„Călătoria lui Gruber” – între adevăr şi ficţiune

Noul film al lui Radu Gabrea – Călătoria lui Gruber – face o incursiune într-o perioadă tragică din istoria românilor, intens dezbătută mai ales după decembrie 1989, nu întotdeauna însă cu detaşarea necesară. Este foarte dificil, desigur, să discuţi despre un film artistic care se presupune că încorporează o viziune foarte personală a unui regizor sau a unui scenarist (în acest caz particular este vorba de doi scenarişti) asupra unei poveşti construite cinematografic, dar atunci când această realizare are ambiţia de a reconstitui un anume moment istoric, controversat şi încă insuficient analizat şi receptat de istoriografia românească, cred că istoricului îi este îngăduit să-şi exprime un punct de vedere.
Pe scurt, Radu Gabrea pleacă de la relatarea scriitorului italian Curzio Malaparte – pe de-a întregul discutabilă, consemnată în romanul „Kaputt” – care s-ar fi aflat în Iaşi, în ultimele zile ale lunii iunie 1941, în perioada masacrelor săvârşite împotriva evreilor din oraş şi a deportării acestora în aşa-numitele „trenuri ale morţii”.
Relatările lui Malaparte din „Kaputt” au fost puse sub semnul întrebării încă de la apariţia romanului, în 1944, iar Mihai Dim. Sturdza, într-o Addenda la ediţia în limba română – apărută la Editura Univers, în 1999, în traducerea lui Eugen Uricaru (citările ulterioare se referă la această ediţie) – prezintă un tablou sugestiv al „incorectitudinilor deontologice” semnalate de numeroşi autori, de-a lungul timpului, în „Kaputt” şi în celelalte romane „autobiografice” ale lui Malaparte (p. 310). Dar Mihai Sturdza arată, printre altele, că scena în care bunica sa, prinţesa Sturdza, înfăţişată de scriitorul italian la braţul soţului ei, „orgolios şi distrat (...), un bărbat încă tânăr, înalt, slab, roşcovan, îmbrăcat în alb, cu fruntea umbrită de borul unei pălării de fetru gri” (p. 82), este cu neputinţă să se fi petrecut, pentru simplul motiv că bunicul său nu mai putea fi văzut prin Iaşi, întrucât „murise în Franţa cu câteva luni mai înainte de venirea lui Malaparte în capitala Moldovei” (p. 309). Autorul romanului „Kaputt” descrie o scenă în care prinţesa Sturdza, ieşită cu trăsura la „cumpărături”, în chiar zilele pogromului din Iaşi (ceea ce este puţin probabil, căci e greu de înţeles cum te poţi plimba în caleaşcă într-un oraş cuprins de împuşcături, în vreme ce prăvăliile evreilor sunt deschise!), îl sileşte pe un negustor evreu, „îmbiat” cu biciul de vizitiu – un scopit pe nume Grigori – să-i ofere un pachet de ceai pe care nefericitul comerciant tocmai i-l dăduse lui Malaparte. Negustorul, cu o privire rugătoare, smulge pachetul din mâna scriitorului italian – care se dovedeşte extrem de îngăduitor din acest punct de vedere, parcă familiarizat cu „apucăturile” prinţesei moldave în materie de târguieli – şi îl oferă vizitiului aprigei domniţe. Or, Mihai Sturdza susţine, pe bună dreptate înclin să cred, că „prinţesele de atunci, câte vor mai fi fost, se bucurau de privilegiul de a nu fi obligate nici să gătească, nici să facă piaţa” (p. 309), mai cu seamă că însăşi guvernantei, o nemţoaică, Elsa – spune Sturdza –, i se părea sub demnitatea ei să se ducă după cumpărături. Nepotul prinţesei pe care Malaparte pretinde că a întâlnit-o în Iaşi în asemenea împrejurări scrie că nu crede ca aceasta să se fi gândit „măcar o dată în viaţa ei să plece la târguieli” (p. 309) şi conchide: „După cum nu a asistat la luptele de pe frontul sovietic, pe care le-a povestit cu de-amănuntul în corespondenţele sale «din Rusia», tot aşa Malaparte nu a fost martorul «ocular» al faptelor relatate de el despre Iaşi, pe unde a trecut, dar după ce progromul avusese loc, dându-i prilej să-l descrie când într-un fel, când într-altul, după cum bătea vântul politicii pe care dorea să o slujească” (p. 310).
Însă regizorul Radu Gabrea a mărturisit lui Alex. Leo Şerban, într-un interviu publicat în „Dilema veche”, dificultăţile întâmpinate în obţinerea drepturilor de autor pentru realizarea unui film care să urmărească firul epic al romanului „Kaputt”, aşa încât a încredinţat scenariul unor tineri – Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu –, care au construit o realitate paralelă, menţinând personajul central – scriitorul italian Curzio Malaparte, interpretat de Florin Piersic jr., ajuns în Iaşi în căutarea unui medic evreu, renumit alergolog, Josef Gruber. O poveste care se doreşte a fi una credibilă, ţesută de cei doi scenarişti pe fundalul evenimentelor petrecute în Iaşi în ultimele zile din iunie 1941.
O voi spune încă de la început: tragedia evreilor din Iaşi, în iunie 1941, este una despre care trebuie să vorbim şi, indiferent de numărul morţilor (12 – 13.000, cifră „împrumutată” de Gabrea pentru tabloul final al filmului, deşi sunt studii serioase care arată că abia jumătate ar putea fi documentată, fie ucişi în Iaşi, fie decedaţi în „trenurile morţii”), rămâne de explicat şi înţeles modul în care s-a putut produce acest dezastru, în condiţiile declanşării Operaţiunii „Barbarossa”.
Cei doi scenarişti păcătuiesc însă inadmisibil prin documentarea sumară (ca să fiu elegant, fiindcă unele scene sunt cu totul neverosimile) şi, pe alocuri, complet tendenţioasă, care a determinat, în cele din urmă, conturarea unei pretinse „realităţi”, care nu are nimic de a face cu adevărul istoric, dar care va oferi nesperată muniţie naţionaliştilor verzi şi antisemiţilor. Am rămas surprins, de asemenea, atunci când, citind un interviu acordat de actorul Florin Piersic jr. Agenţiei Mediafax (la 26 august 2009, cu puţin înaintea lansării filmului pe ecranele din România), acesta a declarat, senin, că, „la capitolul documentare, am mers pe mâna regizorului, i-am ascultat poveştile şi am reţinut ce era important”, mai complicată dovedindu-se utilizarea cu naturaleţe a limbilor germană şi italiană (măcar Florin Piersic jr. s-a străduit, însă italiana consulului Guido Sartori, interpretat de Alexandru Bindea, este uşor ridicolă!). E greu de spus, aşadar, dacă Florin Piersic jr. va fi citit măcar romanul lui Malaparte, „Kaputt”.
Este foarte adevărat că, încă de la începutul lunii iunie 1941, autorităţile militare informau asupra pericolului pe care l-ar reprezenta pentru siguranţa statului român numărul mare de evrei din apropierea Prutului (devenit frontieră cu URSS, după ocuparea Basarabiei în urma ultimatumurilor sovietice din iunie 1940), ca urmare a simpatiei pe care aceştia ar nutri-o faţă de Uniunea Sovietică şi a posibilităţii de grupare activă a lor împotriva trupelor şi a populaţiei româneşti în eventualitatea unui război cu URSS. În plus, se considera că ei reprezintă mediul favorit din care NKVD-ul şi-ar putea recruta agenţii informatori. În consecinţă, în preziua declanşării războiul împotriva URSS, generalul Ion Antonescu a cerut deportarea evreilor valizi, cu vârste cuprinse între 18 şi 60 de ani, aflaţi în zona cuprinsă între Siret şi Prut, iar la 27 iunie 1941, i-a cerut comandantului garnizoanei Iaşi, colonelul Constantin Lupu, evacuarea evreilor din oraş, urmând ca persoanele care se opun cu arme de foc să fie executate după o instrucţie sumară.
În Iaşi s-a creat o adevărată psihoză, poliţia fiind intens solicitată prin rapoarte care reclamau că evreii semnalizează aviaţiei sovietice, că ascund agenţi diversionişti şi ţin adunări suspecte. Pe fundalul acestei psihoze şi în condiţiile declanşării Operaţiunii „Barbarossa”, unii militari, însoţiţi de civili (care s-au dovedit, în cercetările ulterioare, ca fiind foşti legionari sau simpli borfaşi) au pătruns în casele evreilor unde au ucis şi devastat. Asupra unor coloane de militari s-a executat foc din casele în care se presupunea că locuiesc evrei (ancheta finală a stabilit inclusiv simulări ale focului!) şi, potrivit raportului colonelului Captaru, prefectul judeţului Iaşi, în noaptea de 28/29 iunie 1941, „s-au tras focuri de armă de indivizi rămaşi necunoscuţi, din diferite cartiere ale oraşului”. Peste 3.000 de oameni, în majoritate evrei, au fost arestaţi de patrule germane şi duşi la chestura poliţiei (potrivit raportului colonelului Captaru, din 29 iunie 1941), cei mai mulţi fiind ucişi ca urmare a tirului executat în trei rânduri de o unitate germană (declaraţia chestorului poliţiei Iaşi, Gh. V. Leahu, la 2 iulie 1941).
Comandantul Divizei 14 Infanterie, generalul Gh. Stavrescu, cel căruia i se ceruse de colonelul Captaru să solicite Comandamentului german retragerea patrulelor militare germane, a emis, la 30 iunie 1941, un ordin în care arăta că ostaşii care, părăsind unităţile, „s-au dedat la arestări, jafuri şi chiar masacrarea populaţiei evreieşti”, vor fi deferiţi Curţii Marţiale „spre a fi judecaţi şi sancţionaţi imediat”. El mai preciza că este nevoie să li se explice ostaşilor că misiunea lor de luptători este „de a distruge inamicul din faţă şi nu aceea de a se deda la devastări sau terorizări”.
Ceea ce mi s-a părut însă de neacceptat în filmul lui Radu Gabrea este tocmai inocentarea militarilor germani, care au avut controlul asupra Iaşilor, după începerea Operaţiunii „Barbarossa”, şi care sunt responsabili, în egală măsură, de masacrele de la chestura poliţiei (în film fiind doar sugerate, însă neexplicate, lăsându-se să se subînţeleagă vinovăţia exclusivă a administraţiei militare româneşti). Mai mult, colonelul Freitag, un fel de responsabil militar german în Iaşi, este înfăţişat ca fiind excedat de atrocităţile comise de militarii români, pe care îi tratează cu o evidentă superioritate, dar se dovedeşte extrem de înţelegător faţă de nevoile medicale ale lui Curzio Malaparte, preocupat să-şi găsească medicul alergolog, chiar dacă acesta este un evreu intrat deja în malaxorul deportărilor! Câtă omenie, am putea exclama, entuziasmaţi de puritatea trăirilor ofiţerului german!
Departe de a fi felicitat pe un colonel pentru zelul său în „înghesuirea” evreilor în „trenurile morţii”, aşa cum apare, la un moment dat, în film, generalul Ion Antonescu a emis un ordin, la 4 iulie 1941, în care, deşi relua termenii politicii antisemite, arăta că „dezordinile” petrecute la Iaşi (era cam eufemistic spus „dezordini”, fiindcă fusese vorba de crime oribile!) „au pus armata şi autorităţile într-o lumină cu totul nefavorabilă. (...) Ruşinea este şi mai mare când soldaţi izolaţi, din proprie iniţiativă şi, de mai multe ori, numai în scopul de a jefui sau maltrata, atacă populaţia evreiască şi omoară la întâmplare. (...) Nu este însă admisibil ca fiecare cetăţean sau fiecare soldat să-şi asume rolul de a soluţiona problema evreiască prin jafuri şi masacre. Prin asemenea procedee, arătăm lumii că suntem un popor nedisciplinat şi necivilizat şi punem autoritatea şi prestigiul statului român într-o lumină cu totul neplăcută. Opresc dar, cu desăvârşire – spunea Antonescu – orice acţiune pornită din iniţiativă individuală şi fac răspunzătoare autorităţile militare şi civile de executarea întocmai a acestui ordin”. Şi, cu un ochi spre posteritate, continuă: „Crime de asemenea natură constituie o pată ruşinoasă pentru neamul întreg şi ele sunt plătite mai târziu de către alte generaţii decât aceea care le-a comis”.
Am fost surprins, pe de altă parte, în filmul lui Gabrea, de atitudinea caricaturală pe care acesta o construieşte militarului român. Este, aici, un amalgam de soldaţi imbecili şi îndărătnici, caporali care vorbesc o germană fluentă (greu de crezut!), ofiţeri-marionetă cu grade importante (apare, la un moment dat, şi un locotenent, pe post de dactilograf-uşier într-un comandament, care poartă insigna de absolvent al Şcolii Superioare de Război, ceea ce este imposibil, fapt ce trădează lipsa unui consultant de specialitate, în detrimentul veridicităţii filmului!) care fac sluj în faţa unui oarecare colonel german (Freitag), regizorul străduindu-se să portretizeze, prin ei, ticăloşia însăşi, în tuşe mult prea groase, cazonismul stupid, dar şi oportunismul de care e atinsă inevitabil administraţia în această parte a Balcanilor. Omne nimium nocet (ce-i prea mult strică), spuneau latinii! Gabrea înfăţişează însă instituţia militară cu gândul mai degrabă la armata sovietizată postbelică decât la armata regală intrată în războiul mondial de partea Germaniei naziste pentru eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, ocupate de Uniunea Sovietică în iunie 1940.
De asemenea, scena în care recepţionerul de la hotelul unde Curzio Malaparte urmează să fie cazat îi cere oaspetelui să-şi exprime dorinţa de a primi o cameră, fie cu vedere spre curte, fie spre piaţa oraşului, unde s-ar afla spânzuraţi evrei (nu a existat aşa ceva în Iaşi, în iunie 1941!), mi s-a părut absolut grotescă, revoltătoare şi tendenţioasă, care îi descalifică definitiv pe cei doi scenarişti.
În opinia mea, Radu Gabrea a făcut un film tezist, corect politic şi, aş spune, departe de adevărul istoric, construit pe o tragedie reală care ar fi meritat o cu totul altă abordare pentru evocarea onestă a ororilor prigoanei împotriva evreilor în anii celui de Al Doilea Război Mondial.

Bucureşti – 550

Dincolo de faptul că e o destinaţie turistică pe care mulţi şi-o propun pentru concedii, Italia mi-a oferit întotdeauna câteva lecţii de neuitat, prima şi cea mai importantă fiind legată de autenticul respect faţă de trecut.
Sigur, când deschizi ferestrele casei tale din Roma sau Milano, dacă ai ocazia să locuieşti în apropierea sau chiar în centrul unuia dintre cele două oraşe, te invadează sute sau mii de ani de istorie care vor fi lăsat urme adânci într-o piatră sau o coloană parţial distrusă pentru care s-a găsit posibilitatea unei protecţii speciale sau a iluminării feerice. În Milano, ca şi la Roma, străzile sunt identificate prin plăci de marmură gravate, unele vizibil marcate de trecerea timpului, care îţi oferă o senzaţie de forţă, de stabilitate, de gând săpat în piatră spre nemurire. Îmi e greu să cred că primăria milaneză, indiferent de culoarea politică a primarului sau de structura consiliilor municipale, de-a lungul timpului, se va fi „războit” cu numele străzilor urbei, cum s-a întâmplat la noi! Străzile, chiar străbătute acum de linii de tramvai (se regăsesc, ca şi în alte oraşe ale lumii, cel puţin trei generaţii de tramvaie, unele care încă mai poartă stema familiei de Savoia, fosta familie regală italiană, ca parte a unui trecut istoric acceptat, în pofida oricăror contestaţii şi controverse), sunt impecabil pavate cu pietre mari care te poartă cu mintea în secolele trecute şi, făcând abstracţie de iureşul zilei, de maşinile moderne care se înghesuie în coloană spre semafoare, te poţi transporta cu uşurinţă în veacurile medievale, trăind, în mijlocul oraşelor istorice de azi, savoarea trecutului nealterat al urbei de odinioară.
Bucureştii sărbătoresc, la 20 septembrie, 550 de ani de la atestarea documentară, în vremea domnitorului Vlad Ţepeş. Nu e nici mult, nici puţin. Dar ca unul născut şi crescut în Bucureşti, am o stranie senzaţie a zădărniciei când vine vorba despre atitudinea bucureştenilor faţă de un trecut ce pare să nu le aparţină. Nu-mi imaginez că tramvaiele oraşului ar putea păstra intacte steme şi simboluri heraldice de altădată sau că unele garnituri, menţinându-şi şarmul patinei timpului, ar putea transporta călători în condiţii de confort mai apropiate de logica mileniului al 3-lea decât de aceea a veacului trecut.
Dar treceţi pe unele străzi din Bucureşti şi veţi vedea cum plăcile comemorative – cele mai multe din marmură, este adevărat – sunt urâte, înnegrite de vreme, mâzgălite şi prost gravate. Casa din Bucureşti în care a locuit Anton Pann este în paragină, dar sărbătorim cu fast Ziua Imnului Naţional. La fiecare 24 ianuarie ne amintim cu evlavie – îmi place să cred că este lipsită de ipocrizie – de înţeleapta decizie de a instala pe tronul Ţării Româneşti pe alesul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, dar locul în care a fost luată această hotărâre, într-o clădire din centrul istoric, nu are nimic de a face cu ideea de recompunere a trecutului prin demersuri muzeistice sau comemorative. Este o casă veche ce stă să se prăbuşească, are ferestrele acoperite cu panouri cenuşii de fier, dar, nu-i aşa?, anul acesta s-au împlinit 150 de ani de la Unirea Principatelor...
550 de ani? Da. Cu simboluri în suferinţă şi contemporani grăbiţi fără memorie.

Cunoaşte-ţi aproapele...

E lumea internetului plină de teste rapide, aşa-zise de personalitate, compuse din 6-10 întrebări, vagi în generalizarea lor nepermisă, care pretind a-ţi spune dintr-o suflare, cu un text-şablon din care orice urmă de personalizare a fost cu desăvârşire alungată, cine eşti cu adevărat, cu cine te asemeni sau, mai interesant, furându-le ghicitoarelor în bobi pâinea de la gură, aspirând la a-ţi construi cu precizie identitatea socială şi de „gen” ori poziţia în regnul animal în lumi demult apuse.
Îmi imaginez că nu e nimeni atât de naiv încât să creadă că a descoperit modalitatea cea mai potrivită de a se cunoaşte pe sine sau pe cei din jur, apelând la astfel de făcături. Sigur că sunt teste de personalitate serioase şi comprehensive, ştiu acest lucru, dar administrarea lor presupune nu numai un personal calificat, ci şi un îndelung exerciţiu de cunoaştere a tipologiilor umane în cele mai mici amănunte. Ceea ce nu se întâlneşte la tot pasul.
Vă mărturisesc că am fost însă de-a dreptul uimit, cu puţine şi nesemnificative excepţii, de calitatea notărilor de serviciu realizate de comandanţii de pe anumite trepte ierarhice în anii interbelici, pe care am avut ocazia în repetate rânduri să le citesc în original în arhivele militare. Acurateţe, concizie, vocabular elevat, un scris elegant care trăda cel puţin o şcoală veche, astăzi complet dispărută, a caligrafiei însuşite cu maximă rigoare. M-am întrebat mereu cum reuşeau acei comandanţi să-şi cunoască subordonaţii atât de bine şi să găsească pentru fiecare cuvintele potrivite în măsură să contureze personalitatea celor astfel notaţi. Psihologia (ca să nu mai vorbesc de psihanaliză, atât de controversată chiar şi astăzi) era atunci o ştiinţă relativ nouă, care îşi contura propriul drum luptându-se cu nevoia creării instrumentelor de lucru într-un climat al suspiciunii generale.
Astăzi, avem instrumente de apreciere precise – aş spune matematic concepute – care ar trebui să elimine într-o proporţie covârşitoare orice urmă de subiectivism de care, de pildă, cei notaţi în perioada interbelică s-ar fi putut plânge cu asupra de măsură. Iar unii o şi făceau, nu vreau să idealizez în niciun fel o perioadă istorică anume. Şi totuşi subectivismul, încrâncenarea, reaua-credinţă, ipocrizia şi minciuna îşi găsesc drumul lor chiar şi la adăpostul acestor modalităţi standardizate, majoritatea copiate, cum îmi spunea cineva informat care se lăuda ostentativ, din trei în trei fraze, cu pregătirea lui juridică, după documente similare ale armatelor occidentale. Ceea ce trădează, din punctul meu de vedere, mai degrabă o neputinţă a concepţiei proprii, dar asta e o altă poveste.
Am fost unul care a avut, anul acesta, din nefericire, posibilitatea de a vedea, prin propria-i notare, cum orice formă de standardizare poate lăsa loc, cu acte în regulă, subiectivismului şi relei-credinţe. Convingându-mă, într-un fel, dacă mai era nevoie, că problema formei fără fond nu are, la noi, o istorie cu un final precis, ci o actualitate care ar trebui să ne dea de gândit.

23 August

La 23 august, anul acesta, s-au împlinit 70 de ani de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov (încheiat la Moscova, în 1939) care, mai ales prin protocolul său adiţional secret (negat de sovietici zeci de ani), a creat nenumărate dificultăţi României prin reconfigurările teritoriale ale căror consecinţe le putem vedea încă şi astăzi. Tot la 23 august, dar în 1944, s-a petrecut un eveniment important atât pentru România, cât şi pentru evoluţia celui de Al Doilea Război Mondial, fapt pentru care nu mă miră că nefastele urmări ale celebrului pact sovieto-german au trecut mai degrabă neobservate în dezbaterea publică.
Discuţiile despre semnificaţia istorică a zilei de 23 august 1944 sunt în continuare aprinse, măcar atunci când au loc. Dincolo de succesivele denumiri –de la celebrul pleonasm „insurecţie armată”, care a făcut o lungă carieră, până la formularea amplă, greoaie şi goală de conţinut, „revoluţie de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”, obligatorie până în 1989 – actul de la 23 august conţine o importantă componentă de diletantism şi improvizaţie care a afectat în primul rând armata română, cea care s-a dovedit a fi, în capacitatea ei admirabilă de a împlini ordinele regelui Mihai I, „capul oştirii”, potrivit Constituţiei, un erou colectiv şi, deopotrivă, o victimă.
Evenimentele de la 23 august 1944 nu numai că au luat prin surprindere cancelariile occidentale (Winston Churchill, de pildă, s-a grăbit să negocieze direct, cu partenerul său sovietic, Iosif Stalin, la Moscova, interesele Imperiului britanic, puse în pericol de larga deschidere a porţii Balcanilor Armatei Roşii, prin actul politico-militar de la Bucureşti), dar au plasat armata română într-o gravă confuzie.
Monarhul le spune militarilor, prin intermediul Proclamaţiei către Ţară, că România „a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii”, cerându-le să înceteze lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice. Noul guvern român vorbea, de asemenea, de acceptarea unui armistiţiu cu Naţiunile Unite, care, de fapt, nu exista! Acesta avea să fie încheiat, în noaptea de 12/13 septembrie 1944, la Moscova. În Directiva Operativă a Marelui Stat Major, în seara zilei de 23 august, generalul Gheorghe Mihail le cerea militarilor români să lupte cu germanii, aşteptând o ipotetică „obţinere a păcii” cu Naţiunile Unite şi, eventual, după încheierea ei, alăturarea la efortul de război al acestora pentru recuperarea părţii de nord a Transilvaniei. Or, pe teren, armata română se vedea prinsă, în realitate, între doi inamici: trupele germane şi cele sovietice. Despre cele din urmă, Directiva Operativă amintea cu totul pasager (camuflându-le sub denumirea de trupe ale Naţiunilor Unite) faţă de care atitudinea de urmat era una „prietenoasă, fără a cădea în servilism”. Se ştie, orice armistiţiu politic trebuie să aibă şi o componentă tehnic-militară, prin care părţile implicate decid când şi cum pun capăt luptei dintre ei. Însă la 23 august 1944, militarii români aflţi pe front, mai ales în Moldova şi Dobrogea, s-au trezit făcând gesturi de curtoazie foştilor inamici, care i-au arestat pe loc, le-au confiscat armamentul şi i-au deportat în Siberia, pierderile armatei române, potrivit cifrelor furnizate de Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului, ridicându-se la aproape 150.000 de militari. Actul de la 23 august 1944 merită analizat tocmai din perspectiva învăţămintelor care s-ar putea desprinde, pentru factorii de decizie politică şi militară, din grava eroare de autonomizare, într-o acţiune de genul acesta, a obiectivului politic în detrimentul celui militar, în contextul mai larg al unei confruntări de o anumită amploare.
În esenţă, armata română, ca instrument militar menit să protejeze prin forţă interesul naţional fixat de factorii de decizie politică, a răspuns excelent şi perfect unitar comenzii politice. Problema pe care o ridică însă actul de la 23 august 1944, din punct de vedere militar, aşa cum acesta a fost realizat, este cât de mult a avut în vedere factorul politic, prin deciziile discutabile pe care le-a luat, protejarea militarilor români de eventualele sacrificii inutile.