Când ospitalitatea e o povară

Scriind la a sa Descriptio Moldaviae, departe de ţară, Dimitrie Cantemir (foto) rememora, cu nostalgie, numai două calităţi ale locuitorilor Moldovei din timpurile sale – ospitalitatea şi împărtăşirea „adevăratei credinţe” (adică ortodoxia) – care au fost multă vreme citate până la suprasaturare şi, evident, scoase din context, căci cititorul serios al operei cantemiriene ar fi constatat, mergând direct la sursă, că fostul domnitor era destul de aspru în caracterizarea pe care o făcea conaţionalilor săi după ce se va fi achitat de datoria de a lăuda ceea ce era de lăudat în materie de „năravuri”.
Adevărul este că de ospitalitatea românilor nu se poate îndoi nimeni. Obişnuinţă veche, ospitalitatea este o modalitate prin care străinul, cel neajutorat sau vizitatorul intempestiv se bucură de bunăvoinţa oamenilor locului. Ţăranul român a păstrat cu evlavie acest obicei, iar camera de oaspeţi (sau camera din faţă), curată şi nefolosită, putea fi mereu la dispoziţia celui astfel omenit.
Dar această cameră, deşi parte integrantă a casei ţărăneşti, este atât de diferită şi ea reprezintă, de la pat, cuverturi, pereţi proaspăt văruiţi şi până la mobilierul rudimentar, ceea ce este mai bun în gopsodăria ţăranului. Este, din punctul meu de vedere, una dintre explicaţiile pentru care, la noi, ospitalitatea a fost direct asociată cu crearea unei iluzii, a unei „faţade”, a unei imagini artificiale construite în mintea vizitatorului, care eluda cu bună ştiinţă realitatea, căci locul cel mai bun din casa ţărănească nu era decât o amăgitoare „plezneală” o ochiului şi a simţurilor.
Ospitalitatea aceasta are, cum este firesc, o parte bună şi una rea. Partea bună, lăudabilă, constă în a oferi celui care te vizitează ceea ce este mai bun: camera cea mai frumoasă, patul cel mai potrivit, hainele cele mai atrăgătoare, mâncarea cea mai gustoasă.
Dar ospitalitatea poate deveni o cruntă povară atunci când induce o imagine falsă. Într-o schiţă a lui Gheorghe Brăescu – „Vine doamna şi domnul gheneral” – tevatura iscată de posibila vizită a unui important comandant şi a consoartei sale într-un mic orăşel de provincie generează secvenţe de un haz nebun. Ofiţerilor li se impune să „intervină” monosilabic („da, domnule general”, „nu, domnule general”) şi să se furişeze prin uşile din spate ale clubului pentru a nu deranja galonata pereche. Pregătirile frizează ridicolul, dar în cele din urmă generalul nu mai ajunge. Toate eforturile au fost, aşadar, în van. Şi chiar dacă generalul ar fi venit, ar fi putut constata o dulce viaţă de cazarmă, cu ţinute noi (pentru care croitorul muncise din greu câteva zile), cu mobilier împrumutat de pe te miri unde, cu meniuri opulente şi baluri la tot pasul (cu preţul unor solde „ajustate”), o lume pe deplin fericită şi lipsită de griji.
Vă imaginaţi, de aceea, chipul nedumerit al generalului la primirea unor rapoarte privind eventualele solicitări financiare şi de materiale pentru cazarma aflată în micul orăşel de unde tocmai s-ar fi întors satisfăcut de ceea ce văzuse. Pe rapoartele atent caligrafiate, acesta ar fi scris: „Nu se suţine! Bani şi materiale numai unităţilor care au cu adevărat nevoie!”

Acum e rândul istoricilor...

În ultimul său speech rostit în calitate de locatar al Casei Albe, după două mandate consecutive, George W. Bush şi-a luat la revedere de la colaboratori şi susţinători, exprimându-şi speranţa că prestaţia sa ca preşedinte al SUA va fi criticată cu blândeţe şi că istoricii nu vor fi atât de aspri mai ales cu eşecurile Administraţiei sale.
Într-un fel, sincer vorbind, istoricii vor avea suficiente dificultăţi în a aborda cu detaşare, fără ură şi părtinire, prestaţia deja fostului preşedinte american, fie şi pentru faptul că cele mai importante documente – esenţiale pentru înţelegerea corectă şi completă a mecanismelor de funcţionare a Administraţiei Bush – care vor fi stat la baza deciziilor luate în ultimii opt ani vor rămâne bine ferecate în spatele uşilor închise ale arhivelor, cel puţin pentru o vreme. Este, recunosc, un gest prea temerar pentru mine acela de a încerca acum, aici, în spaţiul restrâns al acestei rubrici o analiză temeinică a celor opt ani în care George W. Bush s-a aflat în fruntea celei mai importante puteri de pe planetă. Are dreptate Bush să spere măcar la indulgenţa istoricilor care se vor preocupa în viitor de prestaţia sa (deşi, credeţi-mă, deşartă speranţă!), căci prezentul nu i-a fost atât de favorabil, mai ales în ultimii ani ai celui de-al doilea mandat, fiind, cred, singurul preşedinte din istoria SUA care i-a îmbogăţit pur şi simplu pe editorii care au umplut piaţa de carte americană cu celebrele „bushisme”. E suficient să vă spun, de pildă, că librăria Universităţii Stanford a pregătit, la un moment dat, în vara anului trecut, un stand special de carte dedicat apariţiilor editoriale – deloc puţine! – care promovau aşa-zisele „bushisme” ale preşedintelui! Şi aceasta, până la urmă, o manifestare firească, vizibilă oriunde în SUA, a libertăţii de exprimare, a capacităţii americanilor de a se amuza chiar şi pe seama celui mai important om în stat.
Însă preocuparea fostului preşedinte american referitoare la felul în care va fi privit de istorici mi-a reamintit faptul că, în general, oamenii politici sau personalităţile care fac istoria vădesc o grijă aproape obsesivă pentru felul în care vor fi percepuţi de posteritate. Ceea ce este de înţeles. În fond, mai ales cei care s-au aplecat cu atenţie măcar asupra istoriei propriilor ţări vor fi observat că, indiferent de părerile contemporanilor, elogioase ori de-a dreptul injurioase, ceea ce contează cu adevărat este judecata rece, obiectivă a posterităţii, care îşi face loc întotdeauna după ce patimile aprinse, judecăţile efemere, interesate sau sponsorizate pur şi simplu, vor fi apus.
Şi acolo, cândva, în viitor, vor vorbi faptele şi documentele. Când va fi iertare, dar niciodată uitare! Şi, îndrăznesc să spun, dreaptă cumpănă!

Spuneţi-mi "La mulţi ani!" şi atât...

Ma cuprinde o fobie şi este musai sa v-o împărtăşesc, altminteri simt că, prinsă în carapacea minţii mele, riscă să se agraveze.
Ei bine, da, am devenit imun la SMS-uri cu urături şi strigături omagiale. Am început să citesc blazat (cică la Armată ar fi o nouă modă, blazarea, a descoperit-o cineva tare sus pus printre militari si, ce naiba să fac, mă conformez, că dacă-i ordin, cu plăcere!) mesajele SMS care se învălmăşesc de Craciun şi de Anul Nou în telefonul meu mobil. Pe de o parte, recunosc, e frumos şi înălţător momentul în care ştii că cineva s-a gandit şi la tine (chiar dacă eşti mai mult ca sigur doar un nume într-o lungă listă - da' lungă, nu glumă! - de potenţiali primitori de mesaje!).
Pe de altă parte, realizez faptul că există o încercare de a crea mesaje tot mai lungi şi cât mai "poietice" cu putinţă, doar-doar vor sfârşi prin a impresiona cititorul. Este un fel de a arăta că respectul faţă de cel căruia i te adresezi s-ar putea cuantifica în numărul de cuvinte împopoţonate, nu prin onestitatea şi simplitatea mesajului. Cum nu toţi suntem Eminescu şi nici măcar Brumaru (apropo de mesajele "licenţioase"), poate că ar fi bine să fim noi înşine şi atât. Ceea ce, recunosc, începe, în cazul multora, să fie din ce în ce mai greu!
Apoi realizez că a devenit banal să spui pur şi simplu "La mulţi ani!" Este prea sec, prea lipsit de conţinut... Lumea vrea "poveşti", "abureli", "vrăjeli", vrea minciuni ambalate frumos. Vrea tot soiul de platitudini, cuprinse în texte ce se vor savant-înduioşătoare, doar fiindcă am uitat să spunem, simplu, "La mulţi ani!" sau poate pentru că ne-am obişnuit să credem că ceea ce este simplu vădeşte un calibru afectiv redus din partea celui care îşi strigă, astfel, simplitatea, dar din mesajul căruia răzbate un gând onest şi pur care nu mai ajunge până la noi. Şi, în consecinţă, alunecăm pe panta creaţiei stupide, căznit "poietice", cu adaosuri lirice de doi lei. Care, la capătul celălalt, se dovedesc a fi din ce în ce mai greu de digerat!
În fond, de la împăratul imbecil care a alungat-o pe fiica sa cea mică din palat pentru că a îndrăznit să spună că îşi iubeşte tatăl ca sarea în bucate şi până la celebrul Lear, care, în acelaşi fel imbecil, nu ştie să preţuiască simplitatea onestă a mezinei sale, Cordelia, în lumea asta prost făcută nu s-a schimbat mai nimic...
Spuneţi-mi "La mulţi ani" şi atât şi vă promit că voi fi fericit!