Despre plagiat şi impostură

Când citeşti, astăzi, „Opiniile sincere şi pernicioase ale unui rău patriot” (ed. Andrei Pippidi, Editura Humanitas, 2008), articolele publicate de Nicolae Iorga în ziarul de limbă franceză „L’Indépendance Roumaine”, acum mai bine de 100 de ani, strânse pentru prima oară într-un volum, ai un straniu sentiment al unei nefericite continuităţi în materie de obiceiuri şi moravuri, semn că societatea românească îşi are permanenţele sale de care obişnuim să vorbim numai în anumite circumstanţe, discrete, dar niciodată în cazuri festive, căci acolo predomină cu prisosinţă ditirambii şi hagiografiile.
Printre altele, distinsul istoric constata, într-un articol, că un confrate nu mai puţin faimos, Grigore Tocilescu, „împrumutase” (un eufemism, fireşte, pentru un termen ceva mai potrivit, dar mai dur – plagiat!) pasaje întregi dintr-o lucrare a sa, citându-l cu nedisimulată zgârcenie. N. Iorga pune alături, pe două coloane, atât textele sale, cât şi pe acelea, incriminate, apărute în cartea lui Tocilescu, dar trebuie să vă mărturisesc că plagiatul denunţat de editorialistul de la „L’Indépendance Roumaine” nu îmi apare ca fiind atât de evident, pentru simplul motiv că Gr. Tocilescu, în toată impostura sa, vitriolant denunţată de Iorga, a avut totuşi bunul simţ să preia câteva din ideile acestuia, schimbând, pe alocuri, cuvintele utilizate, dar păstrând sensul original.
M-am întrebat însă care ar fi fost reacţia lui Nicolae Iorga dacă ar fi avut neşansa de a ne fi contemporan? În condiţiile în care plagiatul a devenit, astăzi, în mediul universitar, o obişnuinţă de care pare să nu se mai sinchisească nimeni (nici profesorii şi cu atât mai puţin studenţii!), „împrumuturile” nemărturisite din opera altora fiind făcute la grămadă, cu paginile, şi lipsite măcar de minimele precauţii pe care istoricul Tocilescu şi le va fi luat altădată, când permisele de conducere intră pe mâna analfabeţilor care mai degrabă intuiesc semnele de circulaţie decât să le cunoască şi să le respecte, când întregi filiere de falsificare a diplomelor sunt scoase la lumină din subsolurile puturoase ale imposturii cu ştaif, iar obţinerea titlurilor universitare intră mai repede în atenţia DNA decât a comunităţii ştiinţifice, imune la fals, daţi-mi voie să cred că un Nicolae Iorga, intrigat cândva de procedeul lui Tocilescu, ar fi sfârşit, la curent cu toate aceste dezastre de conştiinţă şi probitate profesională, într-un sanatoriu de nebuni, înainte de a fi umplut, inutil şi fără vreun ecou semnificativ, pagini întregi de dezvăluiri în publicaţiile sale sau ale celor la care doar colabora.
Dar oare nu cumva suntem în această situaţie şi pentru că ne lipsesc, astăzi, „opiniile sincere şi pernicioase” ale mai multor astfel de „răi patrioţi”?