Când călimara zboară

Au văzut recent lumina tiparului, îngrijite de soţia sa, Cecilia Ioniţă, memoriile fostului ministru al Apărării Naţionale, generalul Ion Ioniţă (Însemnări, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2008), cel care a ocupat acest post între anii 1966-1976.
Cei care se aşteaptă la dezvăluiri incendiare (în condiţiile în care Ion Ioniţă a fost socotit de Ceauşescu un potenţial pericol, fiind supravegheat cu atenţie ca urmare a deselor întrevederi cu Virgil Măgureanu şi generalul Nicolae Militaru) vor fi dezamăgiţi pentru că nu vor afla mai nimic din aceste însemnări pe care generalul Ioniţă nu le-a putut duce la bun sfârşit. Nu-mi dau seama care vor fi fost motivele pentru care soţia fostului general le-a ţinut ferite de ochii publicului o perioadă atât de lungă după decembrie 1989, tocmai pentru că acestea nu aduc (aşa cum m-aş fi aşteptat) informaţii inedite referitoare la implicarea lui Ion Ioniţă într-o posibilă acţiune de răsturnare a lui Nicolae Ceauşescu. Mărturiile referitoare la acest subiect, mai degrabă vagi, plasate într-o atmosferă ce aminteşte de ilegalitatea vechilor comunişti, sunt oferite într-o postfaţă de soţia generalului, Cecilia Ioniţă.
Dincole de amintirile din perioada premergătoare instaurării regimului comunist (nu lipsite de savoare!), mărturiile fostului ministru, activat cu gradul de locotenent în Direcţia Superioară Politică a Armatei (DSPA) în 1948, alături de Virgil Trofin, în calitate de instructor pentru tineret, sunt importante pentru cunoaşterea procesului de sovietizare a armatei române.
O întâmplare anume mi-a atras atenţia, care întregeşte un tablou pe care îl desprinsesem din studiul documentelor de arhivă. Noii ofiţeri, aduşi de Partidul Comunist în armată, aveau o cu totul altă reprezentare despre disciplina şi ierarhia militare, ceea ce îi transforma în personaje pitoreşti pentru cei provenind din vechea armată regală. Corneliu Mănescu, directorul Direcţiei Organizare din DSPA (şi viitorul ministru de Externe) nu era un personaj foarte popular, mai ales că printre atâţia analfabeţi (dar „elemente de nădejde”) pe care Partidul Comunist îi pricopsise cu grade în jurul său, în aparatul politic, el se simţea precum chiorul în ţara orbilor. Ioniţă şi Trofin munciseră mai multe săptămâni la un document prin care propuneau înfiinţarea organizaţiilor UTM în armată, dar Mănescu, după ce îi ţinuse la uşă vreo 20 de minute, le rupsese materialul în faţă, aruncându-l la gunoi! Drept răspuns la un asemenea afront, locotenentul Ioniţă, înfuriat, a luat o călimară de pe biroul colonelului Mănescu şi a aruncat-o în direcţia acestuia, numai prezenţa de spirit şi iuţeala reacţiei sale fiind responsabile de evitarea unui accident pe care Mănescu, în mod sigur, l-ar fi ţinut minte toată viaţa.
Salvat de Emil Bodnăraş, ministrul Apărării Naţionale în acel moment, care se bucurase că „filfizonul” Mănescu trăsese o spaimă teribilă, Ion Ioniţă şi-a continuat cariera militară fără probleme.
Aş fi însă tare curios să ştiu în ce măsură ministrul Ion Ioniţă, la rândul său, ar fi fost dispus să tolereze zborul vreunei călimări în direcţia sa, aruncate poate de un alt locotenent, ale cărui „producţii” le-ar fi rupt cu detaşare chiar în faţa sa!

Când trecutul „contaminează”

Turistului care vizitează, la Roma, vestigiile Forumului roman, i se explică de ghizi binevoitori, cu lecţia învăţată, că multe dintre construcţiile pe care tocmai le admiră sunt realizate prin distrugerea vechilor edificii din perioada de glorie a Imperiului Roman (căci barbarilor care puseseră stăpânire pe fosta capitală a imperiului nu păreau să le spună mare lucru!), acesta fiind unul dintre motivele pentru care ai nevoie (cu excepţia Arcelor de Triumf ale lui Septimius Sever şi Constantin cel Mare) de o foarte bogată imaginaţie pentru a-ţi putea reprezenta în minte forma pe care o vor fi avut odată vechile aşezăminte romane.
Dar este foarte greu de crezut că un asemenea fenomen – fireşte, diferit în proporţii, dar asemănător în esenţă – se poate dovedi atât de contemporan încât să ne sperie cu totul. Şi, sincer să fiu, nu mă gândeam că ar trebui să scotocesc cu abilitate de arheolog prin moştenirea noastră romană pentru a descoperi că astfel de practici nu ne sunt cu totul străine.
Mausoleul de la Mărăşti, construit după proiectul arhitectului Pandele Şerbănescu, a fost realizat în perioada interbelică pe o suprafaţă de 1000 m2, pentru cinstirea celor care şi-au pierdut viaţa în eroicele înfruntări de la Mărăşti. Porţile de la intrarea în incinta mausoleului erau străjuite de doi vulturi uriaşi, cu aripile larg întinse, simbolizând curajul şi bărbăţia celor care s-au luptat în 1917 pe aceste locuri.
Dornici să se contamineze, prin procedee instant (totul, în epoca vitezei, devine... instant!), cu valorile semnificate de superbele înaripate, nişte tipi inteligenţi, de la o unitate militară, au împrumutat, pentru niscaiva manifestare oficială, unul din vulturi. Numai că, pesemne, îndrăgostindu-se subit de frumuseţea răpitoare a exponatului, au „uitat” să-l mai înapoieze, confirmând, într-un fel, o înţelegere cu totul particulară a termenului „împrumut”, care, prin excelenţă, implică o restituire a unui bun care nu îţi aparţine. Şi l-au eternizat la ei „acasă”, ca şi când ar fi fost acolo de când lumea.
Ceea ce surprinde, dincolo de lecturile pe sărite din DEX şi fabuloasele interpretări ale unor cuvinte în chei cât se poate de subiective, este uşurinţa cu care, la noi, pot fi făcute astfel de „împrumuturi” de la monumente istorice pentru diferite scopuri. Monumente care, se poate presupune, sunt protejate prin lege şi au, simbolic, caracterul unor temple.
M-aş fi mirat mai puţin dacă lucrul acesta s-ar fi petrecut în altă parte de lume, în altă epocă istorică, dar, mai ales, dacă făptuitorii ar fi fost alţii decât nişte militari.
Pentru că, oricât m-aş strădui – şi o să vă rog să-mi iertaţi lipsa de imaginaţie! – nu-mi pot închipui că aş putea lua un oscior din Mormântul Eroului Necunoscut pentru a-l expune, cu mândrie patriotică, la mine în curte...

„Alţii la rând!”

Să fim cinstiţi cu noi înşine şi să recunoaştem că apelăm la medicul militar mai degrabă atunci când suntem într-un grav impas, asaltând camerele de urgenţă ale spitalelor militare în căutarea unei ameliorări pe care aproape că o implorăm celor în halate albe, la preotul militar atunci când ne reîntoarcem cu smerenie spre tainele religiei în care am fost botezaţi, căutând alinare la acest slujitor cu har al Domnului, la juristul militar atunci când, încurcaţi în articole de lege mult prea stufoase şi criptate într-un jargon de-a dreptul imposibil, ne căutăm dreptatea (care, o ştim, cam umblă aiurea cu capul spart!) şi, eventual, „apărarea” liniştitoare de prevederile insidioase ale vreunui contract-capcană, la istoricul militar atunci când vrem să ne legitimăm prin faptele înaintaşilor pe care numai el le ştie cel mai bine, la psihologul şi sociologul militar atunci când reprezentările noastre despre lumea din jur încep să se altereze sau când însăşi lumea din jur, statistic vorbind, pare să o ia razna, şi, nu în ultimul rând, la jurnalistul militar atunci când avem convingerea că o fotografie, aşezată lângă cele 1 000 de cuvinte, inteligent combinate într-un text convingător, va spune lumii totul despre eforturile, munca şi reuşitele noastre.
Altfel spus, acei specialişti militari dedicaţi unor îndeletniciri socotite, la noi, uşor... exotice, mai ales de artizanii războiului cu grenada în dinţi, care se uită în jur exclusiv după luptători! Utili şi aceia, fără nicio îndoială – departe de mine gândul de a minimaliza în vreun fel importanţa lor! –, dar nu unicii, ci doar majoritatea!
Încorsetaţi de grade şi funcţii (inevitabil!), aceşti specialişti militari par puşi cu mâna, la grămadă, din zvâcniri de creion pe planşete fără număr, de ajustori de piramide mai mult sau mai puţin burtoase, în scheme prestabilite, ca la regimente, fiindcă este – trebuie din nou să recunoaşteţi – mult prea complicat să gândeşti soluţii diferite pentru situaţii particulare care refuză cu încăpăţânare să se integreze unui model unic pe care unii îl doresc funcţional în orice împrejurare, ca un perpetuum mobile ieşit salvator din neant, la adăpostul acelei des invocate uniformizări pe care, chipurile, instituţia militară ar pretinde-o cu asupra de măsură.
Dar dincolo de toate acestea rămâne, din punctul meu de vedere, într-o nuditate ruşinoasă, mai degrabă lipsa noastră de respect faţă de profesii particulare pe care le socotim necesare numai într-un soi de mimetism pervers, invocându-le deferent, utilizându-le când ne convine sau clamându-le unicitatea doar pentru a ne înălţa, alături de ele, pe piedestalul gloriei de-o clipă.
Pentru a reveni, apoi, la schemele prestabilite, la modelul unic dintre jaloanele căruia orice ieşire pare o crimă de lezmajestate. Şi rostind monologul „inspirat”, devenit celebru, chintesenţă a soluţiei facile, universal valabile: „Intră, bine, nu, adio...! Alţii la rând!”