este deloc întâmplătoare în logica scenariului!), ambii actori de teatru, reuşesc o performanţă interpretativă de excepţie prin felul în care interacţionează în împrejurări diferite, uneori un simplu zâmbet dovedindu-se generator de sensuri multiple, după cum unele replici sunt atât de reuşite încât pot să vă spun că de mult nu am mai auzit un public românesc râzând cu poftă la un film indigen. Modul în care dialogurile celor doi soţi pe chat sunt continuate pe ecran, în diverse împrejurări, mi se pare a fi o găselniţă reuşită, inteligentă şi convingătoare.
În două roluri secundare, doi actori relativ necunoscuţi (fiind foarte tineri), dar care întregesc distribuţia cu o naturaleţe de admirat în „partitura” care le-a fost încredinţată. Vladimir, adolescentul rebel şi ahtiat de sex al familiei (interpretat de Paul Diaconescu, pe care îl puteţi vedea şi într-o reclamă recentă la o firmă de telefonie mobilă) şi Toni (Ana Popescu), o tânără care descoperă lumea din jur, uneori chiar pe propria-i piele de-a dreptul, au replici spumoase şi sunt plasaţi în contexte din care umorul ţâşneşte cuceritor şi firesc.
Am însă două obiecţii: locuinţa celor doi soţi este mult prea „burgheză” (ca şi comportamentul lor, uneori!) pentru o spălătoreasă şi un personaj care doar întoarce foile partiturilor pentru unii membri ai orchestrei din care face parte, după cum personajul Vladimir este construit, pe alocuri, cu un ochi spre filmele americane cu adolescenţi (petrecerea prilejuită de majoratul său conţine excese care vor să ne convingă de felul în care tânărul găseşte adevărata cale a propriei maturizări, ceea ce mi s-a părut mai degrabă un schematism ieftin, tipic hollywoodian, şi o insultă la adresa inteligenţei publicului!).
În ceea ce mă priveşte, cred că este filmul ideal pentru momentele în care realitatea vi se pare mult prea greu de acceptat. Acum nu mai este vorba de o evadare rapidă din sala de cinema, pentru a respira uşuraţi, ci de o evadare din cotidian în sala de cinema, pentru aproape două ore de spectacol de calitate.

Oglinzi pentru "experţi"

Aţi auzit cuvântul profesionist de multe ori. În toate gurile dispuse să-l pronunţe, afectat sau cu îngrijorare pentru destinul României de astăzi şi de mâine. Dar, de cele mai multe ori, termenul este invocat de politicieni. Adică, altfel spus, de cei care, de fapt, nu sunt profesionişti în nimic. Nici în meseria pentru care pretind că s-au specializat prin facultăţile de profil din ţară şi pe care nu au practicat-o niciodată, dar nici în politică, pentru că, nu-i aşa, politică, la noi, se poate face după ureche, iar asta se vede cu ochiul liber şi o simţim cu toţii în fiecare zi prin felul în care se comportă clasa politică in corpore în România.
Ceea ce încerc să înţeleg este, de fapt, altceva. Când, la noi, s-a petrecut această transformare a tuturor în specialişti în toate domeniile? De ce taximetriştii pretind că ştiu politică externă şi economie şi nu vorbesc depre bujii şi reguli de circulaţie, de ce fotbaliştii cred că ştiu cum se scrie nu ştiu ce articol şi nu cum se pasează o minge, de ce istoricii ne lasă să credem că ştiu cum se produc tot soiul de şarmante procese fizice prin reactoarele lumii şi de ce toţi "specialiştii" în relaţii publice cred că ştiu care este rostul cuvintelor, considerându-se comunicatori desăvârşiţi în mijlocul dezastrului, când ei au probleme cu limba română şi, unii, nici măcar nu ştiu despre ce vorbesc?
La noi, toţi ştiu tot. Fotbal, istorie, politică, literatură şi economie, de ce mor libelulele şi care este rolul perechilor de pinguini în laboriosul proces al clocirii ouălor cu schimbul.
Până la urmă, cred că Băsescu are dreptate. Am făcut astfel încât au intrat în facultăţi generatoare de diplome pe bandă rulantă oameni onorabili care ar fi trebuit să se implice în alte meserii decât cele spre care li s-a inoculat ideea că ar avea chemare, prin note date din burtă, la plezneală, de profesori habarnişti, indulgenţi sau corupţi de-a dreptul. Ignorând plagiatul - care, la noi, nu este asociat cu furtul, ci, în cel mai bun caz, cu o chestie pe care o face toată lumea, deci permisă -, prostia evidentă a unor studenţi sau însăşi lipsa unora de chemare pentru studii de nivel universitar.
Diploma, uşor obţinută, i-a încurajat să creadă că ştiu totul, fără a şti, de fapt, nimic. Sau... mai nimic! Iar bunul simţ, de care s-au dovedit congenital lipsiţi, nu le-a permis niciodată să-şi dea seama de ridicolul în care se plasează cu dezinvoltura imbecilului autentic.
Cred că ne putem vindeca doar punând o oglindă în faţa fiecărui "expert" de felul acesta. Arătându-i exact cine este. Tăcerea nu este o soluţie. Fiindcă bunul nostru simţ, al celor care evităm să-i spunem "expertului" că "împăratul e gol", nu va face decât să lase cale liberă tupeului lor ignar cu pretenţii de nestăpânit.
Să ne cumpărăm oglinzi! Şi să le facem să vorbească tare, foarte tare, despre toţi "experţii" din viaţa noastră!

Urmăriţi TVR Internaţional!

Astăzi, 18 martie, la TVR Internaţional, de la ora 18,20 şi, în reluare, de la ora 21,50, veţi putea vedea emisiunea "Descoperă românii", realizată de Irina Ifrimache, căreia îi mulţumesc încă o dată pentru efortul său, protagonistul, de această dată, fiind eu însumi.

Balet şi psihanaliză

Am văzut „Lebăda neagră” învingându-mi nenumărate prejudecăţi despre balet şi plictiseala care socoteam că m-ar putea cuprinde în fotoliul sălii de cinema la un asemenea spectacol, fie şi camuflat într-un film elogiat îndeajuns. Pentru că era favorit la premiile Oscar, nominalizat la categoria „Cel mai bun film”, cu o Natalie Portman excepţională în rolul principal, aveam să-mi dau seama (singura care şi-a adjudecat premiul, în cele din urmă, pentru cel mai bun rol feminin), mi s-a părut potrivit să dau curs insistenţelor unor prieteni şi aşa am avut parte de un spectacol fascinant.
Scenariul, înainte de toate, este admirabil. În esenţă, este povestea unei tinere balerine (interpretată de Natalie Portman, care a luat lecţii de balet pentru acest rol mai bine de şase luni), care trăieşte în siajul obesesiei mamei sale pentru perfecţiune, cu un program strict subordonat unui singur scop – o carieră de balerină pe cele mai importante scene ale lumii. Dar încercarea la care este supusă, atunci când i se oferă rolul principal în „Lacul lebedelor”, are toate ingredientele unui spectacol psihanalitic de calitate, de urmărit pe trei paliere: raporturile tinerei cu mama-iederă, cu ideea de carieră şi, nu în ultimul rând, cu propria-i sexualitate. Ultimele două mi s-au părut excelent construite, fiecare derulând o poveste în sine, cu un crescendo care reuşeşte să te ţină cu sufletul la gură, în scene precise şi puternice, ambele cu finaluri halucinante, neaşteptate, fără să te poţi întemeia pe certitudini nici măcar la finalul filmului, deşi vom fi fost martori, la suprafaţă, la o banală şi unică poveste a montării unui spectacol de balet, pe muzica lui Ceaikovski, cu repetiţiile aferente.
Raporturile Ninei Sayers (personajul interpretat de Natalie Portman, adesea cu o expresivitate a chipului pe care camera o surprinde excelent!) cu propria carieră interferează, întregind sensurile exerciţiului psihanalitic pe care pelicula îl propune, atât cu atitudinea mamei faţă de propria fiică, dar şi cu modul în care tânăra balerină subordonează fiecare pas de dans unei dorinţe de perfecţiune împinsă la extrem, reuşind să dezvăluie tenebrele care se ascund înapoia actului de creaţie, a dăruirii depline pentru atingerea unui ţel, în cazul acesta particular modul de interpretare a unui rol care poate însemna consacrarea profesională.
Nu sunt sigur că finalul filmului este cel mai potrivit, cel puţin nu cred că soluţia pe care scenariştii (Mark Heyman, Andres Heinz şi John J. McLaughlin) şi regizorul (Darren Aronofsky) au preferat-o este aceea care să întregească sensurile pe care s-au străduit să le construiască de-a lungul întregii pelicule, cum, de altfel, nu sunt sigur, nici măcar acum, când scriu, că am înţeles exact ceea ce se întâmplă, în final, cu personajul interpretat de Natalie Portman.
Dar cum un film despre montarea unui spectacol de balet a reuşit să ne prindă, pe mine şi pe prietenii mei, în discuţii contradictorii pe marginea multiplelor scene care îşi aşteaptă încă interpretarea, mai bine de o oră după ce vom fi părăsit sala de cinema, atunci înseamnă că merită să-l vedeţi. Aş spune chiar mai mult: nu-l rataţi!

Graniţa (subţire) dintre două lumi

Moartea violentă şi controversată a şapte călugări cistercieni (sau trapişti, după numele unei mănăstiri din Normandia, în Franţa) de la mănăstirea din Tibhirine (Algeria), în 1996, care a impresionat opinia publică din Franţa la acea vreme, este pretextul filmului realizat de Xavier Beauvois – „Oameni şi zei”. Derulat pe fondul războiului civil din Algeria, conflictul care a opus autorităţile algeriene rebelilor islamişti, filmul, care înfăţişează perioada imediat premergătoare tragediei suferite de călugării de la mănăstirea din Tibhirine, întemeiat pe scenariul semnat de Etienne Comar şi Xavier Beauvois, s-a bucurat de succes la Festivalul de Film de la Cannes, în 2010, unde a primit Marele Premiu (al doilea ca importanţă după Palme d’Or), fiind favorit şi la César, unde a câştigat premiul pentru cel mai bun film, în acelaşi an.
Primit cu ovaţii de public în sălile de cinema din Franţa şi prezentat elogios în publicaţiile de specialitate care i-au dedicat spaţii generoase, „Oameni şi zei” mi se pare un film neputincios în faţa publicului românesc – străin complet de problema războiului civil algerian şi de rolul asumat în Algeria de comunităţile de călugări catolici, indiferent de ordinele religioase cărora le aparţin.
Pentru că moartea celor şapte călugări de la mănăstirea din Tibhirine este şi astăzi învăluită în mister (printre ipoteze se numără uciderea acestora de o grupare islamistă sau chiar de armata algeriană, într-un schimb de focuri cu rebelii islamişti, ori, poate, în mod deliberat, pentru a pune pe seama rebelilor apoi această tragedie), Xavier Beauvois şi-a propus să sugereze publicului mai multe variante, subliniind respectul de care se bucurau oamenii lui Hristos în sânul unei grupări de rebeli islamişti (şeful grupării vorbeşte cu stareţul trapist, Christian, în citate din Coran, dar unul dintre rebeli, intrat prin forţa armelor în mănăstire, întreabă, candid, unde e Papa!), ceea ce atrage suspiciunea autorităţilor şi, mai ales, a armatei algeriene. Dar Beauvois pare să fie adeptul convingerii că decapitatea unei grupări islamiste ar fi condus la ridicarea alteia şi că aceasta din urmă, orbită de fanatism şi lipsită de un lider înţelept şi autoritar, s-ar fi aflat la originea masacrării celor şapte călugări cistercieni. Opoziţia dintre adepţii ordinului creştin şi islamiştii radicali este evidenţiată, din punctul meu de vedere, printr-o risipă de timp, mijloace tehnice şi echipă de filmare, ceea ce face ca, la un moment dat, filmul să pară mai degrabă unul documentar, fără nicio miză, accentul fiind pus pe dăruirea călugărilor faţă de comunitatea arabă în mijlocul căreia vieţuiesc, pe îndoilelile care îi cuprind pe slujitorii lui Hristos, dar pe care nu ezită să şi le împărtăşească, atunci când rebelii islamişti par tot mai agresivi, şi, nu în ultimul rând, pe vocaţia martiriului.
Filmul este puternic însă prin felul în care scenariul şi camera insistă asupra conturării personalităţii fiecărui călugăr în parte, în situaţii-limită sau cu totul obişnuite, cu o scenă de forţă, bine construită, în timpul unei mese comune în care trapiştii de la mănăstirea din Tibhirine gustă un vin roşu pe muzica lui Ceaikovski din „Lacul lebedelor”.

Un alt Ivan

Personalitatea lui Ivan al IV-lea cel Groaznic, primul ţar rus, l-a fascinat pe regizorul sovietic Serghei Eisenstein care, în anii celui de Al Doilea Război Mondial, încurajat de Stalin, a plănuit o trilogie cinematografică dedicată monarhului rus, din care nu a reuşit să ducă la bun sfârşit decât primele două părţi, prima realizată în anii 1942-1944 şi difuzată în 1944, care s-a bucurat de aprecierile liderului sovietic, fiind răsplătită cu Premiul Stalin, în vreme ce a doua parte, după o îndelungată cenzură, a pătruns în cinematografe abia în 1958, la zece ani de la moartea regizorului. Dacă, în prima parte, Ivan era descris ca un erou naţinal care, sprijinit de opricinici, se confruntă cu boierii trădători de ţară, ceea ce nu putea decât să slujească imaginii pe care Stalin o dorea asupra personajului său istoric favorit cu care se identifica, în cea de a doua parte, Eisenstein a ales să înfăţişeze un ţar căzut într-un soi de misticism periculos, iraţional în decizii, crud şi răzbunător. Stalin a interzis filmul.
Niciun alt regizor până la Pavel Lungin nu s-a mai încumetat în URSS şi în Rusia post-sovietică la o evaluare cinematografică a unui personaj atât de controversat în istoria marii puteri răsăritene, cum este Ivan al IV-lea cel Groaznic. Interpretarea fericită a ţarului de către Piotr Mamonov, un actor excepţional în acest rol, prin mimica, gesturile, atitudinea, manifestările sau chiar şi prin tăcerile lui absconse, face din acest film unul pe care trebuie neapărat să-l vedeţi.
Chiar dacă unii comentatori, cu precădere din Vest, au susţinut că filmul lui Pavel Lungin aminteşte de alte pelicule consacrate conflictului dintre puterea temporală şi cea religioasă („A man for all seasons”, o fericită ilustrare cinematografică a confruntării dintre Lordul Cancelar Thomas More şi Henric al VIII-lea Tudor, sau „Becket”, în care regelui englez Henric al II-lea i se opune, apărând Biserica – fără să fi fost un slujitor autentic al ei, de vreme ce fusese numit în acel post de monarh – arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Becket), regizorul rus a declarat că a filmat „Ţarul” având în minte mai degrabă Rusia lui Stalin şi accentul pus pe opricinici şi fărădelegile lor îl confimă în bună măsură. Motivele care îl aduc pe mitropolitul Filip, la puţină vreme de la înscăunarea sa, în opoziţie faţă de ţarul pravoslavnic sunt plasate într-un plan secund în raport cu acţiunile opricinicilor.
Sunt mulţi cei care au subliniat originile ţariste ale poliţiei politice sovietice (CEKA, NKVD, KGB) referindu-se la crearea Opricininei în 1565 (de fapt, un domeniu separat, supus autorităţii exclusive a ţarului, controlat prin intermediul acestor opricinici). Într-un spaţiu politic rupt de restul Rusiei, Ivan a pus în acţiune un corp de administratori de aproape 6.000 de oameni, devotaţi lui trup şi suflet, care răspândeau groaza: erau îmbrăcaţi complet în negru, călăreau cai negri şi arborau ca arme un cap de câine şi o mătură atârnând de armătura şeii (care sugerau adulmecarea şi îndepărtarea oricărei trădări). Ca şi în Rusia lui Stalin, actele de trădare existau doar în mintea opricinicilor şi a ţarului lor. Este şi motivul pentru care întreg Novgorodul a căzut victimă acestor dezlănţuiţi sadici, locuitorii fiind aproape masacraţi într-o baie de sânge, în 1570. Amintirea crimelor lor era atât de puternică în Rusia, încât victimele NKVD-ului stalinist îşi numeau torţionarii opricinici.
Filmul lui Pavel Lungin s-a bucurat de o frumoasă primire atât în Rusia, cât şi în afară, intrând în competiţie la Festivalul de Film de la Cannes, din 2009, la secţiunea Un Certain Regard.