Umor, haz de necaz, băşcălie

Enumerarea din titlu îşi are rostul ei. Se spune că suntem un popor plin de umor, capabil, în situaţii critice, să facă haz de necaz. Este, psihologic vorbind, o posibilitate de a trece peste greutăţi de tot felul, peste obstacole inimaginabile. Îţi trebuie, chiar ca individ, un foarte bun echilibru psihic pentru a putea ieşi din împrejurări care provoacă întreaga ta fiinţă.
Românii adoră să spună despre ei înşişi că sunt ospitalieri şi că au umor, ceea ce, până la un punct, este adevărat. Bulă este un personaj care, în sondaje, în ceea ce priveşte popularitatea de care se bucură, ar depăşi, detaşat, fără nicio îndoială, orice alt contracandidat.
Cred, ca mulţi alţii, că umorul, în situaţii critice, este necesar. Este, se ştie, o dovadă de inteligenţă capacitatea de a te amuza la o glumă bună, chiar şi atunci când subiectul unei povestiri cu haz eşti tu însuţi. Pentru că umorul de bună calitate implică inteligenţa construirii unei situaţii hazlii. Inventivitatea în materie de bancuri ar putea fi sport naţional cu campionate în toată regula şi cred că Bulă însuşi ar trebui înregistrat ca brand naţional, înainte să o facă alţii.
Băşcălia este însă altceva. Este o subspecie a umorului. O coborâre în derizoriu. Un mod penibil de a apela la sordid, care nu-ţi lasă, în final, nicio bucurie a spiritului. Este o modalitate de a te bucura cu rânjete sinistre de vreo meteahnă a cuiva sau de o neputinţă a altcuiva. Este un fel de umor de mahala în care totul e permis, numai că poanta lipseşte. Nici nu are cum să fie. Băşcălia se face fără poante. Fără perdea. Este grobiană şi incultă. Cam "râde ciob de oală spartă", în hăhăieli groteşti. Are "autori" şi "consumatori". Pentru că toţi râd, la grămadă sau pe "neamuri", nu înseamnă că avem de-a face cu umorul. Nu ar trebui să ne înşele acest lucru.

Am citit, când încă nu mă pregătisem să îmbrăţişez cariera de istoric, cărţi care vorbeau de luptele dintre hughenoţi şi catolici în Franţa Vechiului Regim. Un film care refăcea admirabil celebra Noapte a Sfântului Bartolomeu ("Regina Margot") m-a impresionat profund. Am înţeles mai bine, atunci, grozăviile pe care ura (mai ales cea motivată religios) le poate naşte. Şi am fost trist că ziua mea de naştere coincidea cu debutul acestui masacru. Poate şi de aceea mi-a rămas atât de bine întipărit în minte evenimentul.
Reflectând apoi la ceea ce au însemnat războaiele religioase în Occidentul creştin european, am observat că oamenii erau capabili să moară şi să ucidă pentru o idee. Este tot un construct mental occidental care presupune respectul faţă de o seamă de principii pe care ţi le-ai asumat. Nu (mai) contează faptul că aceste războaie s-au purtat în numele lui Hristos (bietul Hristos!), ci faptul, istoric demonstrat, că, în Occidentul european, unii sunt capabili de gesturi supreme (martiri sau criminali) în numele ideilor în care cred.
Poate că nu întâmplător ortodoxia, la noi, nu a generat înfruntări categorice între adepţii unor idei contrarii în interiorul aceleiaşi credinţe religioase, continuate cu masacre şi conflicte. Unii văd în asta o virtute. Eu văd mai degrabă tranzacţionismul nostru perpetuu, de care vorbeşte Răzvan Theodorescu, un fel particular de a te raporta la ideile celuilalt într-un mod dual (una zici şi alta faci/crezi!), totul încheindu-se cu un "dă-l în mă-sa" salvator. Aşadar, în Occident, unii îşi ucid adversarii sau mor pentru o idee, în timp ce, la noi, hazul de necaz şi ruda sa mai nefericită - băşcălia - încheie orice dispută cu un "dă-l în mă-sa", tandru şi complice, un "pupat toţi piaţa endependenţi", vorba marelui Caragiale.
Eu cred că toate eşuările noastre în băşcălie - nu un refugiu în umor, ceea ce eu cred că este altceva - sunt o modalitate prin care ne eliberăm de revoltă. Ne împrăştiem furiile şi ne lăsăm călcaţi în picioare până la următorul conflict de mucava, încheiat, inevitabil, la fel, cu "pupat toţi piaţa endependenţi"...
Băşcălia e nocivă, umorul este salvator. Dar, pe termen lung, ne costă. Fiindcă orice refugiere din faţa realităţilor care cer o soluţie precisă, corectă şi durabilă, ne costă: o viaţă irosită în lamentări inutile, în cazul nostru, şi compromiterea viitorului copiilor noştri, cărora le dăm viaţă - aş spune inutil şi chiar periculos. La ce bun să-i naştem aici dacă nu facem nimic pentru ei decât efortul de a-i creşte în cuşca din care mai apoi vor dori să scape numai prin evadare?
De distrugerea cuştii şi construcţia unui spaţiu decent şi respirabil nu le vorbim. Nu-i învăţăm cum să o facă. De frică, din prostie, din neputinţă, dar cu băşcălie ieftină zi de zi, ca un "dar" compensatoriu, otrăvit însă.
Mi se face dor, uneori, de o noapte a Sfântului Bartolomeu. Doar o noapte. O noapte fără umor, fără haz de necaz, fără băşcălie. O noapte gravă şi roşie, roşie, roşie...

La 40 de ani...

Nu ştiu ce înseamnă 40 de ani. E mult, e puţin? Habar nu am. Se cheamă, cum ar spune unii "amici", care se bucură că nu mai eşti tânăr - cum nici ei nu mai sunt! -, că îngroşi rândurile unei anumite vârste. Că eşti, aşa, cam ... între două vârste. Sau, altfel spus, abia trecut de prima jumătate a vieţii. Da, dar nu în România, fireşte, unde speranţa de viaţă nu are cum să fie de 80 de ani. Mai nou, după ce am văzut la Maternitatea Giuleşti, abia dacă trece de o lună-două..., nu-i aşa?
Am auzit, în repetate rânduri, despre aşa-zisa criză a bărbatului, la 30, la 40 sau la 50 de ani. Nu ştiu ce este "criza bărbatului la... ani", pentru un motiv simplu, şi o să vă rog să nu mă credeţi ipocrit: nu am avut nicio "criză", nici la 30 de ani, nici la 40. Nu m-a vizitat niciuna, deşi aveam uşile sufletului larg deschise.
Poate că vârsta este mai degrabă o stare de spirit. Un fel de a te percepe pe tine însuţi într-o formă fizică şi psihică pe care ceilalţi o văd însă prin prisma altor argumente decât cele pe care ţi le administrezi singur. E bine să te uiţi în oglindă, dar nu să şi disperi. E bine să încerci să schimbi ceea ce e de schimbat, dar să nu faci din asta un casus belli cu tine însuţi.
Eu nu am făcut. Am câţiva prieteni în jur pe care îi iubesc şi mă iubesc. Pe opiniile lor mă bazez, chiar şi atunci când îmi spun ce nu îmi convine. Sau mai ales atunci! Am o familie care m-a ajutat în multe momente dificile - şi au fost! Înot, uneori, printre ticăloşi şi duplicitari, printre impostori şi ageamii, ca printre rechini şi meduze, dar mă simt protejat în cuşca mea de plastic mentală pe care secăturile nu o detectează. Se lovesc de ea, iar şi iar, şi nu înţeleg de ce nu mă ating. Fiindcă ştiu să iau lecţii de la un copac care respiră în cel mai nociv mediu cu putinţă, de la plantele care răzbat deasupra stratului gros de zăpadă, vestindu-şi victoria acolo unde ea părea imposibilă.
Şi mă bucur mereu de o nouă zi. Mai ales de aceea în care, aşa cum prefera şi pictorul Apelles, am reuşit să mai trag o linie. O linie care, mâine, alături de cele de ieri sau de alaltăieri, s-ar putea integra într-un tot care să însemne mai mult decât gândeam iniţial.

Iar când disperarea mă cuprinde, găsesc mereu un umăr pe care să meditez. Şi... merg mai departe!

Cu nepreţuitul dumneavoastră sprijin...

O actriţă, directoare a unei instituţii de cultură, undeva într-o reşedinţă de judeţ, este încântată că a fost primită de un ministru. Avea o problemă profesională şi i s-a părut că singura rezolvare este o audienţă. Pe care, în cele din urmă, a obţinut-o. Nu ştiu ce a rezolvat, dar artista părea profund recunoscătoare doar pentru faptul că onorabilul ministru şi-a rupt din preţiosu-i timp şi i-a ascultat jelaniile. Dacă o minimă fărâmă din latina studiată în şcoală i-ar fi rămas în minte, ar fi ştiut că termenul ministru a intrat în limba română din latină şi înseamnă, de fapt, slujitor, servitor.
Undeva, într-o unitate militară, s-a realizat – cu eforturi financiare minine, dar cu multă voinţă şi dăruire din partea personalului care a conştientizat importanţa acestui mijloc de pregătire – o pistă cu obstacole. Într-o frază, cineva vorbeşte de sprijinul oferit de nu ştiu care comandant, fără să pot afla în ce a constat acel sprijin. Trebuie să înţeleg că „efortul” militarilor din unitate este diferit de „sprijinul” oferit, primul are caracter colectiv şi are ceva din forţa maselor, celălalt solicită o individualizare cu oarecare parfum nominal şi are nimb elitist, prin conştientizarea raţiunii unui anume demers. În altă parte, s-a decis achiziţionarea unui microbuz pentru transport persoane, în condiţiile în care acesta era o necesitate, vizibilă pentru oricine în acele locuri. Nici asta nu s-a putut face fără sprijinul cuiva. Şi urmau, fireşte, alese cuvinte de laudă. Menţionarea sprijinului şefilor ierarhici pare să devină cutuma obligatorie în împrejurări similare.
Toate acestea trădează, din punctul meu de vedere, o raportare viciată, oportunistă, plină de supuşenie la rosturile şi, mai ales, la obligaţiile unor funcţionari. Pentru că, în cele din urmă, indiferent de treapta ierarhică, toţi suntem funcţionari în slujba unei entităţi numite stat şi ne datorăm poziţia exclusiv unei necesităţi stabilite anterior. În baza acesteia şi ca urmare a competenţelor noastre certificate, ocupăm o anumită funcţie. Sarcinile şi obligaţiile noastre sunt stipulate în tot soiul de acte normative şi proceduri şi este firesc ca tot ceea ce facem să reprezinte modul natural şi legal de împlinire a acestor cerinţe. Nu este un capriciu să te asiguri că ceea ce trebuie făcut se şi face, fiindcă aşa te obligă fişa postului, ţinând o dreaptă balanţă în privinţa celor pe care, temporar, îi ai în subordine. Şi nici să verifici modul în care se cheltuiesc banii, aşa puţini câţi sunt, mai ales dacă semnezi fiecare document în parte, prioritizând, dacă e cazul, şi asumându-ţi deschis modul în care au fost stabilite acele priorităţi.
În consecinţă, nu pentru nepreţuitul sprijin al unor şefi trebuie să fim recunoscători. Ci să recunoaştem, deschis, că şi-au făcut sau nu datoria. Că şi-au îndeplinit sau nu mandatul pe care l-au avut. Pentru care, la încheierea acestuia, fiecare funcţionar, indiferent de treapta ierarhică, trebuie să dea socoteală.