Fotografia nu minte!

Nu reuşeam să-mi explic mulţumitor de ce nu-mi place Andreea Marin. Era ca o poveste spusă de multe ori şi al cărei final te lasă mereu nedumerit, întrebându-te perplex ce va fi fost în mintea autorului. Mie, unul, Andreea Marin-Bănică mi s-a părut mereu falsă. Cu şcoală de teatru într-însa. Prinsă pe stradă, dar aşezată pe daturi naturale. O moldoveancă inteligentă, ajunsă în Bucureşti cu ambiţii mari, s-a dovedit suficient de instruită încât să utilizeze corect limba literară, talentul teatral cu care o înzestrase natura şi care se desăvârşise prin silinţă de studiu, graţie "dăruirii" dezinteresate a lumii din jur în care era nevoită să supravieţuiască, oferind un chip angelic înapoia căruia se ascunde, cred, o fiinţă rece, dură, ca o maşinărie impecabilă.
Ultimul număr al revistei "Diva" m-a lămurit. A fost suficientă alăturarea unei fotografii în care apare Andreea, îmbrăcată într-un costum popular, aşezată sfios pe o bancă, la o ilustraţie de epocă, arhicunoscută, care o înfăţişează pe regina Maria, tot în costum popular - aşa cum, de altminteri, îi plăcea să se îmbrace.
Andreea, în postura ei hieratic-umilă, e atât de penibilă că "ţipă" întreg ansamblul. Se simte de la depărtare că nu i se potrivesc nici costumul, nici poziţia, pentru că ea nu se simte confortabil într-o combinaţie care nu o reprezintă şi în care va fi intrat fără să poată folosi abilităţile ei actoriceşti, care dau atât de bine în mişcare, la TV. Imortalizarea în fotografie nu minte. Aceea e Andreea, mai degrabă falsă şi... neinspirat plasată într-o poveste care o refuză.
La polul opus, regina Maria. Ea este naturală în acest rol, nu numai pentru că Maria obişnuia să se îmbrace aşa, ci şi pentru că era o femeie conştientă de frumuseţea şi de poziţia ei augustă. Nu-şi juca şi nici nu avea cum să-şi joace "rolul". Chiar dacă nu fusese pregătită să urce pe tron ca regină, lângă Ferdinand I, era o prinţesă cu cele mai onorabile înrudiri imperiale, care avea toate atuurile firescului maiestăţii. Şi asta nu poate păcăli camera.
Pentru că fotografia nu minte. Doar imortalizează.

La linie...

I se pare că pătura nu este suficient de întinsă. Apoi ar fi trebuit ca cele trei dungi albe ale păturii albastre să fie perfect aliniate la marginea metalică a patului. Cearşafurile refuză orice „dialog” şi nu aruncă vioi, în sus, banul care cade moale pe întinderea albă de bumbac. Motiv în plus de nemulţumire. Apoi etichetele – care ne explică, didactic, cine stinge lumina şi câţi volţi are fiecare priză – sunt puţin strâmbe şi scrisul nu este atât de mare pe cât şi l-ar fi dorit. Tuşul nu e nici el acela care trebuie. Era nevoie de unul mai închis la culoare. Şi cine este incompetentul ăla care nu a sesizat că dulapurile fac o nepermisă buclă tocmai în mijlocul încăperii? Chiar nu a văzut nimeni? Scaunelor şi meselor le vine rândul. Domneşte, aici, o întreagă harababură.
Caietele de pregătire, înseriate, dezvăluie alte noi... „tragedii”. Schiţele nu sunt bine colorate şi nu explică mulţumitor înaintarea presupusului inamic spre pădurea... şi biuta... no name. Liniile sunt trase fără... linie, ci cu ceea ce îi va fi picat fiecăruia la îndemână. Totul pare o improvizaţie şi, fireşte, regulile de bază ale disciplinei militare, grav încălcate, alterează climatul organizaţional. O spune, tare, să se audă.
Iese în curte. Nici zăpada nu e... aliniată. Aici chiar explodează. Cum e posibil aşa ceva? Mormane lălâi de zăpadă stau aşezate de-a lungul aleilor curăţate şi îi lasă impresia unei nemaiîntâlnite dezordini. Până şi aici trebuie să se implice. Camioane, altminteri bine protejate, să nu se defecteze cumva transportând oamenii în poligon, se grăbesc acum să aducă zăpadă proaspătă din acelaşi loc în care armele vorbesc. E descărcată cu grijă şi depozitată peste mormanele vechi, uşor îngălbenite. Acum e un alb strălucitor, dar păcătuieşte prin neorânduială. Nimic mai simplu. Cu lopata de zăpadă se poate orice. Marginile sunt „sculptate” cu măiestrie, la linie. Vechile mormane capătă forme de marmură atent sculptată şi lustruită, iar aleile par să se transforme în tabără de creaţie ad-hoc, demnă de invidiat de pasionaţii care construiesc, spre amuzamentul turiştilor, tot soiul de hoteluri temporare pentru „hibernări” în zonele arctice.
Acum mulţumirea i se citeşte pe chip. Iarna, fir-ar să fie, a fost în sfârşit înfrântă şi aşezată acolo unde îi e locul. Şi totul e aliniat, aşa cum trebuie. E o impresie de ordine, aşa cum se cuvine într-un mediu guvernat de reguli, de disciplină şi de regulamente. Restul nu mai contează. Se poate odihni, triumfător, după o zi de muncă. Grea. Epuizantă. Rezultatele implicării sale salutare sunt vizibile. S-au aliniat păturile, paturile, dulapurile, etichetele, raniţele, mesele şi scaunele.
Şi zăpada. Cel puţin până la următoarea ninsoare. Sau poate, cine ştie, până iarna viitoare.

E greu...?

Sunt convins că în multe situaţii v-a fost greu. V-aţi văzut la capătul puterilor, aproape învinşi, fizic şi psihic. Osteniţi, epuizaţi, fără a întrezări vreo soluţie salvatoare. Pesimişti şi incapabili să conturaţi măcar marginile vreunei speranţe biciuite de neşansă. Un abandon al voinţei, o cădere în neant dintr-un capăt abrupt al drumului care părea că vi se dechide sigur înainte. Scuturându-vă în sudalme aparent salvatoare.
Am trăit toate acestea de multe ori. Graţie vremurilor, dar şi celor din jur. Ştiuţi sau neştiuţi. Şi durerea cea mai mare te copleşeşte atunci când cei ştiuţi sunt în imediata ta apropiere. Cu chipuri senine şi nevinovate. Intuind vag dezastrul în care ţi se pare că te-au aruncat şi justificându-se întotdeauna prin împrejurări străine de voinţa lor. Spunând, timid sau împăcaţi cu ei înşişi, îndată sau peste ani, că au greşit. Lor li se adaugă hazardul. Întreaga mea pregătire profesională, construită pe logica îndoielii metodice, nu mă ajută să cuprind legile hazardului, dacă ele există cu adevărat. Şi pe hazard nu te poţi supăra. E prea abstract pentru nevoia noastră de a înţelege cine, când, cum şi de ce te-a abandonat sau înfundat în situaţii tulburi, imposibil de cuprins prin raţiune.
În toate aceste deznădejdi sau disperări, cu repercusiuni pe care, uneori, le resimţim aproape ca pe nişte dureri fizice, deşi ele sunt cuibărite doar în mintea noastră, se întrevede o rază de speranţă. Cu o formulă inteligentă a unui gânditor italian, pesimismului raţiunii trebuie să i se opună optimismul voinţei.
Şi iau lecţii de la un patinator care şi-a pierdut un ochi la vârsta de 10 ani, dar ambiţia l-a propulsat la campionatele mondiale de profil. Cu rezultate incredibile pentru handicapul său, neimaginate de medici şi antrenori. Iau lecţii de la un înotător, care se pregăteşte de sărituri în bazin pe o... saltea, într-o sală de sport obişnuită, care are în comun cu un bazin de înot cel mult pereţii. Mă uit cu respect la militarii care s-au întors răniţi sau mutilaţi din războaie, supravieţuindu-le şi găsindu-şi rostul într-o necesară reconstrucţie de sine. Încerc să iau lecţii de la un fizician celebru, pironit o viaţă într-un scaun cu rotile, o minte extraordinară care a încântat şi a strălucit mai bine de 30 de ani în amfiteatrele Universităţii Cambridge. Sau de la sexagenara care a avut ambiţia de a atinge cei doi Poli ai Pământului. Şi de la omul care, zâmbind, respirând prin tuburi şi aparate, îmi explică ce va face începând de mâine. Chiar de mâine.
Şi îmi dau seama că şeful a ţipat la mine şi m-am supărat. Că nu am avut hârtie în imprimantă şi mi-am boscorodit subordonaţii. Că m-a înţepat inima şi m-am speriat. Că am alunecat pe gheaţă, am căzut, m-am ridicat, am mers mai departe şi am înjurat. Că m-a durut un vaccin şi am strâns din dinţi, uitându-mă cu furie la asistentă. Că autobuzul n-a venit la timp şi am înjurat iar. Mi s-a părut că e greu şi viaţa atât de complicată...
E greu...?