La viitor

De când mă ştiu, există un viitor care are întotdeauna, în zicerile multora dintre cei pe care îi aud sau îi citesc, ceva liniştitor, ca un miraj proiectat la orizont, ispitindu-te.
Adulţii, în copilăria mea, când nu aveau ce face, îşi găseau subiect de conversaţie, dorind să ştie cu tot dinadinsul ce mă voi face când voi fi mare. Ştiam că trebuie să dau un răspuns care să placă tuturor şi aveam deja criterii de onorabilitate, fiindcă îmi veneau în minte numai slujbe vocaţionale în care trebuie să dovedeşti dăruire pentru alţii. Profesor sau medic îmi erau, deci, răspunsurile la îndemână. Asta pentru că, poate, nu ştiam ce este acela un inginer şi nici nu intuiam motivele pentru care cineva s-ar dedica, să spunem, alpinismului utilitar, oricum o meserie mai bine ancorată în capitalismul în putrefacţie – despre care, mai târziu, aveau să îmi peroreze tot soiul de limbuţi pricepuţi – prin găselniţa advertising-ului „la înălţime”.
Preocupat mai mult de trecut, prin natura meseriei pe care mi-am ales-o în cele din urmă, fără să mai ţin cont de impresiile procurate adulţilor, m-am obişnuit să privesc viitorul ca fiind ceva abstract, modelabil însă în întregime după fanteziile şi dorinţele fierbinţi ale celor care se abandonau în braţele acestui joc de imaginaţie. Este foarte adevărat că am descoperit curând şi abilitatea unora de a modifica trecutul, care devenea şi el tot atât de modelabil precum viitorul, dacă se încăpăţâna să nu corespundă aşteptărilor măreţe ale prezentului, aşa încât, la un moment dat, nici acest teren nu mi se mai părea atât de sigur pe cât îmi lăsase impresia că este.
Anul 2000, când nu vom mai fi copii – cum spunea un cântec pe care mă trezeam fredonându-l aiurea –, îmi părea un orizont mult prea îndepărtat. Dar numai atunci totul avea să capete forme precise, să se rezolve... nerezolvabilul şi să prindă contur inimaginabilul, iar binefacerile cu iz de Rai descoperit ar fi putut să producă aceleaşi râuri de lapte şi miere, pierdute odinioară prin neascultare. În 2000, orizontul a dat să fugă iar şi m-am trezit silabisind, în proiecte impecabile şi futuriste, zecile de ani adunaţi înapoia cifrei fatidice asociate cu sfârşitul lumii de aceiaşi vizionari pricepuţi, conectaţi, prin nevăzute fire, direct la planurile împărtăşite ale Creatorului.
Am intrat într-o fericită osmoză cu termeni precum reformă, restructurare şi transformare, proiectând o imagine promisă a unei prosperităţi la care nu-ţi mai rămânea decât să visezi, în conexiune cu ani pe care nu ştii dacă o să mai apuci să-i scrii vreodată pe hârtie sau pe o pagină electronică albă, deasupra unei scrisori, a unui raport sau, cine ştie, pe vreun bilet de loterie necâştigător, dar colectat cu pioşenie în urne speciale, făgăduind, cu litere de-o şchioapă, câştiguri fabuloase într-un viitor incert.
Viitorul are un sunet zglobiu, de bine, ne spunea o reclamă. Niciodată nu am înţeles de ce atât de mulţi vorbesc despre el cu o convingere copleşitoare, ca şi cum s-ar fi întors de acolo.

Statui şi monumente

Un tânăr bucureştean, specializat în ghidaj pentru turiştii străini, îmi mărturisea că unul dintre cele mai vizitate obiective istorice din Bucureşti este Palatul Parlamentului, fosta Casă a Poporului ceauşistă, transformată, simbolic, din construcţia megalomanică şi complet neverosimilă din punct de vedere artistic şi arhitectonic într-un pilon al statului de drept, integrând imaginea Legislativului creator de norme cu caracter de lege, imagine altmineri destul de avariată în ultimii douăzeci de ani de democraţie originală asumată.
Adevărul este că monstruozitatea din vechiul cartier bucureştean Uranus stârneşte interesul vizitatorilor străini nu numai prin proporţiile sale, care o includ pe o poziţie fruntaşă într-un top al clădirilor mari din toată lumea, ci şi prin poveştile vehiculate din controversata perioadă de construcţie din ultimii ani ai regimului comunist.
Clădirea în sine, din nefericire, a rămas mai degrabă un simbol al vechiului regim politic decât a reuşit să devină un reper semnificativ al noului regim inaugurat în decembrie 1989. Şi vina nu este doar a imaginii publice a Parlamentului, uşor de identificat în sondajele de opinie din ultimii 20 de ani, cât mai degrabă a depersonalizării ei, atât in interior, cât şi în exterior.
Cine ajunge la Budapesta, va admira în capitala Ungariei, pe malul Dunării, nu numai arhitectura superbă a Parlamentului ungar, ci şi monumentele care definesc, fiecare în parte, repere semnificative în lupta pentru libertate a poporului maghiar. Statuia lui Ferenc II Rakoczi, eroul revoltei ungurilor împotriva stăpânirii habsburgice, a lui Lajos Kossuth, liderul revoluţiei maghiare de la 1848, a lui Imre Nagy, liderul comunist care a contestat, în inima imperiului sovietic, includerea Ungariei în sfera de influenţă a URSS, împreună cu un monument dedicat revoluţiei maghiare din 1956, toate acestea străjuiesc clădirea Legislativului Ungariei.
În jurul Palatului Parlamentului din Bucureşti nu există niciun monument care să amintească de o cât de neînsemnată pagină de istorie a parlamentarismului românesc (cu o tradiţie de care ar trebui să fim mândri!) sau vreun monument al luptei pentru libertate a poporului român.
Clădirea Ministerului Apărării Naţionale se află într-o situaţie similară. Parte a ansamblului de clădiri dedicate de Nicolae Ceauşescu instituţiilor publice care urmau să fie concentrate în jurul Casei Poporului, Ministerul Apărării Naţionale nu are în jurul său vreun monument care să amintească nici de vreo izbândă militară importantă, nici de vreo personalitate militară remarcabilă, cu excepţia unui ansamblu monumental care vizează exclusiv istoria militară recentă.
Nu ştiu dacă trebuie să împingem fiecare delegaţie străină, de orice rang ar fi ea, spre Muzeul Militar Naţional, pentru a prezenta simboluri ale istoriei noastre. Până acolo însă, câteva monumente, bine gândite şi realizate, ar putea fi mult mai puternice, vizual şi simbolic, în spaţiul care înconjoară Ministerul Apărării Naţionale.

De ce am demisionat din IRRD 1989

Am avut raporturi contractuale cu Institutul Revoluţiei Române din decembrie 1989 - o jumătate de normă pe un post de cercetator ştiinţific gr. III şi, de asemenea, membru în Consiliul Ştiinţific, această ultimă poziţie nefiind remunerată vreodată - începând din luna mai a anului trecut până zilele trecute, când mi-am dat demisia, spre bucuria celor care considerau că "scriu după dictarea lui Iliescu" (o tâmpenie, desigur, dar asta presupune o altă discuţie!). Am fost angajat pe o sumă de bani relativ modestă.
După ce, iniţial, a fost vorba de un proiect de cercetare privind Revoluţia din decembrie 1989 în Sibiu, acesta a fost schimbat, prin asocierea cu dl. Zoltan Novak, fără să fiu consultat, cerinţa fiind studierea Revoluţiei din decembrie 1989 în Transilvania, ceea ce impunea o extindere a cercetării la unele localităţi în care s-au petrecut evenimente semnificative în zilele Revoluţiei.
Am fost plătit, din mai până în decembrie 2009, iar în anul 2010 (cu excepţia unei singure luni) mi s-a impus semnarea unui concediu fără plată, ceea ce am acceptat, socotind că situaţia în care se afla Institutul era una dificilă.
Prima sumă de bani, în 2010, a venit abia în luna mai, iar în iunie a fost sistată iarăşi. Am încercat să aflu în Institut ce s-a întâmplat şi m-a frapat că mulţi dintre cei întrebaţi erau incapabili să ofere un răspuns - deşi se aflau în poziţii administrative care nu le îngăduiau "neştiinţa".
Am aflat, cu mare greutate, pe căi ocolite, că este un fel de "pedeapsă" pentru că nu am predat proiectul de cercetare amintit şi gestul mi s-a părut de o meschinărie inimaginabilă.
Aşadar, sunt plătit din mai până în decembrie 2009, accept concediu fără plată, înţelegând situaţia dificilă a Institutului, mai bine de cinci luni, în anul 2010, şi o minte "odihnită" (si, poate, mai bine retribuită!) din această instituţie crede că este nimerit să-mi taie bruma de plată, în iunie 2010, pentru un proiect de cercetare care cuprindea nu mai puţin de cinci localităţi (printre care Sibiu, Cluj-Napoca şi Braşov, fiecare în parte necesitând o cercetare amănunţită de cel puţin trei luni!). Şi să mai adaug aici că pentru o deplasare la Sibiu, în mai 2010, organizată de institut, transportul şi cazarea mi le-am plătit eu însumi.
Mi s-a părut firesc să întrerup orice colaborare cu Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, condus de dl. Claudiu Iordache, în urma acestui gest meschin.
Şi anunţ public că am donat IRRD 1989 şi diurna cuvenită pentru deplasarea la Sibiu din mai 2010!
Aşa că cei ispitiţi de o "juma' de normă" de cercetare la IRRD 1989 e bine să ia aminte!

Politeţe şi alteritate

Una din minunile educaţiei moderne, îmi spune cu satisfacţie un amic, este obişnuinţa care ţi se inculcă, din fragedă pruncie, de a fi politicos. Ştiu tratate despre politeţe, scrise cu dăruire şi pasiune, care vor fi urmărit pe toţi învăţăceii, de-a lungul timpului, semn că societatea consumă destule resurse pentru a impune ceea ce îndeobşte numim politeţe sau, prin extensie, educaţie. Cam tot atâtea cât cheltuieşte, de pildă, pentru a-i aduce pe calea cea bună, „a moralei”, pe alţii, care nu vor fi reuşit să-şi însuşească regulile politeţii.
Politeţea este însă un concept abstract şi oarecum inaplicabil în societăţile tradiţionaliste, axate pe cutume şi obiceiurile pământului, care sunt prin excelenţă de uz local, ignorându-se cu desăvârşire cele proprii unui spaţiu exterior (cunoscute sau nu, dar oricum neaplicate!), care devine, astfel, un soi de no man’s land în care, odată intraţi, reprezentanţii culturilor locale transferă propriile reguli şi obişnuinţe ce vin, în cele din urmă, în contradicţie cu obiceiurile şi cutumele altor culturi locale. Cultura ţărănească, la noi, slăvită de sămănătorişti şi poporanişti, specifică unui spaţiu îngust, bine determinat, care are în centru familia şi nu comunitatea – o foarte importantă distincţie care are consecinţe semnificative în evaluarea noastră faţă de civilizaţia occidentală – este un bun exemplu în acest sens.
Mi-au venit în minte toate acestea, ascultând admiraţia nedisimulată a amicului meu pentru politeţe. Care, în mod evident, lipseşte la unii dintre semenii noştri, în uniformă sau nu, fiind din ce în ce mai limpede că democraţia şi libertatea asumată nu fac din noi cu necesitate campioni ai însuşirii regulilor de politeţe pentru care alte societăţi vor fi consumat aprinse dezbateri şi aprige înfruntări. Politeţea presupune, înainte de toate, un fond comun de reguli precise, care se deprind în mod unitar prin intermediul familiei şi al comunităţii, în sistemul educaţional obligatoriu, fie acesta public sau privat. Dar şi toleranţă şi înţelegere pentru Celălalt, care nu este şi nu poate fi la fel ca noi.
De curând, cineva de la a cărui poziţie – ierarhică – aveam anumite aşteptări (tot un paradox al societăţii în care trăim, pentru că avem anume aşteptări de la unii indivizi, în corelaţie directă cu poziţia ierarhic asumată a acestora, nu cu valoarea lor reală, ceea ce ar dezvălui mai degrabă o gândire proprie unei societăţi aşezate, dar contraproductivă pentru societatea în care trăim!) mărturisea, într-un context generat de evaluarea calitativă a unor produse publicistice, neputinţa de a înţelege cui se adresează un anumit material de presă. Ignorând un raţionament simplu: ceea ce mă interesează pe mine poate fi complet neinteresant pentru altul sau, în alţi termeni, ceea ce cred că mie nu îmi foloseşte poate fi extrem de util altuia.
Politeţea şi acceptarea alterităţii nu sunt neapărat semnul modernităţii. Dar sunt o dovadă a educaţiei reale, nu închipuite.

„Nume”

Banalitatea şi provincialismul târgurilor noastre de carte încep să mi se pară evidente. Nu este vorba nici de spectacol, nici de „lansări” de carte şi, cu atât mai puţin, de inovaţie culturală. Cel mult nişte ziceri oarecare, în care se regăsesc întotdeauna termeni precum „excepţional”, „unic”, „minunat”, „genial”, galopează inflaţionist spre urechile noastre, într-un stand de editură, cu un spaţiu mai generos sau mai meschin, în funcţie de gologanii puşi în joc de distinşii patroni ai caselor editoriale.
Mă pregăteam să spun că am preluat – de undeva – vreo modă, pe care, aşa cum ştim, reuşim mai mereu să o pervertim de îndată ce ajunge să guste sălcia apă a Dâmboviţei, găsindu-şi o cale presupus mioritică de manifestare. Lansările de carte, peste tot la noi, suferă de... „personalitate”. Scrii o carte de bucate, este musai să ţi-o prezinte Jamie Oliver, dacă se poate. Elogios trebuie chemat să vorbească Nicolae Iorga însuşi, dacă prin cine ştie ce miracol ar putea învia, despre noua producţie a unui istoric. Publici eseuri, Andrei Pleşu nu poate lipsi. Dacă e o nouă speranţă a literaturii române, Mircea Cărtărescu este steaua care va străluci într-un discurs improvizat, pe o estradă beteagă, cu un microfon de împrumut cu jumătatea de oră. În fine, filosofezi în scris, atunci poate că însuşi Gabriel Liiceanu, dacă nu e ocupat cu lansarea propriilor cărţi, este cel îndrituit să se pronunţe.
Am amici care se întorc de la târgul de carte – Bookfest, Gaudeamus sau cum s-o numi acesta – profund satisfăcuţi de vecinătatea fizică pe care o vor fi experimentat cu personalităţile „lansatoare”, dar etern neputincioşi să-şi amintească vreo carte sau numele vreunui autor oarecare, „prefaţat” de un nume consacrat. Pentru că acestea nu prea contează. Înşişi autorii uită că ei sunt iniţiatorii şi producătorii unui bun cultural tipărit care, în cele din urmă, îşi găseşte adevăratul destin în mâinile cititorilor. Terentianus Maurus, dacă ar mai trăi, ar trebui să le reamintească, strigându-le, zicerea sa, spre luare aminte: Habent sua fata libelli...
M-am aflat la Universitatea Stanford, în SUA, pentru aproape un an. În librăria Universităţii nu s-a „lansat” niciodată o carte. Cel mult, unii autori faimoşi au fost găzduiţi pentru o sesiune de autografe. Cărţile şi le-au prezentat însă în spaţiile Universităţii ei înşişi, vorbind despre ei, despre travaliul şi izvoarele creaţiei. Dialogând cu publicul, unul viu, captivant, inteligent şi trăind intens bucuria conversaţiei civilizate cu autorul, după regulile specifice mediului universitar. Şi, vă asigur, unele întrebări nu erau deloc amabile sau comode...
La noi, autorul s-a învăţat că nu contează. Că este la mâna editorilor, care le strecoară, subtil, nevoia de a aduce „nume” la lansare. Ca să dea bine. Jucăm totul din imagine. Nu ne pasă de conţinut. Care nu mai interesează pe nimeni. Autorul s-a deprins să se furişeze printre rafturi, nebăgat în seamă, după ce va fi experimentat dulceaţa elogioasă, învăluitoare, a discursului de complezenţă, multiplicat la nesfârşit, al unui „nume”.