Nici nu începuseră bine discuţiile privind legea salarizării unice, că primele comparaţii care au apucat să se facă între diferite meserii sau între anumite poziţii ocupate în cadrul unor meserii au stârnit pizme şi obide nemăsurate, frustrări neostoite, au lăsat să iasă la iveală orgolii atent ascunse până atunci, dând glas unei îmbăţoşări vanitoase exprimate în limbajul doct al importanţei sociale a muncii depuse, într-o ţară cu bugetari mândri şi ţanţoşi când vine vorba de propriile îndeletniciri.
Un lider de sindicat a susţinut, ritos şi oarecum cocoţat pe piedestalul profesiei sale, că un profesor de gradul I din învăţământul preuniversitar, cu o vechime de 6-10 ani, nu se poate cu niciun chip compara cu un plutonier (fie el şi adjutant cu studii superioare!) sau cu un maistru militar principal. Curată blasfemie, îşi va fi zis onorabilul lider sindical! În egală măsură, secretarul de şcoală şi pedagogul, laborantul şi statisticianul medical au fost profund frustraţi când au aflat că meseriile lor, despre care aveau, inevitabil, o mult mai bună părere, s-ar putea compara cu aceea de soldat sau gradat voluntar, aflată probabil, în opinia lor, undeva într-un bantustan al nomenclatorului meseriilor şi aşa destul de necăjit în alcătuirea sa.
Toate aceste discuţii, inutile din punctul meu de vedere – fiindcă trebuie să mărturisesc că nu mi-a trecut niciodată prin minte să fac vreo comparaţie între meseria mea şi aceea a unui dascăl din învăţământul preuniversitar sau a unui medic primar, jonglând valoric cu ierarhii zadarnice – arată că avem dificultăţi serioase în a înţelege meseriile celorlalţi, dincolo de aparenţe şi uniforme, şi pe care, în mod firesc, ne este cu neputinţă să le practicăm pe toate în viaţa asta, scurtă, fie şi de ne-am dovedi foarte ambiţioşi în încercările noastre, astfel încât să le putem testa pe propria piele împlinirile şi neajunsurile, avantajele şi dezavantajele.
Am vorbit de nenumărate ori de subofiţer ca despre coloana vertebrală a sistemului militar în noua viziune a managementului resurselor umane în armata română, am discutat îndelung despre poziţia ofiţerului în societate, inclusiv din perspectiva unei anumite adaptări a programelor educaţionale ale instituţiilor militare de învăţământ la cerinţele unei lumi în schimbare, dar fie societatea românească are, în continuare, neputinţe funciare în a percepe modificările de care aminteam, fie acestea nu sunt nici pe departe atât de vizibile pe cât ne-am dori.
Nu discut aici (pentru că nu merită efortul!) opiniile celor care, grijulii şi economi cu bugetul, mai ales în declaraţii, se întreabă, deloc retoric, la ce foloseşte armata (pentru ca mai întotdeauna în situaţii critice să-şi amintească brusc de existenţa şi importanţa ei!), dar pot spune că, în anii anteriori celei de a doua conflagraţii mondiale, un locotenent avea un salariu aproximativ egal cu al unui procuror, iar un maior o retribuţie lunară echivalentă cu aceea a unui prefect de judeţ, fără ca cineva să aibă imaginea unei flagrante disproporţii.
Numai că atunci nu se experimentase încă nivelarea mentală impusă de regimul comunist, care ne-a învăţat să credem, numai spre folosul unora, că suntem cu toţii egali, practicând însă, în cel mai pervers mod cu putinţă, o imorală inechitate!
30 April 2009
25 April 2009
O revistă-document
Am parcurs ultimul număr al revistei „Document” (buletinul Arhivelor Militare Române, aşa cum se poate citi pe copertă, numărul 4(42)/2008), editată de Serviciul Istoric al Armatei, cu un amestec de interes şi uimire. Pe de o parte, interes pentru contribuţiile unor autori a căror preocupare pentru studiu şi cercetarea istorică o apreciez în mod deosebit şi, pe de altă parte, uimire generată de halucinante greşeli de elementară informare istorică, urâţind chipul unei publicaţii respectabile, citită şi apreciată. Aşadar, revista „Document” – cel puţin prin ultimul număr tipărit – poate deveni ea însăşi o revistă-document pentru oricine va scrie vreodată despre starea istoriografiei militare româneşti actuale, dovedindu-se o combinaţie absolut năucitoare de profesionalism şi incredibil diletantism.
„Sunt ca şi noi”...
Am citit cu deosebit interes studiul semnat de Günter Klein – istoric militar şi jurnalist german, născut în România şi emigrat în Germania la mijlocul anilor ’70, preocupat de investigarea participării armatei române la cele două conflagraţii mondiale ale secolului trecut – intitulat „Ocupaţia germană în România din 1916-1918 în lumina memorialisticii germane despre Primul Război Mondial”, al cărui merit excepţional este acela de a pune în valoare – pentru prima oară, cred, la noi – percepţia ocupantului german asupra realităţilor româneşti, în anii 1916-1918, prin publicarea mărturiilor unor ostaşi aflaţi la baza ierarhiei militare (soldatul Otto Velburg, un jurist din Jena, şi Kurt Tucholsky, comisar al unui post de poliţie militară în sud-vestul ţării), ceea ce s-ar putea încadra în viziunea pe care Nicolae Iorga o propunea atunci când vorbea de necesitatea de a scrie istoria „prin cei mici”.
Surprinzător este cum se transformă, încet-încet, chipul armatei germane de ocupaţie, prin „adoptarea” corupţiei găsite în România şi împărtăşirea militarilor germani din bucuriile şi plăcerile vieţii obişnuite dinapoia frontului. Scrie Kurt Tucholsky: „Mai ales se întinde peste tot ceea ce aici este rău şi fals, înregistrat de germani sub cuvântul atotcuprinzător «corupţie» şi despre care românii spun «Sunt ca şi noi» (în limba română, în textul german, n.mea)”. Otto Velburg constată că „aproape fiecare soldat are aici o fată; toţi se poartă absolut fără jenă”. În nişele din „Trocadero”, un local de distracţie în vogă, „se află ofiţerii, aproape toţi însoţiţi de femei; blănuri şi briliante strălucesc de acolo. O orchestră de ţigani cântă pentru dans. Aici se petrece foarte vesel”. Acesta este şi motivul pentru care severul feldmareşal August von Mackensen (e de remarcat că, la un moment dat, a refuzat să-i trimită propriei sale soţii alimente peste cantitatea cuvenită, în pofida solicitărilor acesteia!) a distribuit ofiţerilor germani un ordin secret în care le atrăgea atenţia asupra comportamentului lor: „Trebuie să constat, spre regretul meu, că o mare parte din domnii ofiţeri afişează o purtare nedemnă de un ofiţer german. Zilnic se pot observa în Bucureşti ofiţeri care se arată în public cu femei, pe stradă, în restaurante, în teatre, femei a căror societate ar trebui mai degrabă să nu o caute. Această purtare, bătătoare la ochi, este în măsură să dezonoreze numele german în străinătate. Un ofiţer trebuie să fie întotdeauna conştient că toate faptele sale, mai ales într-o ţară inamică, sunt obiectul unor observaţii atente, nu în ultimul rând din partea populaţiei civile decente. Nu este o onoare să te bucuri de favorurile unor tinere decăzute, care se dăruiesc fără niciun spirit naţional, adversarului. Noi, germanii, avem obligaţia de a ridica chiar şi moralul popoarelor supuse. Aştept, aşadar, ca de acum înainte, fiecare ofiţer german să fie conştient de această înaltă îndatorire”. August von Mackensen se arătase la fel de mirat când, intrând în Bucureştii părăsiţi de autorităţile româneşti, în ultimele zile ale lui noiembrie 1916, i se dezvăluia forfota unui oraş paşnic, cu magazine deschise şi cafenele pline, cu poliţişti dirijând circulaţia („în Berlin n-ar fi fost mai ordonat”, scrie feldmareşalul), fiind ovaţionat cu strigăte de „Ura!” şi aclamaţii în limba germană. „Nu ne găsim oare în mijlocul populaţiei unei capitale inamice? Nu este, totuşi, război? Este un vis care ne înşeală?”, se întreabă, retoric, feldmareşalul.
Un studiu remarcabil semnează colonelul (r) dr. Petre Otu, preşedintele Comisiei Române de Istorie Militară, care investighează o temă de istorie militară mai puţin cercetată, referitoare la „cuminţenia” soldatului român – ca să folosesc termenul utilizat chiar de autor – în condiţiile dificile pentru armata română generate de cele două revoluţii din Rusia anului 1917, cea burghezo-democratică şi cea bolşevică. Soldatul român nu s-a contaminat cu „virusul revoluţionar”, armata română păstrându-şi unitatea de acţiune şi de comandă, deşi, în numai câteva luni, întregul front oriental, de la Oceanul Îngheţat la Marea Neagră, s-a prăbuşit, iar Imperiul Romanovilor, cu o istorie de aproape trei secole, s-a dezintegrat. Despre autonomizarea poziţiei României în cadrul Tratatului de Varşovia, în perioada 1958-1964, scrie locotenent-colonelul Laurenţiu-Cristian Dumitraşcu, subliniind atitudinea ţării noastre faţă de organizaţia militară patronată de Moscova: pe de o parte, încercarea de a accentua componenta politică a tratatului în dauna celei militare, cu accent pe cooperare şi nu pe subordonare, iar pe de altă parte, obligativitatea îndeplinirii sarcinilor asumate în cadrul alianţei, dar prin subordonarea armatei române comandamentului militar naţional, fără a accepta ordine din exterior sau participări la acţiuni agresive împotriva altor state.
De asemenea, documente utile publică Manuel Stănescu (referitoare la retragerea trupelor sovietice din România, în 1958), Sorin Turturică (un tânăr pasionat de istoria aviaţiei militare româneşti, aici despre amurgul avioanelor IAR 80/81, spre finalul celui de Al Doilea Război Mondial, într-un studiu intern realizat de Statul Major al Aerului în primăvara anului 1944) şi comandorul (r) Neculai Pădurariu, unul dintre cei mai buni specialişti în istoria marinei militare româneşti, care oferă mărturii privind sechestrarea de către sovietici, în august-septembrie 1944, a navelor româneşti, aşa cum se regăsesc acestea în rapoartele informative întocmite de specialişti militari americani pentru serviciile secrete proprii.
De râs, dacă nu ar fi de plâns...
Comandorul Marian Moşneagu, care este şi „editor coordonator” al revistei „Document”, consideră că a descoperit un manuscris inedit al lui Petru Groza, referitor la înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, fără a realiza o minimă verificare cu memoriile acestuia, publicate deja de Editura Compania, în 2003, sub îngrijirea lui Liviu Groza, unul dintre fiii „leului roşu” din Deva, cum i s-a spus fostului prim-ministru pro-comunist impus de A. I. Vâşinski în martie 1945, pe care nici măcar nu le aminteşte în vreo notă de subsol.
În schimb, Marian Moşneagu simte nevoia să-i ofere cititorului revistei câteva date despre Petru Groza. Astfel, aflăm cu stupoare că Petru Groza s-ar fi alăturat Partidului Naţional Român „al lui Ion Mihalache (sic!), partid constituit de ceea ce atunci era considerat în mod oficial minoritatea românească din Transilvania”! Prin ce nebănuite şi stranii asocieri a ajuns comandorul Marian Moşneagu la concluzia că un învăţător din Topolovenii Argeşului, fondatorul Partidului Ţărănesc, în 1918, a fost liderul Partidului Naţional Român din Transilvania (în loc de Iuliu Maniu, aşa cum ar fi fost corect!), îmi este greu să-mi imaginez.
Trec peste faptul că Marian Moşneagu consideră că Petru Groza s-ar fi născut la Bacia (în loc de Băcia, aşa cum ar fi fost corect), însă, citind mai departe, aflăm tot de la Domnia Sa că Petru Groza aderă, în 1920, la „Frontul Poporului (sic!), o formaţiune politică înfiinţată imediat după Unire (sic!) de mareşalul (sic!) Alexandru Averescu”. Trei rânduri în articol, trei greşeli inadmisibile! Nu căutaţi „Frontul Poporului” în nicio enciclopedie a partidelor politice din România, căci nu veţi găsi aşa ceva! Prin aceleaşi nebănuite şi absconse asocieri, Marian Moşneagu alătură în mod hilar primul termen al denumirii partidului fondat de Petru Groza la 8 ianuarie 1933, la Deva – Frontul Plugarilor – cu al doilea termen al numelui partidului întemeiat de generalul Alexandru Averescu (la vremea aceea, Averescu nu era mareşal, aşa cum scrie Marian Moşneagu, şi cum ştie, cred, orice istoric militar!) – Liga (şi, din 1920, Partidul) Poporului. Formaţiunea politică a lui Alexandru Averescu s-a născut la 1 aprilie 1918, la Iaşi, prin utilizarea capitalului de simpatie de care se bucura acesta, deci nu „imediat după Unire”, aşa cum crede Marian Moşneagu! În ultimă instanţă, e vorba despre date elementare pe care oricine le poate obţine consultând, de pildă, o lucrare excelentă, „Enciclopedia partidelor politice din România (1862-1994)” (Bucureşti, Editura Mediaprint, f.a.), semnată de Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina şi Ioan Scurtu, pe care o recomand călduros spre examinare, pentru viitoarele articole, şi lui Marian Moşneagu.
Dar am rămas uluit de faptul că Marian Moşneagu, doctor în istorie contemporană cu o temă de politică navală românească în perioada 1945-1964, poate susţine, fără nicio ezitare, că „după alegerile soldate cu greva regală a lui Mihai I (sic!), Groza a format iar cabinetul” (!), o aserţiune cu totul stupefiantă! Pentru că oricine ştie că greva regală s-a petrecut în a doua jumătate a anului 1945, deci după instalarea guvernului Petru Groza, şi nu după alegerile falsificate din noiembrie 1946, mai ales în condiţiile în care suveranul a deschis el însuşi acel „parlament al fraudei”, aşa cum a fost numit. Dacă regele Mihai I a deschis Parlamentul rezultat din alegerile falsificate, girând, astfel, frauda, cu augusta-i persoană, indiferent de motivele care l-au determinat să o facă, pentru ce ar mai fi recurs monarhul la o „grevă regală”?
Pentru ca neverosimilul tablou să fie complet, legenda unei ilustraţii, care îi înfăţişează pe dr. Petru Groza şi pe regele Mihai I, la pagina 13, nedatată, ne înştiinţează că cei doi, deşi tolăniţi în două jilţuri, aflate chiar în faţa unei asistenţe compuse din militari români şi sovietici, pe un adevărat covor din crengi de brad şi părând toţi preocupaţi să urmărească ceva anume la orizont, s-ar afla la... ski (nu schi, aşa cum ar fi fost corect)! Nu căutaţi schiurile, pentru că acestea se încăpăţânează să nu apară în fotografie!
Luminiţa Giurgiu, redactor-şef al revistei „Document” (printr-un bizar concurs de împrejurări care face ca, deşi abia înscrisă într-un program de doctorat, să aibă în subordine, ca redactor-şef adjunct, un doctor în istorie, dl. Cornel Ţucă!), pretinde şi ea că a „regăsit” un document în arhivele Serviciului Istoric al Armatei – o relatare a lui Ion C. Brătianu despre luptele din 13 septembrie 1848, din Dealul Spirii – desigur, departe de a fi inedit. Ceea ce frapează la doamna Giurgiu este faptul că Domnia Sa nu face încă diferenţa între „istorie” şi... „istoriografie”! Astfel, luptele din 13 septembrie 1848 din Dealul Spirii devin, în opinia sa, „un eveniment marcant pentru istoriografia militară”. (Chiar şi în asemenea termeni, despre care istoriografie este vorba? Mă îndoiesc însă că luptele dintre pompierii lui Pavel Zăgănescu şi trupele otomane ale lui Fuad Paşa ar fi putea fi socotite, de pildă, ca fiind un „eveniment marcant” al istoriei militare româneşti sau universale!) Este foarte trist, de asemenea, că Luminiţa Giurgiu nu a aflat încă modalitatea de întocmire a aparatului critic al unei lucrări în domeniu (şi, în calitate de redactor-şef al revistei, mă întreb cum citeşte textele colaboratorilor!), neştiind care este diferenţa între Idem (sau Iidem) şi Eadem (ori Eaedem) şi nici nepătrunsele „taine” ale modului de utilizare a nevinovatului Ibidem. În nota de subsol imediat următoare aceleia în care face trimitere la o lucrare semnată de doi autori, Constantin Nuţu şi Maria Totu („Culegere de texte privind istoria modernă a României”), Luminiţa Giurgiu scrie, dezinvoltă, „Idem, p.266”, fiind apoi extrem de consecventă în folosirea aceluiaşi Idem, indiferent de circumstanţe. De râs, dacă nu ar fi de plâns! Poate că înaintea primelor examene şi referate care trebuie susţinute în programul de doctorat la care s-a înscris, doamna Luminiţa Giurgiu ar trebui să înveţe ceea ce studenţii oricărei facultăţi de istorie deprind în primul an de studiu!
Este în egală măsură trist că revista – al cărei statut iniţial a fost stabilit de regretaţii Valeriu Florin Dobrinescu, directorul fondator al acesteia, şi Eftimie Ardeleanu, primul său redactor-şef – publică tot mai puţine documente din fondul Arhivelor Militare Române sau din fondurile altor arhive din străinătate, atunci când nu le republică pe cele deja tipărite.
Impardonabilele greşeli din textul comandorului Marian Moşneagu, semnalate anterior, îmi amintesc de o istorioară pe care un distins literat a povestit-o, cândva, într-un context polemic, despre un ofiţer care dansa într-un salon. Un domn i-ar fi şoptit vecinului său: „Ce prost dansează ofiţerul acela!” Auzind aceste cuvinte, viteazul ofiţer, de îndată ce a terminat dansul, s-a plantat în faţa bravului burghez şi i-a declarat băţos: „Domnule, să ştiţi că dacă dansez prost, în schimb mă bat foarte bine!” Bunul burghez, fără să-şi piardă calmul şi logica, i-a replicat: „Păi, atunci bateţi-vă cât vreţi, dar nu dansaţi!”
S-a învârtoşat Diaconescu...
Ei bine, da, s-a învârtoşat ministrul român de Externe, răţoindu-se puţin la UE, scrie "Financial Times", în materie de drepturile omului încălcate grosolan la Chişinău şi neimplicarea UE.
Cam tardiv, s-ar putea spune, şi cu eficienţă minimă. Iar afrontul adus de Chişinău prin respingerea proaspăt numitului ambasador Mihnea Constantinescu (altminteri un om pregătit şi serios!) dovedeşte încă o dată că Bucureştii s-au grăbit ca fata mare la măritat după expulzarea fostului amabasador, oferind un nou prilej R. Moldova să calce în picioare orice uzanţe diplomatice şi să mai dea un şah României.
Uniunea Europeană nu are interes să zgâlţâie Republica Moldova, via Rusia, şi aplică acelaşi principiu cunoscut: două vorbe, două bale, ia povestea la bătaie în cel mai scorţos limbaj diplomatic cu putinţă!
Aşa că ar trebui să ne trezim mai curând! Şi să ne învârtoşăm mai inteligent şi la momentul potrivit!

Un Bucureşti mai curat, mai uscat... De Paşte!
Am fost bucuros să constat că în Bucureşti e bine să rămâi tocmai atunci când îl părăsesc "adoptaţii" care se duc la soacre sau părinţi, cretinii de multinaţionale ahtiaţi după o vale a Prahovei ca o vale a Plângerii (după banii pierduţi aiurea şi tihna de negăsit!), acolo unde adoră ei să se dea cur în cur cu aceiaşi colegi pe care oricum îi văd zilnic la serviciu, dar şi "găozarii" băsescieni care nu mai sunt în căutare de subiecte horror (nu scap însă de ştirea aia cu spitalele luate cu asalt de beţivi în comă şi de umflaţi cu miel până dincolo de cota de avarie!)
De Paşte am locuit şi m-am simţit excelent în Bucureşti. Oraşul ăsta nu mi-a mai fost atât de drag ca acum de multă vreme... Chiar în a doua zi de Paşte, de nebănuit!, era tihnă, curat şi totul părea atât de civilizat!
Plecaţi cu toţii de Paşte şi Crăciun! Eu îmi doresc Bucureştii mei, pentru mine.
P.S. Nu ar putea pleca şi bigoţii şi fariseii care merg la slujba de Înviere ca la spectacol şi pentru "vrăjeală"? Poate îi convinge blonda de la Turism cu tichetele ei de vacanţă cu tot...

17 April 2009
Studenţii români din SUA se mobilizează faţă de evenimentele din Republica Moldova
Am primit cu multă bucurie informaţii referitoare la moblizarea studenţilor români de la prestigioase universităţi americane (Columbia, Princeton, MIT, Stanford) cu privire la tragicele evenimente care s-au petrecut şi continuă să se petreacă în Republica Moldova. Ultima găselniţă pentru umilirirea familiilor celor arestaţi de autorităţile comuniste din Chişinău, în urma manifestaţiilor ulterioare alegerilor parlamentare, este aceea de a le sili la plata întreţinerii celor arestaţi şi deţinuţi în penitenciarele din Republica Moldova.
Vineri, 17 aprilie a.c., cu prilejul vizitei secretarului general al ONU, Ban Ki-moon, la Universitatea Princeton, SUA, studenţii români i-au înmânat acestuia o scrisoare de protest referitoare la evenimentele din Republica Moldova, pe care o transcriu mai jos, aşa cum mi-a fost trimisă, via Asociaţia Studenţilor Români din Universitatea Stanford, de dl. Theodor Braşoveanu.
Letter of Concern on Recent Human Rights Violations
in the Republic of Moldova
Your Excellency,
On the occasion of your visit to Princeton University to deliver the keynote address for the 2009 Princeton Colloquium on Public and International Affairs, we want to forward you the following letter of concern on behalf of the students and faculty from campus with regards to gross on-going human rights violations in the Republic of Moldova, stemming from events that occurred in the aftermath of the Parliamentary Elections. We want to express our deep concern with several abuses exerted by the Moldovan government on its citizens and urge for a prompt and thoughtful response from your organization.
In particular, our concern and solidarity is directed at peer youth and students from Moldova, journalists, activists and academics who have peacefully protested against an authoritarian government and as a result have been subjected to detention, torture, loss of jobs and even murder.
A serious number of human rights have been and continue to be blatantly violated. All are evidenced by international and local observers in the region (Edwin Berry, Human Rights Adviser to the UN, members of the European Parliament Graham Watson, Emma Nicholson, Renate Weber) while a large number of abuses are documented in audio-video format by the Office of the Mayor of Chisinau Dorin Chirtoaca.
In what follows, we limit our analysis to the violation of the following articles of the Universal Declaration of Human Rights, a core part of the very UN identity, which Moldova is committed to respecting.
* The right to life, liberty and security of person (Article 3).
* The right not be subjected to torture or to cruel, inhuman or degrading treatment (Article 5).
* The right to recognition everywhere as a person before the law (Article 6).
* Equality before the law and the right to equal protection of the law (Article 7).
* The right to an effective remedy by the competent national tribunals for acts violating the fundamental rights granted him by the constitution or by law (Article 8).
* The right not to be subjected to arbitrary arrest, detention or exile (Article 9).
* The right to a fair and public hearing by an independent and impartial tribunal, in the determination of his rights and obligations and of any criminal charge against him (Article 10).
* The right to freedom of movement and residence within the borders of each state (Article 13).
* The right to freedom of opinion and expression, including freedom to hold opinions without interference and to seek, receive and impart information and ideas through any media and regardless of frontiers (Article 19).
* The right to freedom of peaceful assembly and association (Article 20).
We hope that the international community can intervene to stop the violence and protect the citizens of Moldova, in full support of your appeal to "act on our collective responsibility to uphold the rights enshrined in the Universal Declaration" (Human Rights Day, December 2008), which we salute.
This letter is supported by several university groups across the United States, who share similar concerns for the safety and well-being of their Moldovan counterparts. Given the full scale of violence and infringement of human rights exhibited by the authoritarian government of Moldova, we believe that an immediate response from the United Nations, in collaboration with the Council of the European Union and other regional agents is needed, as part of a longer-term concerted effort for stability in the region.
We thank you for your continuing work to foster collaboration and peace throughout the world and remind you that the Moldovans' hope for freedom needs to be included on today's international agenda.
Sincerely,
The Romanian Students & Scholars of Princeton University
Salut, în egală măsură, eforturile de coagulare a unei acţiuni de protest a studenţilor români de la Universitatea Stanford, datorate bunilor mei prieteni Laura Cosovanu şi Cezar Petriuc, pe care îi anunţ şi pe această cale că sunt întru totul alături de ei!

Când moare un blog...
Nu pot decât să regret dispariţia blogului lui Constantin Piştea, colegul meu de trust şi de blogăreală. A obosit puţin şi simte că timpul i s-a subţiat, aşa încât a obţinut, printr-un "delete" iute şi fals salvator, o tihnă, aş spune eu, iluzorie...
Pentru că cei făcuţi să scrie, scriu pur şi simplu. Iar Piştea, care are ce spune, chiar dacă îşi va selecta cu mai multă zgârcenie mediul de exprimare, va rămâne, cred, robul aceleiaşi pasiuni: scrisul.

15 April 2009
De ce merge ţara asta prost. Episodul 2
Episodul 2.
Pentru că unul ca Gigi Becali ne explică, fără jenă, cum e cu Barabas şi Iisus, lui nefiindu-i niciun pic de teama de blasfemia cea mai crunta de a se identifica aiuritor cu ultimul în Săptămâna Patimilor. BOR, ca de fiecare dată când are de-a face cu aiurelile lui Gigi Becali, tace complice...
Pentru că ministrul Învăţământului, Ecaterina Andronescu, pare uşurată aflând şi informându-ne că nu sunt 15.000 de diplome false, ci "numai câteva sute". Ar trebui să fim şi noi liniştiţi, nu-i aşa?
Pentru că ministrul Culturii, Paleologu-Pleaşcă, este foarte senin când declară că discursul lui, ca oficial al statului român, la mormântul lui Grigore Vieru, a fost supus aprobării lui Vladimir Voronin, pentru a nu deranja "susceptibilităţile" puterii de la Chişinău. Vă imaginaţi, cumva, că ministrul francez al Culturii, de pildă, ar fi cerut să-i fie aprobat ipoteticul discurs la mormântul lui Eugen Ionesco, în cazul în care dramaturgul ar fi murit în perioada în care şef al statului (comunist) român ar fi fost Nicolae Ceauşescu?
Pentru că m-am săturat să ni se explice mereu, mai ales de aşa-zişii analişti independenţi, cum e cu Basarabia, ca drept istoric (dar mai "subţire", să nu se prindă "finanţatorii"!), şi Republica Moldova, ca republică independentă de care UE se ţine la distanţă să nu cumva să se frigă cu un cartof tare fierbinte şi, în acelaşi timp, să-i irite pe ruşi.

Subscribe to:
Posts (Atom)