„Trataţi-i cu răceală şi indiferenţă!”

La 25 februarie 1941, la numai o lună de la înfrângerea rebeliunii legionare, generalul Ion Antonescu a decis organizarea unui plebiscit în care românii erau chemaţi să se pronunţe cu privire la felul în care Conducătorul Statului se achitase de obligaţiile asumate după 6 septembrie 1940. Un al doilea plebicit avea să fie organizat în toamna aceluiaşi an.
Prin Decretul-lege 451 din 25 februarie 1941, era convocată Adunarea obştească plebiscitară, alcătuită din cetăţenii români care împliniseră 21 de ani, cu excepţia femeilor şi a evreilor. În timp ce excluderea de la vot a evreilor putea fi justificată prin măsurile antisemite generalizate într-o Europă dominată de nazişti, îndepărtarea femeilor de la exprimarea unei opinii politice părea să fie un regres chiar în raport cu perioada regimului autoritar al lui Carol al II-lea, când, prin Constituţia din februarie 1938, le fusese recunoscut acestora, pentru prima oară în România, dreptul de vot. Evident, cele două plebiscite erau departe de a aminti de vechile consultări democratice, prin simplul fapt că se vota deschis, oral şi cu liste separate pentru opozanţi. Aceasta este una dintre explicaţii pentru cele numai 2.996 de voturi „nu”, spre deosebire de 2.960.298 de voturi exprimate în favoarea regimului reprezentat de generalul Ion Antonescu. În plus, nici nu putea fi vorba de „campanii electorale”, orice manifestare prin adunări, discursuri sau alte mijloace pentru a exprima aprobarea sau dezaprobarea fiind cu desăvârşire interzise, nerespectarea dispoziţiei pedepsindu-se cu 5 ani de temniţă grea.
Ion Antonescu se formase în spiritul tradiţiei democratice româneşti interbelice (cu toate viciile sale), şi este probabil să fi considerat că un eventual plebiscit ar putea constitui o legitimare populară a unui regim politic care nu avea cu nimic de a face cu unul de sorginte democratică. Momentul era bine ales, pentru că electoratul se pronunţa, în fapt, în cazul primului plebiscit din martie 1941, mai degrabă faţă de reprimarea rebeliunii din ianuarie şi înlăturarea Mişcării Legionare de la guvernare. În acest context, marcat de falimentul Statului Naţional-Legionar, era de aşteptat ca Adunarea obştească plebiscitară a naţiunii române să fie de acord cu generalul Ion Antonescu.
Sunt însă documente care arată că unii ofiţeri de rezervă „au îndrăznit”, chiar în condiţiile precare în care îşi exprimaseră opinia (pe liste separate, prin vot deschis), să spună că nu sunt de acord cu politica generalului Antonescu. Generalul Iosif Iacobici, ministrul Apărării Naţionale (foto), a decis, printr-un ordin intern (stupefiant pentru noi, astăzi!), ca „indisciplinaţii” ofiţeri de rezervă să fie supuşi oprobriului ofiţerilor de carieră, cerându-le acestora din urmă să-i trateze pe primii cu „răceală şi indiferenţă”! (Mărturisesc că aş fi foarte curios să aflu cum vor fi reuşit autorităţile vremii punerea în practică a ordinului!). O astfel de decizie lasă să se înţeleagă că asemenea „defecţiuni” nu aveau cum să apară în corpul ofiţerilor cu state vechi în armată, dar ea este cu atât mai de neînţeles cu cât peste numai câteva luni, cu toţii, fie ei ofiţeri de carieră, fie de rezervă, urmau să participe şi să colaboreze, pe front, în condiţiile declanşării războiului împotriva Uniunii Sovietice.

„Să ne înveţe mânjii?”

Am descoperit recent, într-un anticariat, o lucrare, publicată în 1934, semnată de locotenent-colonelul Mihail Andronescu, absolvent al Şcolii Superioare de Război din Franţa, în care autorul discută probleme de organizare şi funcţionare a comandamentelor şi statelor majore, chestiuni de tactică, dar prezintă şi interesante opinii privind „lenevia” gândirii care se instalează ca urmare a respectării oarbe, lipsite de creativitate, a literei regulamentelor. Un subiect asupra căruia se pot scrie tratate!
Mi s-a părut însă interesant altceva şi acesta a fost şi motivul pentru care am cumpărat cartea imediat. Un cititor conştiincios, militar de bună seamă, a făcut, pe marginile paginilor tipărite, ample notaţii, sintetizând, în câteva cuvinte, din loc în loc, acordul sau dezacordul său cu opiniile autorului.
Dorind să confirme convingerile locotenent-colonelului Andronescu referitoare la dezavantajele neutilizării, într-un moment anume al unui conflict, a experienţelor diverse, cititorul anonim oferă propria mărturie, din anii Primului Război Mondial, pe care o transcriu în continuare: „Îmi amintesc sosirea noastră după absolvirea Şcolii Militare (la Botoşani, în refugiu), octombrie 1916 – aprilie 1917. Fiind repartizaţi la regimente cu gradul de elev plutonier, în loc să fim întrebuinţaţi pentru instrucţia trupei – căci eram «primii misionari ai metodei franceze», cum au spus regele Ferdinand şi generalul Berthelot – au format cu noi un pluton, ca să facem instrucţie (la dreapta, la stânga etc., etc.). A fost una dintre cele mai mari greşeli ale comandantului de regiment. Ofiţerii [vechi, n.n.] spuneau că ce: «Au venit mânjii să ne înveţe cum trebuie să luptăm?!» E drept că aceasta nu a durat, căci s-a anunţat inspecţia şefului Marelui Cartier General [viitorul mareşal Constantin Prezan, n.n.] şi a generalului Berthelot şi atunci au apelat la învăţătura noastră”.
Mărturia anonimului cititor mi se pare semnificativă pentru „ciocnirea” care se va fi petrecut între ofiţerii care acumulaseră experienţa frontului în campania anului 1916 – dar care se încheiase dezastruos, cu ocuparea Capitalei de forţele Puterilor Centrale – şi tinerii ofiţeri care fuseseră instruiţi prin strădania reprezentanţilor Misiunii Militare Franceze în România, condusă de generalul Henri Berthelot. Experienţe diferite, fără îndoială, dar care, împreună, puteau fi puse în slujba efortului general de refacere a armatei române. Fără orgolii stupide, fără împăunări arogante faţă de... „mânji”!
În acelaşi timp, relatarea aceasta mai dezvăluie un aspect pe care îl asociam mai degrabă cu festivismul tipic „vizitelor de lucru” ale diverşilor oficiali (politici sau militari) şi cu heirupismul de faţadă din anii regimului comunist. Am putut constata însă că există o tradiţie veche care coboară cel puţin până în anii Primului Război Mondial, când a fost nevoie, iată, de o anunţată inspecţie a mareşalului Prezan şi a generalului Berthelot pentru ca tinerii ofiţeri să fie utilizaţi pentru ceea ce fuseseră, de fapt, pregătiţi!

Manualul de... comunism

În ţara în care istoria contemporană a început să se scrie prin rapoarte întocmite de comisii prezidenţiale, anume tocmite în acest sens, era firesc să apară, la un moment dat, şi manualele aferente tematicii avute în vedere de cele două comisii, destinate elevilor de liceu.
Este de tot hazul, de pildă, că manualul privind istoria comunismului în România, anunţat cu un efort publicitar impresionant, apare la aproape 20 de ani de la declanşarea evenimentelor care, cel puţin teoretic, au condus la căderea regimului comunist, după ce arhivele – fundamentale pentru înţelegerea mecanismelor instituţionale ale regimului cu pricina şi a comportamentului indivizilor care l-au patronat sau susţinut – indiferent de păstrătorii lor, vor fi fost ferecate în continuare, cu maximă parcimonie. Este la fel de amuzant că, în ţara în care a avut loc o revoluţie care a schimbat regimul comunist cu unul democratic, s-a simţit nevoia realizării, tot la aproape 20 de ani de la acel eveniment, a unei legi speciale pentru a permite accesul la „documentele create de Partidul Comunist Român în perioada 1921-1989 şi de organele statului comunist în perioada 1945-1989”, un demers care – mai e nevoie să o spun? – nu a fost considerat unul implicit îndată după decembrie 1989. Un proiect de lege a arhivelor naţionale, de fapt, care şi acum zace pe undeva pe itinerarul presărat cu nenumărate necunoscute dintre iniţiator şi Legislativ, aşteptându-şi sine die dezbaterea şi intrarea în vigoare.
Dar liceenii din clasele a XI-a şi a XII-a, cărora le este destinat manualul, şi care, în decembrie 1989, erau abia născuţi sau nici nu apăruseră pe lume încă, vor afla, astfel – cred autorii şi iniţiatorii acestui proiect editorial – câteva dintre trăsăturile unui regim politic pe care adolescenţii vizaţi nu l-au cunoscut şi nu-l pot înţelege cu uşurinţa scontată.
Desigur, „ghizii” lor autorizaţi, profesorii, vor fi, nu-i aşa?, aceia care, unii, şi acum regretă prăbuşirea regimului comunist, în timp ce alţii fac inevitabilele comparaţii între statutul lor profesional de altădată şi cel la care sunt condamnaţi astăzi sau între salariile despre care ştiu ori li se vorbeşte că ar fi existat cândva, odată, în regimul pus la zid cu vehemenţă acum, şi cele de mizerie în care sunt siliţi să se încadreze, cu aptitudini de magicieni versaţi, în vremurile fericite cărora le sunt contemporani.
Îmi imaginez dăruirea cu care tinerii vor scrie (după metoda modernă „copy and paste”) şi aplombul cu care vor susţine referate despre Nicolae Ceauşescu sau Adrian Păunescu, vânând nota maximă (că „nu se face” să rămâi corigent la... „comunism”!), întrebându-se apoi, nedumeriţi, cine au fost „ăştia” şi de ce, dacă a fost comunist, Adrian Păunescu este în Parlamentul României, după o „revoluţie anticomunistă”, sau dacă „Eugenia” aia după care salivează penibil vreun martor al epocii va fi fost tot atât de bună ca napolitana plină de E-uri, strecurată zi de zi în rucsac (la pachet cu prezervativele, fireşte!) de părinţii grijulii cu „dieta” de toate felurile a plozilor lor.
Şi poate vor întreba, aşa, ca într-o doară, dacă Nicu Ceauşescu venea la şcoală cu ultimul SUV, cu şofer şi bodyguard, sau dacă se îmbrăca de la Armani ori cu blugi de firmă.
Şi vor bifa, heirupist, încă un curs opţional, cu nume pitoresc, în carnetul de elev, dar cu mintea la fel de goală ca la început. Căci în ţara formelor fără fond, condamnarea comunismului cu orice preţ şi peste tot nu are nicio legătură cu înţelegerea şi cunoaşterea serioasă, detaliată şi durabilă a unui fenomen sau a unei epoci de care ne despărţim atât de greu, cu infinite şi hidoase traume morale...

Cine ne ascultă?

În ţările cu tradiţie democratică în care, cum ştim, pragmatismul bine cunoscut al iniţiativei private generează performanţă, există o preocupare specială pentru sănătatea unei organizaţii şi niciun efort nu este considerat inutil în vederea obţinerii unor obiective bine stabilite şi asigurării unei armonii fireşti între membrii organizaţiei.
Atunci când apar dificultăţi de comunicare cu consecinţe negative în planul performanţelor profesionale, se procedează, de obicei, la o atentă evaluare de către firme specializate care, în urma unor ample investigaţii şi a nenumărate interviuri realizate cu angajaţii de la toate nivelurile, reuşesc să indice liderilor soluţiile optime în vederea refacerii stării de spirit iniţiale şi a relaţiilor de serviciu cel puţin la nivelul anterior deteriorării acestora. Punerea în aplicare a soluţiilor furnizate este o problemă care ţine exclusiv de capacitatea liderilor de a-şi însuşi corect concluziile specialiştilor şi de a veghea apoi la ameliorarea climatului organizaţional.
La noi însă, impresia generală este aceea a unei deznădejdi perene, explicabilă nu neapărat prin tragismul mioritic, asumat integral şi ridicat la rang de legendă naţională, cât mai degrabă ca urmare a unei convingeri, adânc inculcate în mintea noastră, potrivit căreia orice demers este dinainte inutil, pare lovit dintru început de o paralizie inexplicabilă, pentru că nu este întrevăzută o finalitate palpabilă, furnizoare de minime speranţe. Cu alte cuvinte, a existat şi continuă să existe o fractură evidentă între opţiune şi acţiune, dar şi între iniţiator şi autoritate, oricare ar fi aceea. În zadar să mai precizez că avem, din acest punct de vedere, o tradiţie nefastă căreia îi suntem înrobiţi pe deplin, în pofida unui efort de modernizare continuu, care se întinde deja pe mai bine de un secol şi jumătate. În plus, regimul comunist a accentuat ruptura dintre omul obişnuit şi autoritate, parcă dorind cu tot dinadinsul să arunce în derizoriu propriile lozinci, scandate până la suprasaturare, privind legătura indestructibilă dintre „popor” şi „conducători”.
Întâlnesc tot mai des oameni care ţin să împărtăşească nemulţumirile lor. Unele, foarte serioase. Este un semn că nu sunt ascultaţi sau că, pur şi simplu, nu sunt luaţi de nimeni în serios. Şi simt nevoia să sublinieze acest lucru. Este cea mai „eficientă” modalitate de a aduna dezamăgiri şi neîncredere. Atât în performanţele proprii, cât şi în calitatea managementului sau a capacităţii liderilor de a schimba ceea ce este de schimbat.
Un vechi proverb românesc spune că pe lângă căruţa care trece, câinii pot să latre mult şi bine. Dar şansele unei căruţe neperformante de a sfârşi în şanţ sunt întotdeauna foarte mari. Mă tem că, în asemenea circumstanţe, lătratul câinilor nu-ţi mai poate fi indiferent. Numai că este, fireşte, doar un pic prea târziu…