Poveşti dintr-un imperiu de altădată (1)

Am fost, pentru aproape 10 zile, în împrejurări favorabile pe care mi le doream şi imaginam de foarte multă vreme, într-o călătorie prin inima Imperiului Habsburgic de altădată. Îmi doream să văd Budapesta şi Viena, mai ales, dar paşii (sau roţile maşinii, mai degrabă!) m-au purtat şi spre posesiunile dinspre Balcani ale Imperiului de odinioară, Slovenia, cu a sa superbă Lublijana, şi Croaţia, cu litoralul său dalmat care m-a cucerit definitiv.
O primă idee se impune: trăim într-o ţară foarte tristă, murdară şi coruptă, cu escroci îmbrăcaţi în toate uniformele serviciilor (nu secrete, nu la ele mă refer!) pe care le plătim mult mai scump decât face.
O primă constatare, cunoscută de mulţi dintre cei care obişnuiesc să meargă cu maşina în ţară şi în străinătate: 500 km, în România, sunt un calvar pentru orice şofer, cu drumuri întortocheate, mai bine sau mai prost asfaltate şi cu neghiobi vitezomani şi plini de sine, robii fierătăniilor de lux în care îşi plimbă cururile de fiţe, aprinzând farurile tot atât de des precum clipesc pentru a te "evapora" din calea lor dacă se poate (între noi fie vorba, o condiţie esenţială pentru supravieţuire este să-i laşi să se ducă spre ceea ce vor: un pat de spital, un pat de scânduri şi flori deasupra, ma rog, după mintea fiecăruia!). Prin contrast, în Ungaria, Austria, Slovenia şi Croaţia, autostrăzi largi, bine marcate, benzinării şi puncte de repaus excelent şi ingenios amenajate, fără şoferi de fiţe, fără faruri aprinse în curul maşinii tale pentru a te da la o parte din calea bolizilor pe patru roţi, în fine, taxe (deloc modice), dar transport civilizat şi de calitate. Sute de kilometri făcuţi în siguranţă în câteva ore. Cel puţin până la generalizarea autostrăzii cu autovehicule puse pe pilot automat sau opţiunea cvasiaccesibilă a teleportării individuale sau în grup!
În fond, am înţeles de ce România nu are autostrăzi şi acesta ar fi trebuit să fie episodul 3 din ciclul pe care l-am inaugurat acum câtva timp, "De ce merge ţara asta prost".
Pai merge prost şi pentru că, la noi, nu numai că licitaţiile pentru autostrăzi nu prea au existat (vezi celebrul caz Bechtel), dar şi pentru că dacă statul român organiza licitaţii corecte în care un investitor primea spre lucru, prin concesiune, o autostradă, acesta trebuie să o realizeze, să o întreţină şi să-şi amortizeze cheltuielile într-un timp oarecare prin taxe, fără ca nişte "băieţi deştepţi", dar escroci cu gulere albe, să mai obţină comisioanele grase care ar fi reieşit din bucăţi şi bucăţele de autostradă, licitate la preţuri exorbitante. Noi, capra râioasă şi fudulă a estului Europei, am preferat şosele pe care circulă oricine, de la căruţe la tractoare şi limuzine, fără taxe, sau, dacă se poate, fără roviniete, iar când sunt, puse în vânzare şi neverificate prin controale prin camere de supraveghere (ca în Austria, de pildă!) dacă sunt sau nu achiziţionate. De aia nu avem autostrăzi, de aia nu avem bani la buget, dar toţi merg pe şosele fără nicio problemă, plângându-se la nesfârşit de starea lor impracticabilă. Din nou am fost păcăliţi de o clasă politică imbecilă şi coruptă, şi culmea este că tot nu ne dăm seama de asta pentru a o sancţiona usturător!

Basm de criză

Când, în stradă, în decembrie 1989, românii cereau înlăturarea regimului comunist personificat de cuplul Nicolae şi Elena Ceauşescu, nu aveau decât o idee vagă referitoare la ceea ce înseamnă capitalism, economie de piaţă, liberă iniţiativă şi remunerarea corectă în bani a unei idei altfel decât prin laude de la partid sau în diplome fără valoare. După cum e tot atât de adevărat că puţini români mai credeau că e atât de putred capitalismul încât stă să se prăbuşească, aşteptând doar lovitura de graţie din partea comunismului biruitor, aşa cum ne învăţau politrucii profesionişti sau de ocazie.
Au trecut aprope 20 de ani de atunci şi lucrurile s-au schimbat, în unele privinţe spectaculos, în altele mai deloc, infirmând inclusiv mult înjurata previziune a oracolului din Dămăroaia – care pare să se fi înşelat el însuşi în predicţiile sale! –, dar în mod cert un anume comportament, asociat indisolubil economiei de piaţă, a câştigat drept de cetate în mentalul colectiv al românilor: totul se plăteşte! Altfel spus, nu prea mai e loc de laude, de diplome, de evidenţiere în faţa „colectivelor de oameni ai muncii”, de cuvinte frumoase adresate de şefi care ştiu să aprecieze eforturile angajaţilor, împărţind dreptatea cu balanţa corect ţinută în mâini. Nu cred că este chiar cea mai de apreciat transformare care s-ar fi putut petrece, pentru că niciodată nu am crezut că totul se poate reduce la bani, dar era într-un anume fel inevitabil pentru noi, păşind din nou în copilăria capitalismului uşor sălbatic şi „de cumetrie” (ca să citez o zicere celebră a unui fost preşedinte), să redescoperim valoarea exclusivă a banului care mişcă orice.
Din acest punct de vedere, armata, ca parte a societăţii din care face parte, nu putea face excepţie. Militarii au un simţ al datoriei dezvoltat, se ştie – nu mai e nevoie, presupun, să aduc aici dovezile necesare care să susţină o asemenea afirmaţie – şi îşi asumă necondiţionat sarcini dificile şi riscante, unele chiar mortale. O fac din momentul în care îmbracă uniforma militară, fără prea multe întrebări şi comentarii. Tradiţiile militare ale armatei române moderne, de la Războiul de Independenţă şi până astăzi inclusiv, o demonstrează cu prisosinţă.
Schimbarea indusă de logica economiei de piaţă de care aminteam anterior se face însă tot mai simţită în felul în care militarii îşi percep propria condiţie, mai ales în contactul cu militarii din statele membre NATO în misiuni internaţionale sau prin raportarea, firească, la alte structuri ale sistemului de apărare. Ei pot fi o vreme nişte cenuşărese rufoase, meditând la răsplata de a-şi întâlni destinul favorabil şi de a participa la marele bal fără să le fie ruşine de condiţia lor, dar dacă basmul se încăpăţânează să-şi uite happy end-ul salvator, mă tem că cenuşăresele vor refuza să mai creadă în poveşti.
După cum îmi e greu să cred că reducerea soldelor prin ajustări generate de criză, fie şi temporar, ar putea contribui în vreun fel la consolidarea convingerii că efortul militarilor este corect remunerat. Pentru că despre performanţă – e limpede! – aici nu mai încape nicio vorbă în plus!

Pedepse... expirate

Sistemul militar se întemeiază pe recompense şi pedepse şi nu am să vă pot contrazice dacă îmi veţi spune că acesta este un truism. Pentru că este. Dar, de îndată ce aprofundăm domeniul, ne îndepărtăm tot mai clar de zona truismelor şi intrăm pe un teren destul de accidentat şi imprevizibil, generat de eterna noastră obişnuinţă de a „negocia”, cu talente vivace de pişicheri, litera regulamentului sau a legii.
Nu o să mă refer aici la recompense, de care, de foarte multe ori, mai degrabă uităm, ca şi cum ele nu ar exista sau nu ar fi pedeplin meritate de colegii sau subordonaţii noştri decât în situaţii extreme, cu totul nefericite. M-a interesat întotdeauna mai mult problema pedepselor, tocmai pentru că şi acestea au un potenţial educativ deloc de neglijat dacă sunt corect şi întemeiat folosite. Un potenţial ignorat, uneori, din neputinţa de a-l cunoaşte pe celălalt, dar şi din incapacitatea de opta, în deplină cunoştinţă de cauză, pentru soluţia cea mai potrivită unei împrejurări apărute din raţiuni care depăşesc posibilităţile de înţelegere ale comandanţilor care au deschis rar sau deloc o carte de psihologie.
Nicolae Iorga spunea cândva că suntem educaţi, prin aceste locuri, încă din fragedă pruncie, în logica pervertită a interdicţiei. Marele istoric susţinea că, de fapt, copiii sunt învăţaţi mai degrabă ce nu le este permis decât ceea ce trebuie şi pot să facă, punând imposibilitatea ieşirii lor, ca adulţi, din tiparele convenţionale pe seama acestei nefaste convertiri timpurii.
Sistemul pedepselor a cunoscut, în istoria armatei române, o evoluţie care este indisolubil legată de aceea a societăţii româneşti, de la bătaia administrată copios ţăranului român adus să servească patria în uniformă până la privarea de libertate a oricărui militar, indiferent de grad, de cea din urmă pedeapsă eliberându-ne, salvator, abia după decembrie 1989.
Unul dintre foştii mei şefi a fost, în întreaga sa carieră militară, adeptul convins al utilizării exclusive a recompenselor. Un dezechilibru, fireşte, veţi putea spune, pe un ton moralizator. Dar, în opinia sa, aplicarea pedepselor dezvăluia mai degrabă neputinţa comandantului de a-şi utiliza capacitatea de persuasiune şi nepriceperea flagrantă în a-şi motiva subordonaţii. Vă mărturisesc că l-am admirat sincer pentru convingerea sa pe care şi-a respectat-o întotdeauna cu perseverenţă.
Am avut însă posibilitatea de a afla, înainte de a fi putut spune că le-am văzut chiar pe toate, de acel comandant, cu totul rarisim, care descoperă sistemul pedepselor după regulamentul ieşit din uz de ceva vreme al disciplinei militare! Să nu ştii că a fost abrogat regulamentul pe care îl invoci, cu încruntări de operetă, într-o încercare penibilă de a-ţi impune autoritatea şi care sfârşeşte într-un ridicol desăvârşit, spre amuzamentul tuturor subordonaţilor, ei bine, da, asta aş numi eu adevărata contraperformanţă a utilizării instrumentului educaţional implicit al pedepselor!

Care 9 mai?

Ziua de 9 mai – a cărei semnificaţie principală pentru neamul românesc este determinată de proclamarea Independenţei de stat a României, printr-o moţiune adoptată, în 1877, de Adunarea Deputaţilor, după ce ministrul Afacerilor Străine, Mihail Kogălniceanu, îşi va fi rostit celebrul său discurs în care spunea că „suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare” – pare să fi intrat în calendarul nostru aniversar sub o zodie nefastă, parcă perpetuu umbrită de alte evenimente plasate asfixiant în proximitatea sa.
Între 1866 şi 1947, în perioada monarhiei constituţionale, ziua de 10 mai (aducerea domnitorului Carol pe tronul Principatelor, în 1866) a fost cea mai importantă sărbătoare naţională, într-un caz fericit, desigur, căci această regalitate de sorginte germană a fost admirabilă, cel puţin prin primii ei reprezentanţi, Carol I, care a asigurat propăşirea şi modernizarea României, şi Ferdinand I, de numele căruia se leagă frumoasa pagină a întregirii naţionale în 1918.
Nu acelaşi lucru s-ar putea spune despre ziua de 8 mai care marca, în anii regimului comunist, crearea, în 1921, a Partidului Comunist, în deplina obedienţă a Internaţionalei Comuniste, a cărei secţie era, sub controlul Rusiei bolşevice. O adunare de bezmetici vanitoşi şi oportunişti, unii semianalfabeţi, aduşi pe deplin la putere în 1948 prin voinţa exclusivă a Uniunii Sovietice, lăsându-ne, astăzi, după aproape 50 de ani de experiment nefericit, o moştenire traumatizantă din punct de vedere politic, economico-social şi mai ales moral.
Dar dacă proximitatea sufocă, suprapunerea generează noi legitimări, unele fericite, altele cu totul străine de adevărul istoric. După intrarea României în Uniunea Europeană, ziua de 9 mai, care devenise încă din 1985 Ziua Europei pentru ţările din vestul continentului, a căpătat o nouă semnificaţie, prin suprapunere, pe care noi, într-un mimetism de care nu ducem lipsă şi mereu tributari condiţiei de neam cu memorie istorică scurtă, am adoptat-o imediat, ignorând cu desăvârşire profunda semnificaţie a devizei Europei unite care trimite, într-o formulă sintetică, la forţa pe care o conferă unitatea prin conservarea diversităţii. Este şi motivul pentru care mulţi tineri, întrebaţi fiind de semnificaţia zilei de 9 mai vă vor răspunde, dintr-o suflare, că este Ziua Europei, fără a pomeni un cuvânt despre independenţa naţională cucerită prin efortul armatei române la sud de Dunăre. Nu insistaţi inutil să aflaţi de la ei şi anul!
Dar, în 1945, la 9 mai, tocmai pentru că Stalin, nemulţumit că Germania nazistă capitulase cu o zi înainte în faţa Aliaţilor occidentali (de faţă fiind numai doi generali ruşi, Cernâşev şi Susloparov), a cerut o nouă ceremonie, la Berlin, în prezenţa mareşalului Jukov, tocmai pentru ca germanii să mai capituleze o dată în faţa trupelor sovietice. Această Zi a Victoriei, cum i s-a spus, sărbătorită cu fast, a însemnat însă intrarea României în bezna regimului comunist impus de Uniunea Sovietică, aşa-zisa patrie a proletariatului din întreaga lume, care, sub pretextul înfrângerii unui totalitarism de dreapta, cel nazist, impunea şi legitima propriul totalitarism, de stânga, şi un Gulag extins în ţările est-europene ocupate de Armata Roşie.
9 mai? Da, 9 mai: Independenţă naţională şi europenism. Adică celebrarea diversităţii care conferă forţă întregului.