Bucureştii, pe harta lumii

De câte ori urmează să aibă loc în Bucureşti un amplu eveniment de talie internaţională, voci acre, părăsind cu mandat butoiul cu varză tocmai început, încep corul lamentaţiilor şi al părerilor trimise ca la colindă pe la toate televiziunile, despre cât de năpăstuit e „plătitorul de impozite”, în numele căruia vorbesc, că nu mai poate defila cu Jeep-ul, una din proprietăţile personale, din care te scuipă obraznic că nu o iei la fugă pe trecerea de pietoni ca să poată trece el pe roşu, în trombă, atunci când măsurile de protecţie şi de fluidizare a traficului rutier luate de autorităţi întotdeauna „paralizează” (o, pregătiţi-vă urechile pentru acest cuvânt, care va ţâşni invariabil, ca o arteziană de sânge, inundându-vă ecranul TV, din mai toate relatările „cu sufletul la gură” ale jurnaliştilor!) biata Capitală, aflată sub „asediul” poliţiştilor, lunetiştilor, maşinilor cu vip-uri şi sirene, ambulanţelor şi mai ştiu eu căror vehicule sau personal „delegat”.
Cel de-al douăzecilea summit NATO aşază iarăşi Bucureştii pe harta lumii, ceea ce este, fără îndoială, un lucru important. Este suficient să urmăriţi informaţiile furnizate de marile agenţii de presă înaintea începerii evenimentului (dar, sunt convins, mai ales pe acelea care vor fi difuzate în timpul desfăşurării acestuia) pentru a vă convinge că afirmaţiile mele sunt corecte.
Nu-mi fac iluzii că Bucureşti este vreo capitală culturală sau turistică, fiindcă nu e, însă de la bordul unei maşini oficiale acesta apare în culori mult mai vesele. Interioarele vechiului palat ceauşist, actualul sediu al Parlamentului, din alte instituţii publice, ca şi serviciile oferite cu acest prilej au, de asemenea, puterea de a schimba percepţia greşită a unora dintre cei care vin convinşi că păşesc în vreun Bantustan despre care circulă, mirific şi tembel, tot soiul de poveşti aiuritoare, dintre care una anume, cu Dracula în prim-plan, pare cea mai cunoscută şi mai prizată, dar, în egală măsură, perfect benignă în raport cu altele! Sincer vorbind, m-am săturat de imaginile livrate cu aviditate pe la diferite posturi TV cu simbrii ascunse înfăţişând nişte neica nimeni cerşind, mâncători de lebede mai mult sau mai puţin princiare, hoţi şi criminali, dar iute identificaţi ca fiind români, m-am săturat de cei care cred că România e în Africa sau pe undeva prin Asia, de cei care, dornici să uimească prin deprinderile lor lingvistice îmi susură, bucuroşi, când mă aud vorbind în limba română, că şi lor le place... rusa!
M-aş bucura ca oraşul în care m-am născut să fie gazda Jocurilor Olimpice, a unor evenimente culturale de anvergură, a unor conferinţe internaţionale în care se iau decizii istorice, locul despre care se poate vorbi şi altfel decât în termeni cenuşii, apocaliptici sau, după caz, asezonat cu binecunoscutul sictir autohton, căci Bucureştii nu prea şi-au legat numele, în istoria modernă, de evenimente cu adevărat memorabile, ci mai degrabă nefericite. Când, în 1812, s-a încheiat aici pacea dintre Rusia şi Imperiul Otoman, am pierdut Basarabia, iar în mai 1918, când s-a semnat umilitorul tratat cu Puterile Centrale, România părea să intre într-o tristă robie de lungă durată.
Pentru câteva zile, la începutul lunii aprilie, Bucureştii vor deveni una dintre cele mai importante capitale din lume. Iar dacă acest summit va înscrie în istoria NATO măcar câteva din deciziile importante şi benefice pentru viitorul Alianţei Nord-Atlantice şi securitatea internaţională, atunci eforturile noastre, ale tuturor, vor fi cu adevărat răsplătite.

Răbdarea perfecţionistului

Când François Vatel, credinciosul, harnicul şi perfecţionistul majordom al prinţului de Condé, şi-a pus capăt zilelor de teama că nu ar putea fi la înălţimea exigenţelor lui Ludovic al XIV-lea şi ale stăpânului său, cu prilejul unei vizite pe care Regele Soare o făcea pe domeniul rivalului de altădată din vremea Frondelor, cei mai mulţi au văzut în sinuciderea majordomului un gest de o inutilitate perfectă. Un important transport de peşte care întârzia să mai sosească părea să compromită definitiv tocmai ultimul ospăţ care trebuia să încheie, apoteotic, suita serbărilor mirobolante şi fascinante organizate de Vatel în cinstea înaltului oaspete al stăpânului său. Ceea ce, de pildă, în Ţara Soarelui Răsare ar fi putut fi socotit un gest de onoare, apreciat cum se cuvine, în Franţa celei de a doua jumătăţi a secolului al XVII-lea, şi, prin extensie, în Europa, se dovedea a fi doar capătul unei depresii sau al unei neputinţe, cei mai mulţi compătimindu-l pe bietul majordom pentru că „îl lăsaseră nervii”…
Nu pledez pentru onoarea intendentului aflat în slujba prinţului de Condé – a ştiut să rămână în istorie prin gestul său, poate mai bine înţeles astăzi, când ştim mai multe despre unele civilizaţii orientale, dar şi prin celebra îngheţată Chantilly, după numele castelului în care au avut loc serbările – cu toate că încercarea de a fi la înălţimea aşteptărilor celorlalţi este tentantă. Cu siguranţă pentru unul ca Vatel va fi fost! Omul este un animal social şi această recunoaştere a meritelor din partea celorlalţi îi este utilă.
Într-o ţară în care formula „las-o, mă, că merge-aşa” poate deveni şlagăr, cu dansuri repezite din buric şi ţopăieli haotice în miez de noapte, mă consolez cu gândul că drumul spre îndeplinirea perfectă a atribuţiunilor care ţi-ar putea reveni, la un moment dat, poate fi presărat cu obstacole, dar nu există pericolul unui final tragic precum acela al lui Vatel. La urma urmei, nu-i aşa?, românul pare să fie mai apropiat convingerii că, în fond, mai e şi mâine o zi…
Este foarte adevărat că nici nu putem şti cum ar fi reacţionat intendentul prinţului de Condé dacă ar mai fi zăbovit măcar un ceas pradă îndoielilor care îl cuprinseseră, căci, potrivit marchizei de Sévigné, cel care l-a găsit prăbuşit pe pardoseala camerei sale, pătruns de o sabie, venise să-l anunţe că, între timp, transportul de peşte sosise…

Sondaj cu pensionari militari

Prestigioasa revistă americană „Foreign Policy” a publicat, în ultimul număr (martie/aprilie 2008), un sondaj realizat de Center for a New American Security (CNAS) din care reiese că armata americană s-ar confrunta cu nenumărate dificultăţi, chiar dacă imaginea ei în rândurile publicului din SUA este una pozitivă, de vreme ce aproape 70% dintre americani afirmă că au mare încredere în armată, cu toate că numai unul din zece susţine că a servit sub drapel.
60% dintre cei implicaţi în sondajul CNAS afirmă că armata americană este mai slabă acum decât ar fi fost în urmă cu cinci ani (printre motivele invocate fiind şi modul de desfăşurare şi rotire a efectivelor în teatrele de operaţii), 88% consideră că războiul din Irak a pus în discuţie, dincolo de limite acceptabile, capacitatea de acţiune a armatei SUA, în timp ce 75% apreciază că forţelor militare americane le-au fost stabilite de conducerea civilă obiective „nerezonabile” în perioada post-război în Irak. Rugaţi să identifice două dintre modalităţile eficiente prin care SUA ar putea obţine succesul în războiul împotriva terorismului, peste 70% s-au pronunţat în favoarea îmbunătăţirii serviciilor de informaţii şi aproape 40% au socotit că ar fi nevoie de mai multe forţe speciale. Unul din cinci a indicat, printre altele, îmbunătăţirea capacităţilor destinate purtării unui război electronic. Pe o scară de la 1 la 10 (de la incapacitate de acţiune la pregătire deplină), pregătirea armatei americane în eventualitatea unui conflict în Iran este apreciată la 4,5 – cea mai scăzută valoare înregistrată – puţin peste 5 fiind situată o posibilă intervenţie în Siria. Un tablou, să recunoaştem, departe de a fi unul măgulitor pentru armata americană.
Surprizele au apărut însă (utilizatorii de internet au acces la datele complete ale sondajului realizat de Center for a New American Security) atunci când am constatat că din cei 3 400 de ofiţeri (peste 90% având grade de maior, locotenent-colonel şi colonel) care au răspuns la întrebările chestionarului, peste 70% s-au retras din armată cu mai mult de 11 ani în urmă (38% au peste 70 de ani!), numai opt procente fiind reprezentate de ofiţeri activi!
Mi-a fost greu să înţeleg, de aceea, în ce măsură majoritatea celor intervievaţi are o bună cunoaştere a realităţilor conflictelor din Irak şi Afghanistan, asupra cărora se pronunţă, deşi trebuie să fi rămas mai degrabă la realitatea primului conflict din Golf, cât de bine informaţi se dovedesc a fi cei mai mulţi dintre ei cu privire la obiectivele stabilite de conducerea civilă şi modul de ducere la îndeplinire a acestora în teren sau cât de utile pot fi opiniile lor, în condiţiile unei cunoaşteri mijlocite de tot soiul de surse, cu privire la măsurile de îmbunătăţire a performanţelor armatei americane astăzi.
Altfel spus, „Foreign Policy” a livrat un sondaj cu pensionari militari pentru a desprinde chipul viitorului cyberwarfare şi al luptătorului său.
Ceea ce mi-a amintit, într-o oarecare măsură, de convingerea mareşalului francez Ferdinand Foch, teoretician militar şi profesor la Şcoala Superioară de Război, care, în 1912, când avea deja peste 60 de ani, susţinea că viitorul conflict va fi prin excelenţă unul ofensiv, fără lupte de tranşee care să amintească de confruntările de la Plevna sau Mukden. Cât de „ofensiv” a fost Primul Război Mondial va fi avut prilejul să se convingă mai apoi el însuşi!

„Proştii” noştri

Aud, tot mai des în ultimul timp, judecăţi tranşante şi de mare valoare, maniheiste, aşa cum stă bine românului – cum altfel? – dornic de simplificări care să permită concluzii rapide şi facile.
Una dintre aceste perle de gândire dihotomică susţine că tinerii capabili au plecat din ţară, presupunându-se, nu-i aşa, că ceilalţi, mai puţin înzestraţi de ursitoare şi cu apucături nu tocmai onorabile au rămas. Biata ţară, se înţelege, odată încăpută pe mâna lor, trebuie să fie pe cale de a-şi da duhul. Nu discut aici generalizarea în sine – a ajuns să nu mă mai mire faptul că mulţi nu fac distincţie între „tineri” şi „tinerii”, cuvinte între care e o distanţă apreciabilă din punctul de vedere al informaţiei pe care o comunică, deşi nu le diferenţiază decât un singur „i” – căci spaţiul rubricii nu-mi permite a analiză atât de complicată, cât mă interesează mai ales concluzia care se desprinde imediat dintr-o asemenea despărţire radicală a apelor: o ducem prost, fireşte, pentru că ne-a părăsit inteligenţa şi competenţa acelor tineri capabili care au ales calea exilului, din raţiuni economice, în primul rând, mai puţin politice – aşa cum ar vrea unii să ne determine să credem! – cum s-a întâmplat, de pildă, după Al Doilea Război Mondial, cu primul val masiv al emigraţiei româneşti care fugea de comunism şi varianta lui nefericită, stalinistă, instalată confortabil în România.
Trebuie să vă mărturisesc că am învăţat, între timp, că tinereţea nu este o calitate în sine, cum, de altfel, cred că nu mai este nimeni atât de naiv încât să considere pe orice individ care bate la porţile senectuţii ca fiind vreun înţelept. Am întâlnit tineri bătrâni şi bătrâni tineri, dacă îmi este îngăduit acest joc de cuvinte, am văzut tineri imbecili, lingăi şi fără personalitate, dar şi oameni al căror păr alb în jurul tâmplelor, ca semn exterior distinctiv, reprezintă mai degrabă o ruşine pentru ei înşişi de îndată ce se cred îndreptăţiţi de anii trăiţi, doar ei ştiu cum, să deschidă gura pentru a ne umple de „înţelepciuni” avizate.
Însă nu pot să nu observ că judecata aceasta maniheistă, radicală, a sărit gardul cazărmilor şi s-a instalat cu tupeu în mediul kaki, păstrând, cum era de aşteptat, aceeaşi clară delimitare: tinerii capabili au părăsit instituţia militară după 1990, şi au rămas... ceilalţi. Adică tu, el, cel de lângă tine, tânărul absolvent al unei instituţii militare de învăţământ, şeful tău sau al lui, cei care au continuat să creadă în şansa de a contribui, prin eforturile lor de zi cu zi, în ciuda tuturor greutăţilor şi a birocraţiei adesea tembele, la conturarea unei alte realităţi în interiorul instituţiei militare. Şi, desigur, şi alţii, că nu port ochelari cu lentile roz...
Este clar stabilit, într-adevăr, din punct de vedere statistic, că până în anul 2000 cei mai mulţi din cei care au ales să părăsească instituţia militară au fost tineri sub 35 de ani. Ei erau, într-un fel, cei mai îndreptăţiţi să decidă în favoarea altor opţiuni în condiţiile apariţiei unor şanse multiple într-o Românie în continuă schimbare politică, economică şi socială. Este însă greu de spus (şi, mă tem, statistica în cazul acesta nu ne va ajuta prea mult), câţi dintre ei ar fi avut determinarea necesară şi s-ar fi dovedit indispensabili pentru a contura un alt chip al instituţiei militare, mai atractiv, să spunem, decât cel de astăzi.
Ştiu însă o realitate pe care nu o pot ignora. Am întâlnit, ca jurnalist militar, oameni de foarte bună calitate, performanţi şi pe deplin convinşi că e nevoie de inteligenţa şi efortul lor în domeniul în care lucrează.
Ei ar fi, după mintea unora dintre cei plecaţi spre alte orizonturi, „proştii” noştri.
Cu voia dumneavoastră, îngroş, deocamdată, asumându-mi „riscurile” implicite de onorabilitate, rândurile lor!

Un dar de 1 Martie

Nana Mouskouri, "Love story"