Ombilical legaţi (încă) de Ceauşescu

După îndelungi insistenţe, sfârşite în sălile tribunalelor cu o sentinţă favorabilă, urmaşii legali ai celor doi Ceauşeşti au reuşit să obţină ceea ce li se interzicea, din varii motive, de 20 de ani.
Dar dacă pentru familie mi se pare a fi un gest legitim şi, aş spune, necesar, pare mai greu de înţeles isteria pe care a provocat-o în mass-media un astfel de demers. Chibiţii de serviciu, analiştii de ocazie, maeştrii tuturor conspiraţiilor s-au văzut, dintr-o dată, dezumflaţi în aşteptările lor: mormintele chiar conţineau oseminte, dar, nu-i aşa, le mai rămâne o cât de mică speranţă în rezultatele testelor ADN. Poate acelea vor demonstra, în cele din urmă, că măcar o frântură a teoriilor lor se va fi adeverit.
Deshumarea Ceauşeştilor mi se pare a fi una din cele mai bune dovezi ale faptului că regimul comunist este, la noi, o traumă nevindecată, neclarificată şi obsesivă. Este, poate, şi una din explicaţiile pentru care discursul anticomunist, la 20 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989, mai poate să aibă efect electoral, fiind utilizat ca atare.
În fapt, să o recunoaştem: Revoluţia din decembrie 1989 înseamnă o acţiune hotărâtă a unor indivizi care nu au mai suportat regimul comunist şi pe cel care îl întruchipa: Nicolae Ceauşescu. Ceilalţi, destui, s-au alăturat acestor puţini revoluţionari autentici, după ce îşi vor fi înfrânt temerile, spaimele şi angoasele, iar
majoritatea acestui popor a stat cuminte în casă, urmărind desfăşurarea evenimentelor. De serviciile secrete străine şi contribuţiile lor, oricare vor fi fost acestea, nu ţin să mai amintesc aici.
Adevărul este că românii nu par să aibă vocaţia revoltei autentice şi, de altfel, nici pe aceea a libertăţii asumate. Par să nu se simtă în spaţiul democratic ca peştele în apă, ci seamănă mai degrabă cu animalele claustrate la zoo, care se lovesc mereu, obsesiv, de geamul cuştii în care se află, fără a înţelege de ce nu pot trece dincolo de el. Vorbim de un popor de oi, cum subliniază, în repetate rânduri, pe bună dreptate, istoricul Florin Constantiniu, care naşte un grup de lupi capabili să se înstăpânească fără mari dificultăţi asupra turmei. Pare să ne fie străină orice formă de coagulare în jurul unui interes, altul decât cel strict individual, nu ne pasă cine ne conduce şi, mai ales, cum ne conduce.
Din acest motiv România arată aşa cum o vedem cu toţii. Regimul comunist nu s-a sfârşit în decembrie 1989, iar mental a produs adevărate ravagii la nivelul întregii societăţi. Şi de aceea dezgroparea lui Ceauşescu este atât de importantă. Suntem ombilical legaţi de acest personaj şi regimul pe care l-a patronat. Încă...

P.S. Întotdeauna m-a amuzat alăturarea steluţei roşii pe crucea lui Ceauşescu din Cimitirul Ghencea militar. Ca şi invocarea oricăror precepte creştine în cazul lui. Avea dreptate Belu Zilber când spunea că regimul comunist, la noi, are ceva din Caragiale şi Stalin, deopotrivă...

Biata Mădălina Manole...

E incredibil câţi plâng pe sicriul Mădălinei Manole. Şi cred că bună parte din românii care s-au învârtit pe lângă sicriul cântăreţei nu ar fi cumpărat vreun album al ei, dacă s-ar fi pus în vânzare. Dar moartă, Mădălina Manole este o "divă" şi o cântăreaţă excepţională. La noi, totul e post mortem. Nu speraţi să fiţi apreciaţi în viaţă. Muriţi mai repede dacă vreţi omagiile contemporanilor, indiferent de calităţile şi competenţele voastre!
Apoi am rămas surprins de armata de "analişti", capabili să discute despre reformele economice ale Guvernului Boc (bine, aici înţeleg că le e mai simplu, fiindcă a comenta despre nimic presupune doar competenţe lingvistice!), despre inundaţii, corupţie şi vreo ipotetică vizită a unei comete "bete", care au descoperit acum, cu gestul tragic al Mădălinei Manole, că au abilităţi neştiute şi neexploatate de medium: ştiau şi de ce s-a sinucis artista. O, Doamne, câtă inteligenţă risipită la TV!
Biserica Ortodoxă, ipocrită ca întotdeauna: nu a îndrăznit, dată fiind popularitatea Mădălinei Manole, să nu facă o slujbă oarecare (pe care ar fi refuzat-o fără drept de apel oricărui alt sinucigaş no name), dar s-a întrunit repede, la cel mai înalt nivel, să decidă cum procedează în cazul ei. Şi a ieşit de-un compromis, atât de drag popilor noştri auriţi şi plini de fireturi, "sensibili" la dramele umane...

Să ne distrăm cu "Dilema veche"

La rubrica celebră "Cu ochii-n 3,14" din "Dilema veche" (nr. 333/1-7 iulie 2010) cineva care semnează A.P. scrie despre "mahorca" Plugarul, fabricată şi comercializată în Republica Moldova, ironizând avertismentul scris pe pachet - "Psihologul, profesorul sau medicul vă poate ajuta să renunţaţi la fumat" -, fiindcă nu pricepe care ar fi rolul profesorului în această enumerare. Dar pe A.P. nu o/îl deranjează dezacordul! Dacă e, într-adevăr, scris chiar aşa pe pachet!
Tot acolo, cineva care semnează P.M. începe descrierea unei scene petrecute în metroul bucureştean, referindu-se la "două tipe". Aflăm, după alte câteva rânduri, că una e "o doamnă la vreo 40 de ani", iar cealaltă "o tânără domniţă".
Nu, nici "Dilema veche" nu mai e ce-a fost!...

În farmacie...

Dau reţeta unui farmacist. O citeşte atent, pe deasupra ochelarilor, şi dă din cap a regret, apoi îmi zice: "Frumoasă reţetă..., dar cam scumpişoară".
Dacă nu aţi ştiut până acum, atunci aflaţi că şi reţetele pentru medicamente pot fi "frumoase". Dar şi "scumpişoare"... Cred că e de la criză asta din urmă, nu de la "scump/drăguţ"! Sau... mai ştii?

Proceduri

M-am întrebat de multe ori, odată ajuns în SUA, de la primul contact cu funcţionarii vamali (altminteri, nu foarte prietenoşi), pe cea mai importantă poartă aeriană pe de Coasta de Est a Americii, şi până la slujbaşii obişnuiţi din instituţiile statului sau din băncile private, cum reuşesc să fie atât de eficienţi în ceea ce fac, lăsând impresia că au înmagazinat sute de ani de experienţă şi că, prin urmare, nimic nu-i poate deturna de la calea bătătorită pe care păşesc cu o siguranţă exemplară. Nu e un tablou idilic, este doar rezultatul observaţiilor atente în împrejurări diferite, care vorbesc, toate, de un anumit standard de operare.
Administraţia, am observat, este, înainte de toate, o sumă de reguli. Atent însuşite şi respectate fără vreo abatere de funcţionari. Din cel puţin două motive: pe de o parte, cetăţeanul care se adresează cu încredere instituţiilor abilitate are o problemă care trebuie rezolvată şi funcţionarul îşi trăieşte misiunea care i-a fost încredinţată de a fi în slujba semenilor lui, în limita procedurilor fixate; pe de altă parte, procedurile pe care le aplică sunt suma experienţelor anterioare şi funcţionarul se simte stăpân pe sine, urmându-le întocmai pentrru că au fost validate în timp. Puţine situaţii îi dau bătăi de cap şi, atunci când rarele ocazii ivite îi depăşesc competenţele, se retrage politicos şi revine cu un supervisor care este în măsură să rezolve problema apărută. M-am amuzat, în mai multe rânduri, de pildă, de atitudinea unor simpli casieri care se dovedeau depăşiţi de obligaţia de a schimba bancnotele de 100 de dolari. Nu aveau competenţa necesară de a verifica aceste bancnote – şi ştiau prea bine asta – şi îndată chemau pe altcineva, rugându-mă politicos să aştept până la apariţia unui personaj care executa operaţiunea verificării, „scanându-mă” cu interes sporit pentru a depista din priviri o eventuală tentativă de fraudă.
Mi-am amintit de toate acestea citind câteva proceduri impuse la noi mai degrabă prin dorinţa de a ne însuşi beneficiile unor realităţi străine nouă, care nu sunt însă rezultatul unor experienţe proprii definitorii, în măsură să valideze un model teroretic acceptat iniţial. De la resursele umane şi până la cele financiare, de la modul de formulare a cerinţelor şi până la evaluarea finală, totul îmi părea o nefericită improvizaţie. Nu e de mirare, deci, că ne lovim de subiectivitatea aprecierilor şefilor sau a celor din jur, pentru că instrumentele pe care ne propunem să le utilizăm – standardizate admirabil doar pe hârtie – sfârşesc prin a rămâne simple deziderate.
Realitatea noastră este volatilă şi, de cele mai multe ori, experienţele utile sunt greu încorporate. „M-am obişnuit aşa” e formula pe care o aud cel mai des, ca expresie a închistării, a încăpăţânării, a neputinţei de a încerca ceva nou. Iar când invocăm procedurile, zâmbete ironice prind viaţă în colţurile buzelor funcţionarilor noştri de toate felurile: „Ziceţi, ziceţi – par să-şi spună în sinea lor – tot ce ştim noi mai bine facem!”

Feedback...

Colegul meu şi responsabilul cu umorul matinal pe mess, Cornel Mituţ, mi-a semnalat - şi a reuşit să procure şi "dovada" foto - interesul manifestat de un elev al Colegiului Militar Liceal din Câmpulung Moldovenesc pentru un articol pe care l-am scris cu ceva vreme în urmă în "Observatorul militar".
De-ar fi fost acel elev singurul meu cititor şi nu aş fi ezitat o clipă să mă bucur. E un efort, totuşi - trebuie să recunoaşteţi - să tai dintr-un ziar un articol şi să ţi-l lipeşti pe bancă. Pe banca în care te aşezi în fiecare zi şi în care îţi petreci cel puţin zece ore pe zi. Înseamnă că travaliul meu, scriind acel articol, chiar a meritat!
Îţi mulţumesc, cititorule!
Redau, mai jos, articolul cu pricina:

E greu...?
Sunt convins că în multe situaţii v-a fost greu. V-aţi văzut la capătul puterilor, aproape învinşi, fizic şi psihic. Osteniţi, epuizaţi, fără a întrezări vreo soluţie salvatoare. Pesimişti şi incapabili să conturaţi măcar marginile vreunei speranţe biciuite de neşansă. Un abandon al voinţei, o cădere în neant dintr-un capăt abrupt al drumului care părea că vi se deschide sigur înainte. Scuturându-vă în sudalme aparent salvatoare.
Am trăit toate acestea de multe ori. Graţie vremurilor, dar şi celor din jur. Ştiuţi sau neştiuţi. Şi durerea cea mai mare te copleşeşte atunci când cei ştiuţi sunt în imediata ta apropiere. Cu chipuri senine şi nevinovate. Intuind vag dezastrul în care ţi se pare că te-au aruncat şi justificându-se întotdeauna prin împrejurări străine de voinţa lor. Spunând, timid sau împăcaţi cu ei înşişi, îndată sau peste ani, că au greşit. Lor li se adaugă hazardul. Întreaga mea pregătire profesională, construită pe logica îndoielii metodice, nu mă ajută să cuprind legile hazardului, dacă ele există cu adevărat. Şi pe hazard nu te poţi supăra. E prea abstract pentru nevoia noastră de a înţelege cine, când, cum şi de ce te-a abandonat în situaţii tulburi, imposibil de cuprins prin raţiune.
În toate aceste deznădejdi sau disperări, cu repercusiuni pe care, uneori, le resimţim aproape ca pe nişte dureri fizice, deşi ele sunt cuibărite doar în mintea noastră, se întrevede o rază de speranţă. Cu o formulă inteligentă a unui gânditor italian, pesimismului raţiunii trebuie să i se opună optimismul voinţei.
Şi iau lecţii de la un patinator care şi-a pierdut un ochi la vârsta de 10 ani, dar ambiţia l-a propulsat la campionatele mondiale de profil. Cu rezultate incredibile pentru handicapul său, neimaginate de medici şi antrenori. Iau lecţii de la un înotător, care se pregăteşte de sărituri în bazin pe o... saltea, într-o sală de sport oarecare, având în comun cu un bazin de înot cel mult pereţii. Mă uit cu respect la militarii care s-au întors răniţi sau mutilaţi din războaie, supravieţuindu-le şi găsindu-şi rostul într-o necesară reconstrucţie de sine. Încerc să iau lecţii de la un fizician celebru, pironit o viaţă într-un scaun cu rotile, o minte extraordinară care a încântat şi a strălucit mai bine de 30 de ani în amfiteatrele Universităţii Cambridge. Şi de la omul care, zâmbind, respirând prin tuburi şi aparate, îmi explică ce va face începând de mâine. Chiar de mâine.
Şi îmi dau seama că şeful a ţipat la mine şi m-am supărat. Că nu am avut hârtie în imprimantă şi mi-am boscorodit subordonaţii. Că m-a înţepat inima şi m-am speriat. Că am alunecat pe gheaţă, am căzut, m-am ridicat, am mers mai departe şi am înjurat. Că m-a durut un vaccin şi am strâns din dinţi, uitându-mă cu furie la asistentă. Că autobuzul n-a venit la timp şi am înjurat iar. Mi s-a părut că e greu şi viaţa atât de complicată...
E greu...?