Despre plagiat şi impostură

Când citeşti, astăzi, „Opiniile sincere şi pernicioase ale unui rău patriot” (ed. Andrei Pippidi, Editura Humanitas, 2008), articolele publicate de Nicolae Iorga în ziarul de limbă franceză „L’Indépendance Roumaine”, acum mai bine de 100 de ani, strânse pentru prima oară într-un volum, ai un straniu sentiment al unei nefericite continuităţi în materie de obiceiuri şi moravuri, semn că societatea românească îşi are permanenţele sale de care obişnuim să vorbim numai în anumite circumstanţe, discrete, dar niciodată în cazuri festive, căci acolo predomină cu prisosinţă ditirambii şi hagiografiile.
Printre altele, distinsul istoric constata, într-un articol, că un confrate nu mai puţin faimos, Grigore Tocilescu, „împrumutase” (un eufemism, fireşte, pentru un termen ceva mai potrivit, dar mai dur – plagiat!) pasaje întregi dintr-o lucrare a sa, citându-l cu nedisimulată zgârcenie. N. Iorga pune alături, pe două coloane, atât textele sale, cât şi pe acelea, incriminate, apărute în cartea lui Tocilescu, dar trebuie să vă mărturisesc că plagiatul denunţat de editorialistul de la „L’Indépendance Roumaine” nu îmi apare ca fiind atât de evident, pentru simplul motiv că Gr. Tocilescu, în toată impostura sa, vitriolant denunţată de Iorga, a avut totuşi bunul simţ să preia câteva din ideile acestuia, schimbând, pe alocuri, cuvintele utilizate, dar păstrând sensul original.
M-am întrebat însă care ar fi fost reacţia lui Nicolae Iorga dacă ar fi avut neşansa de a ne fi contemporan? În condiţiile în care plagiatul a devenit, astăzi, în mediul universitar, o obişnuinţă de care pare să nu se mai sinchisească nimeni (nici profesorii şi cu atât mai puţin studenţii!), „împrumuturile” nemărturisite din opera altora fiind făcute la grămadă, cu paginile, şi lipsite măcar de minimele precauţii pe care istoricul Tocilescu şi le va fi luat altădată, când permisele de conducere intră pe mâna analfabeţilor care mai degrabă intuiesc semnele de circulaţie decât să le cunoască şi să le respecte, când întregi filiere de falsificare a diplomelor sunt scoase la lumină din subsolurile puturoase ale imposturii cu ştaif, iar obţinerea titlurilor universitare intră mai repede în atenţia DNA decât a comunităţii ştiinţifice, imune la fals, daţi-mi voie să cred că un Nicolae Iorga, intrigat cândva de procedeul lui Tocilescu, ar fi sfârşit, la curent cu toate aceste dezastre de conştiinţă şi probitate profesională, într-un sanatoriu de nebuni, înainte de a fi umplut, inutil şi fără vreun ecou semnificativ, pagini întregi de dezvăluiri în publicaţiile sale sau ale celor la care doar colabora.
Dar oare nu cumva suntem în această situaţie şi pentru că ne lipsesc, astăzi, „opiniile sincere şi pernicioase” ale mai multor astfel de „răi patrioţi”?

De ce merge ţara asta prost (1)

Încep astăzi un serial despre mersul prost al ţării ăsteia. Cum şi de ce se întâmplă aşa.
Episodul 1. Cum se fac bani pe spinarea statului la cel mai căutat serviciu public după Biserică? Foarte simplu. În cauză este celebrul Serviciu Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor, pentru Bucureşti, situat în Şoseaua Pipera. Sediu nou, arătos, e adevărat, nu mai aminteşte de tristele şi penibilele situaţii create în vechiul local din str. Logofăt Udrişte (bietul logofăt, dacă ar fi ştiut el cât de bine îl va memora posteritatea şi din care motiv...!).
Dar o să aveţi o surpriză interesantă dacă vă duceţi să vă înscrieţi maşina în circulaţie, pentru că actele depuse trebuie însoţite de o cerere-tip. Asta dacă nu ştiaţi.
Dar de ce surpriză? Pentru că după ce staţi la rând şi ajungeţi, în sfârşit, la ghişeu, aflaţi cu stupoare că cererea-tip se obţine "de peste drum", de la nişte inteligenţi particulari, contra sumei de UN leu! Te duci "peste drum" şi cumperi formularul cu pricina, te aşezi din nou la rând şi, fericit că ai scăpat, nu prea ai timp să reflectezi la felul în care ai fost iarăşi fraierit de funcţionarul statului român în cârdăşie cu instituţiile în care specia acefalus cu onor "combate".
Dezavantaje, TU:
1. Pierzi timp ca să stai de două ori la acelaşi rând.
2. Consumi un leu pentru un formular care ar trebui să-ţi fie livrat GRATIS, eventual pe site-ul instituţiei ăleia cu nume cât o zi de post, de neţinut minte cu niciun chip!
Avantaje, EI:
1. Firmele "de peste drum" (ale cui or fi, că astea înfloresc la comandă, dar mereu cu voie de la cine trebuie!). Alimentate cu clienţi imbecili de înşişi funcţionarii statului, cei plătiţi de noi toţi să ne creeze toate facilităţile şi să ne pună la dispoziţie GRATIS orice formular.
2. Toţi ăia care au legătură directă cu firmele "de peste drum" şi care, descoperiţi sau nu, funcţionează în chiar sânul primitor al instituţiilor statului.
Dacă fiecare funcţionar de la ghişeele Serviciului bla, bla, bla...(nu puţine!) trimite, în medie, măcar 50 de clienţi într-o singură zi, vă imaginaţi, sper, ce afacere bună se iveşte chiar din buzunarul nostru.
Fraieri ce suntem!

Fără "doamnă" şi "domnişoară"

O recentă iniţiativă strecurată în Parlamentul European va face ca, în curând, denumirile de „doamnă” şi „domnişoară” să fie caduce. Nu trebuie să va imaginaţi că acest lucru se va petrece ca urmare a dificultăţilor inevitabile pe care orice observator, oricât de versat s-ar dovedi, le va avea în a identifica statutul marital al persoanei feminine care s-ar afla, la un moment dat, în faţa sa, ci pur şi simplu ca o consecinţă a faptului că celebra corectitudine politică a mai făcut un pas în direcţia ironizării propriei condiţii şi a fundamentelor mai mult sau mai puţin acceptabile pe care se întemeiază.
Harold Romer, secretarul general al Parlamentului European, a pus în circulaţie în interiorul instituţiei o directivă prin care se impune utilizarea unei anumite terminologii, socotită nediscriminatorie, fiind interzisă, între altele, folosirea cuvintelor „doamnă” şi domnişoară”, cu toate echivalentele lor în limbile oficiale ale Uniunii Europene, ca să nu lezeze persoanele de gen feminin.
După eforturile interzicerii zgomotoaselor cimpoaie şi stabilirii riguroase a formei castraveţilor şi bananelor, o nouă revoluţie este pe cale să se întâmple la nivel european: era „man”-ului stă să apună şi egalitatea femeii cu bărbatul, înfăptuită dureros şi gradual, după îndelungi bătălii mai mult sau mai puţin casnice, pare să fi „cucerit” şi ultima redută care îi mai stătea în cale – domeniul lingvistic. Orice „discriminare” – asociată cu temenul „man” – va trebui să dispară, eliminându-se din denumirile diferitelor profesii toate referirile de sorginte „masculină”. Scapă „nepedepsite” numai acele profesii care au avut inspiraţia, de la bun început, de a se defini prin termeni relativ neutri, care nu implică nicio referire la sexul persoanei. Moaşele şi chelneriţele pot răsufla astfel uşurate, pentru că vor putea fi numite în continuare în acelaşi mod în care cei ce aveau nevoie de serviciile lor o făceau şi până acum.
Lăsând deoparte particularităţile fireşti ale limbilor oficiale ale Uniunii Europene (care limitează, de aceea, Directiva UE mai degrabă la limba engleză!), este limpede că, la noi, imitaţia şi mimetismul doct, cu o veche istorie, cel puţin din zorii modernismului românesc, vor declanşa un barbarism lingvistic, asociat, inevitabil, cu altele de acelaşi fel, dar ceva mai „contondente”, cu care câteva generaţii de bărbaţi vor fi fost deja obişnuite.
Abia acum devine evident că toate eforturile unora de a crea o zi a bărbaţilor vor fi fost în zadar. Iniţiatorii – bărbaţi numai unul şi unul, cum altfel? – vor putea jubila, în sfârşit, căci însăşi Ziua Femeii devine, potrivit ideilor înmatriculate la Bruxelles sau Strasbourg, suficient de discriminatorie pentru a cădea sub incidenţa noilor reglementări.

Invitat la "Descoperă românii"

Irina Ifrimache m-a invitat să particip la emisiunea "Descoperă românii", pe care o realizează pentru TVR 2, dar care se difuzeaza şi pe TVR International.
Îi mulţumesc pentru această posibilitate şi vă invit să urmăriţi emisiunea pe site-ul TVR, în versiune flash sau Real Player (alegeţi emisiunea de vineri, 20 martie 2009, ora 11:17)

Un Münchhausen printre noi

„Spionul” Floricel Achim a dezvăluit, spăşit, în faţa camerelor aţintite asupra sa, care au fost motivele care au stat la baza gestului său, definit, în mai toate limbile şi în toate împrejurările de acelaşi fel, ca fiind pur şi simplu trădare. El a explicat că este suficient de sărac pentru a se fi gândit la o asemenea inedită modalitate de a-şi rotunji veniturile pe seama livrării contra cost a unor documente secrete unui individ cunoscut probabil la o degustare de gogoşari şi castraveţi bulgăreşti înecaţi în oţet.
Am reuşit să aflăm, astfel, graţie subofiţerului Floricel Achim, că sărăcia ar putea deveni un fel de circumstanţă atenuantă, o scuză găsită iute pe culoarele frecventabile ale dezvinovăţirii de sine şi plantată protector ca un scut menit să-l apere pe nefericitul împricinat de toate acuzaţiile ce îi sunt aduse. Şi să-l transforme într-o victimă socială a unui dat vechi de când e lumea împărţită, cum ar fi spus poetul, în „mizeri şi bogaţi”.
Mărturisesc că declaraţiile lui Floricel nu mi-au stors râurile de lacrimi pe care, probabil, miza regia proprie de platou. Ştiu oameni mult mai săraci decât Floricel. Sunt militari care câştigă mult mai puţin decât subofiţerul arestat şi căutat prin încălţări după stricte detalii procedurale, după cum rate de plătit pentru tot soiul de împrumuturi au, cred, mai toţi militarii dacă ar fi să arunc vreo privire uşor indiscretă prin declaraţiile lor de avere. Am scris, cândva, despre un subofiţer pe care îl întâlnisem într-o benzinărie din Capitală – Adrian – care muncea în ture în armată şi tot în ture la o staţie de combustibili a unui brand recunoscut. Convins că aceasta e singura lui şansă de a se întrema financiar, până când familia sa ar fi urmat să se aşeze, cu rostul ei – şi, poate, cine ştie?, să capete chiar noi membri –, subofiţerul Adrian înţelesese că nu trebuie să irosească în vreun fel clipa cea iute trecătoare, muncind cinstit în timpul său liber cu un câştig frumuşel. Nu ştiu dacă aceasta este soluţia potrivită pentru un subofiţer al armatei române, dar aşa gândise Adrian. Care, presupun, avea şi el acces la unele documente secrete.
Floricel Achim a ales însă o altă cale, deşi s-a putut afla ulterior că era proprietarul unor terenuri, scoase deja la vânzare, în valoare de peste 200.000 de euro. Imaginea înduioşătoare, confecţionată din frânturi de neşanse, a nefericitului plătitor de rate şi atât de sărac încât se vede nevoit să vândă documente secrete pentru a putea supravieţui a fost târâtă în comicul de situaţie care l-a făcut celebru odată pe baronul Münchhausen. Numai că în timp ce faimosul mincinos descinde direct din poveştile germane de călătorii, Floricel este atât de real încât a mişunat vreme îndelungată printre noi.
Sărăcia în sine nu poate justifica în vreun fel infirmităţile morale. În schimb, cum s-a spus, poate fi o virtute. Dar numai atunci când este însoţită de demnitate. Însă Floricel Achim este departe de a fi foarte sărac. Şi, din nefericire, nu este nici demn.