Despre Stanford, pe www.fotoeseu.ro

Doi împătimiţi ai fotografiei – i-am numit aici pe Bogdan Apostol şi Dan Mireanu – sunt realizatorii unui blog intitulat FOTOESEU (îi găsiţi, cu năstruşniciile lor vizuale, însoţite de texte inspirate, la www.fotoeseu.ro) unde am acceptat să scriu câteva cuvinte despre campusul Universităţii Stanford din Palo Alto, California.
Reiau, mai jos, pentru cititorii blogului meu, textul cu pricina.

Stanford, my love!


Născută din furia împotriva unui destin potrivnic şi din durerea nemăsurată a unor părinţi care îşi pierduseră fiul iubit, când încă acesta nu împlinise 16 ani, Universitatea Stanford – ridicată pe locul unui ranch oarecare, proprietatea lui Leland Stanford, unul dintre cei care puseseră la punct linia ferată South Pacific, cu câştiguri personale fabuloase – a reuşit să devină, în mai bine de un secol de existenţă, una din cele mai bune universităţi din lume.
Amintind de vechile mănăstiri catolice, ridicate de misionarii spanioli pe întreg cuprinsul Californiei mai cu seamă, clădirile care compun nucleul actualului campus universitar sunt, în aparenţă, destul de sumbre. Senzaţia aceasta dispare însă prin jocul spectaculos al naturii, care, generoasă, i-a dăruit Californiei o climă admirabilă, de primăvară vioaie perpetuă, dar şi prin vivacitatea şi exuberanţa studenţilor, prin forfota tinereţii lipsite de orice griji.
Campusul universitar este cea mai fercită îmbinare, cred eu, între clădirile de odinioară, atent conservate şi modernizate, şi noile construcţii, alcătuiri de structuri metalice, beton şi sticlă, printre care posesorii de laptopuri ultraperformante îşi fac veacul, respirând o modernitate uluitoare printre vestigii care, toate, vorbesc despre un trecut de care orice stanfordist este mândru.
Aici, pragmatismul american şi-a spus cuvântul. În fond, istoria este admirabilă atunci când poate dărui lecţii de viaţă, oferind, prin cunoaşterea trecutului, învăţăminte pentru viitor. Iar una din aceste lecţii spune că trebuie să pui în balanţă costurile şi beneficiile atunci când ai în vedere un proiect de modernizare a unui campus care este deja mai „bătrân” decât veacul. Istoria rămâne în poze, atent înrămate şi expuse, mai apoi, în expoziţii riguros întocmite, iar clădirile îşi schimbă forma prin reconstrucţie, totul însă cu păstrarea unei imagini care a consacrat Universitatea Stanford. Clădiri moderne iau locul celor vechi, care îşi au propria lor viaţă, încadrându-se într-o concepţie arhitecturală unitară. Însă tradiţia şi puterea trecutului s-au dovedit mai puternice atunci când, deşi înlocuirea Encina Hall cu o nouă clădire s-ar fi dovedit mai puţin costisitoare, s-a preferat – doar pentru că preşedintele american Herbert Hoover locuise şi studiase, ca student, în Encina Hall – modernizarea acesteia cu costuri mult mai mari. Nucleul campusului, care cuprinde şi Biserica, rămâne însă intangibil. Sacru. Şi atracţia turistică cea mai importantă a acestei regiuni. O biserică neobişnuită pentru regiunea aceasta, domintă de mănăstirile ridicate de misionarii catolici spanioli, care aminteşte mai degrabă de nostalgii vechi, europene, căci aceasta îmbină armonios stilul romanic-bizantin cu elemente ale unui gotic rece răsărit din cutele minţii vreunui arhitect îndrăgostit de acest stil, oferind, şi graţie mozaicurilor faţadei, imaginea unui transplant reuşit într-o lume în care frumuseţea, profunzimea şi nepătrunsul Sacrului rămân neştirbite. Cu atât mai mult cu cât acest lăcaş bisericesc este o vie dovadă a ecumenismului, căci aici toate religiile de sorginte creştină pe care studenţii, profesorii şi vizitatorii le împărtăşesc, se simt ca acasă, sub oblăduirea aceluiaşi Dumnezeu.
Biblioteca Universităţii rămâne, poate, cel mai bun exemplu al îmbinării armonioase între trecut şi prezent în corpul aceleiaşi construcţii. Este o unitate desăvârşită, prin funcţionalitate şi eficienţă, prin îmbinarea clădirii vechi, somptuoase, cu cea nouă, modernă, dar care aminteşte, prin materialele de construcţie şi ideile arhitecturale, de trecutul de care Universitatea Stanford este atât de mândră. Plasată într-un spaţiu înconjurat de arbori şi pajişti verzi (pe care studenţii sunt încurajaţi să practice tot soiul de sporturi sau să studieze, tolăniţi pe iarbă, cu o carte în mână, sub soarele blând al Californiei, fără să-i pese cuiva că, Doamne fereşte!, gazonul s-ar strica sau urâţi, ca un exponat mort într-un muzeu intrat în moarte clinică), Biblioteca îţi oferă, din fotoliul în care te-ai aşezat comod, o privelişte unică. Ai senzaţia, uitând pentru o clipă unde te afli, că acest minunat spaţiu al luminării minţii, gândit de vreun pustnic înţelept, este situat pe vârful unui munte singuratic, înconjurat de arbori şi verdeaţă, ca o mănăstire franciscană care ar dori cu tot dinadinsul să le taie călugărilor orice contact cu lumea din jur, coruptă, ispititoare şi nevrednică de fericirile unei vieţi ascetice.
Afară, cuminţi, aşteptându-şi stăpânii studioşi, o mulţime de biciclete care face deliciul campusului, fiind manevrate cu dibăcie de studenţi şi profesori, în egală măsură, şi care, prin forfota iscată, dau viaţă campusului, animându-l inclusiv la orele târzii ale nopţii, când o mare de luminiţe, albe sau colorate, manşete reflectorizante şi ochi de pisică strălucitori zburdă pe aleile campusului, însoţite de chiotele vesele ale studenţilor îndreptându-se care încotro.
Mă uit la fotografii şi mă simt ca şi cum m-aş afla din nou în campus.... Ca un student care se întoarce mereu cu emoţie în locul în care a deprins a se înfrupta din pomul cunoaşterii.
Stanford, my love, I'll be back!

Salonul de carte "Polemos"

Începând de astăzi, iubitorii de carte cu subiecte militare se vor putea delecta (şi vor putea cumpăra) cu cele mai noi apariţii editoriale în cadrul celei de a IV-a ediţii a Salonului de carte "Polemos - istorie, ştiinţe politice, securitate şi apărare", care este organizat de Editura Militară la Galeria Artelor a Cercului Militar Naţional. O gazdă bună se dovedeşte a fi, ca în fiecare an, directorul Editurii Militare, Adrian Pandea, istoricul militar căruia i se datorează, în ultimii ani, revitalizarea unei edituri care, înainte de 1989, era una dintre cele mai importante din România, prin calitatea şi cantitatea lucrărilor publicate în domenii diverse.
Salonul de carte "Polemos" este deschis în perioada 22 octombrie - 26 octombrie.
Mâine, 23 octombrie, la ora 14,30, voi avea onoarea de a prezenta lucrarea generalului (r) Grigore Buciu, fostul şef al Trustului de Presă al Ministerului Apărării, dedicată evenimentelor din decembrie 1989, care l-au găsit pe general (pe atunci, căpitan) în celebrul Consiliu Politic Superior al Armatei, condus de generalul Ilie Ceauşescu, fratele dictatorului. Intitulată "Cum mi-am petrecut Revoluţia în Ministerul Apărării Naţionale", cartea a apărut la Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989.
O mărturie importantă, de neocolit, pentru istoricii care se vor ocupa de Revoluţia din decembrie 1989, asupra căreia voi reveni (şi) aici, pe blog.

Deşertăciuni...

S-a spus, pe bună dreptate, că atât evoluţia regimului comunist din România, în ansamblul „lagărului socialist”, după august 1968 mai cu seamă, cât şi prăbuşirea acestuia, în decembrie 1989, printr-o violentă mişcare populară, reprezintă particularităţi în raport cu un model care poate fi urmărit, în linii generale, în mai toate ţările central şi est-europene. Revoluţia română din decembrie 1989 a făcut peste 1 000 de victime, fiind cea mai spectaculoasă şi mai sângeroasă despărţire de comunism a statelor din această regiune care, după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, intraseră în sfera de influenţă sovietică.
Dar România ţine cu tot dinadinsul să-şi păstreze intactă originalitatea. Generalul Victor Atanasie Stănculescu, omul care a fost stăpânul României pentru mai bine de câteva ore, în 22 decembrie 1989 – prin asigurarea înlăturării lui Nicolae Ceauşescu –, cel care a decis, prin ordinele sale, retragerea armatei în cazărmi şi, mai apoi, cedarea prerogativelor conducerii către o nouă structură de putere, în fruntea căreia îl recunoaşte, de fapt, pe Ion Iliescu, legitimându-l ca atare, printr-un salut memorabil, este, la peste 80 de ani, trimis după gratii, printr-o decizie a justiţiei pe care nu îmi propun să o comentez în vreun fel. Şi nici nu vreau să cad în ispita – tentantă pentru mulţi comentatori – de a-i reconstitui un portret asemănător, poate, cu acela al lui Joseph Fouché, omul care, după ce va fi contribuit la decapitarea lui Ludovic al XVI-lea, în timpul Revoluţiei Franceze, devenind, astfel, regicid, l-a slujit cu dăruire pe Napoleon, ca ministru al Poliţiei, pentru a sfârşi devotat noului rege, Ludovic al XVIII-lea, după instalarea acestuia pe tronul Franţei, în 1814.
Însă generalul Stănculescu dă glas, acum, unei tristeţi iremediabile, cum ar fi spus poetul. Regretă că a predat puterea civililor şi că nu a instaurat, atunci, o dictatură militară. Dar nu este vorba decât de regrete tardive şi, aş spune, inutile. La ce ar mai putea folosi astăzi o asemenea declaraţie? Omul care părea că a descoperit, înainte de a ne fi predate cu sârg elementele definitorii ale doctrinei relaţiilor civili – militari în regimurile democratice, logica funcţionării unui astfel de regim politic în care armata este supusă controlului civil, se dovedeşte acum tot mai cucerit de ideea că nu a procedat bine în decembrie 1989. Ar fi fost mai bine pentru România, atunci, să intre pe mâna militarilor, în fapt a unor comandanţi ieşiţi, unii dintre ei, ca iepurii din jobenul prestidigitatorului, din chintesenţa gândirii clientelare a lui Ceauşescu, lipsiţi de legitimitate şi incapabili să gestioneze o Românie în pragul colapsului, cu instrumente de forţă şi complet lipsiţi de cele mai elementare cunoştinţe despre funcţionarea unui stat democratic? Îndrăznesc să cred că nu, iar gestul generalului Stănculescu, în decembrie 1989, nu poate fi, de aceea, elogiat îndeajuns. Nu ştiu cum ar fi arătat o asemenea dictatură kaki în viziunea sa, dar mă tem că aceasta s-ar fi acoperit de ridicol.
Este, de fapt, acelaşi ridicol pe care nu-l pot alunga, astăzi, la gândul că generalul Victor Stănculescu este, la 19 ani de la Revoluţia din decembrie 1989, după gratii!

„Românica”

Există, mai nou, o anume modalitate de a vorbi despre România care începe să mi se pară tot mai nefericită – ca să folosesc un eufemism! – ori de câte ori am prilejul de a o auzi. Ţara – a cărei unică „vină” este doar aceea că ne cuprinde, inevitabil, într-un anume moment biologic-cronologic, printr-un mecanism divin al venirii noastre pe lume, de nepătruns prin slabele-ne puteri de înţelegere a nebănuitelor căi ale Domnului – a devenit recognoscibilă printr-o formulă uşor peiorativă, comică şi duioasă deopotrivă, rostită cu năduf sau cu vădite tente nostalgic-batjocoritoare: „Românica”.
Este, în această zicere, câte un pic din toate: ironie, dispreţ, sictir, zeflemea, îngăduinţă, resemnare, capriciu, înţelegerea neînţelesului, acceptarea necondiţionată a unui dat imuabil, a firescului nefiresc sau a uimitoarelor mărunţişuri ale cotidianului tern şi cenuşiu care nu mai uimesc pe nimeni. Un alt fel de a spune: „Asta e!” şi de a merge mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Până la urmă, este un mod facil de a transfera asupra unei entităţi abstracte – compusă dintr-un set de norme, valori şi tradiţii, cultură, limbă şi obiceiuri în care ar trebui să ne regăsim cu toţii, cu mândrie! – neputinţele şi frustrările noastre, incapacitatea noastră de a schimba ceea ce este de schimbat. Este calea cea mai simplă de a găsi ţapul ispăşitor într-o formulă ridicolă, pesemne salvatoare, pentru unii, dintr-un marasm pe care îl sorb ca pe cucută, zi de zi, dar care ne urâţeşte şi ne atrofiază, ne desfigurează ca neam: „Românica mea/noastră”, „La Românica”, „E de la Românica”, „O, Românică, Românică!” ş.a.m.d. A te întreba tot timpul, cu fanatică şi neostoită frenezie, ce face ţara pentru tine fără ca tu să faci nimic pentru ţară, aminteşte mai degrabă de termenii vechiului contract juridic Do ut des („Dau ca să-mi dai”), transformat însă într-un mod penibil de a „regla” idealuri prin dăruiri de negustor de boarfe.
Există mai multe feluri de a fi patriot sau de a-ţi manifesta public sentimentele patriotice. Unii aleg să fie zgomotoşi, încrâncenaţi, afectaţi, fanfaroni sau declamativi, îngrijoraţi peste măsură şi gata să-ţi livreze un discurs sacru, sforăitor, îmbrăcat în togi de limbi de lemn, pocnind sec la fiecare silabă rostită. La polul opus, un fel de năpăstuită generaţie „emo” a patriotismului socotit desuet, care se împiedică de „ţară”, de „limbă”, de „tradiţii” şi „istoria minoră”, de „ăia” sau „ăilalţi”, de „drapel” sau „imn”, de mai toate sărbătorile naţionale, de cimitirele cu eroi sau panteonurile ridicate cu stăruinţă şi dăruire, cu jertfă de sine.
Între două orientări atât de diferite, mai degrabă urât decât respectat, criticul raţional, gânditorul cartezian ca partizan al îndoielii metodice, nefericită Casandră, oglindă care se încăpăţânează să aibă limpezimi de cristal, aşezată în faţa naţiunii pentru a-i arăta neputinţele şi slăbiciunile.
Dar, vă implor, uitaţi de... „Românica”! Criticaţi, schimbaţi, creaţi, daţi noi sensuri unui trecut care vi se pare că vă strânge ca un corset prost sau vă dă aripi de Icar, după caz, iar când simţiţi imperioasa nevoie să reintroduceţi în vorbire această nefericită formulă, priviţi-vă, vă rog, în oglindă! Dacă nu vă place ce vedeţi, nu mai daţi vina nici pe ţară şi nici nu spargeţi oglinda!
Căci Ţara nu are nicio vină!

Imaginea reprezintă logo-ul oficial sub care sunt promovate brandul de ţară şi atracţiile turismului românesc

Discuţii

Circula, pe la începutul secolului trecut, o butadă care spunea că atunci când vrei să amâni sine die luarea unei decizii trebuie să organizezi o comisie care are grijă, prin nesfârşitele-i discuţii, să îngroape, înainte de a apuca să se nască, orice proiect viabil sau cea mai novatoare (şi necesară) iniţiativă. Altfel spus, părea că se descoperise calea cea mai sigură spre eşec.
Butada aceea va fi devenit, la noi, între timp, o cruntă realitate şi Mircea Iorgulescu, de pildă, îşi intitulase propriul eseu – publicat înainte de 1989 şi devenit celebru – dedicat analizei personajelor lui Caragiale, chiar „Marea trăncăneală”. Într-adevăr, cine parcurge piesele dramaturgului care, spre sfârşitul vieţii, se autoexilase la Berlin, va descoperi, în cele din urmă, cheia interpretării personajelor sale. E o irepresibilă nevoie de pălăvrăgeală acolo, de stat la taclale şi înşirat baliverne, încât nu mă mir că un istoric american le recomanda, printre altele, studenţilor săi care doreau să se specializeze în istoria civilizaţiei româneşti moderne, studiul lui Caragiale cu creionul în mână.
Nu-i putem pretinde omului de rând să fie profund preocupat de nuanţe şi subtile sensuri ale cine ştie cărui neologism sau să înţeleagă mecanisme de construcţie a frazelor care ar trebui să nu lase interlocutorului nici cea mai mică îndoială asupra mesajului transmis, dar i-am putea pretinde să fie scurt, sintetic şi, dacă se poate, limpede în expunerea ideilor sale. Este, până la urmă, ceea ce limbajul militar a încercat să facă, mai peste tot în lume – riscând să devină complet neinteligibil prin abrevierea a tot ce poate fi abreviat! –, în primul rând graţie nevoii fireşti de a transmite, într-un timp scurt, ordine clare şi precise.
Dar trăncăneala aceasta de care e cuprinsă lumea lui Caragiale trebuia să ne marcheze în vreun fel şi să capete uniformă kaki, ceea ce pare să fi desăvârşit, tot în plan literar, Gheorghe Brăescu, prin schiţele sale, cu un umor sănătos ţâşnit din situaţii rizibile. Nu e de tot hazul că umorul acesta, zis cazon, se naşte luându-şi revanşa chiar asupra cazonismului?
Însă acum discuţiile de altădată au devenit dezbateri. Dezbatem aproape orice. De la cine duce coşul până la strategia nucleară a Coreei de Nord, de la sindromul pisicii plictisite la acceleratorul de particule şi sfârşitul lumii, cu bonomia gospodinei care pune murături în prag de toamnă şi stăruinţa câinelui asupra osului de ros. Cu opinii ferme, irevocabile, ca nişte sentinţe rostite ritos de vreun judecător aspru, infailibil. Evazivi, la nevoie, cu mulţi „poate” şi „mai vedem” presăraţi mai peste tot în frază, în construcţii alambicate şi excesiv contorsionate, care-i oferă subordonatului îndelungi prilejuri de meditaţie, mai puţin de acţiune. Sau, alteori, după caz, foarte precişi, monosilabici, conform legii, ceea ce reprezintă, nu-i aşa?, o neaşteptată uşurare! Dacă nu cumva asta implică, desigur, o nouă şi aprinsă dezbatere, ulterioară lecturilor intense şi interpretărilor personalizate asupra a zeci de articole de lege (ştiute sau neştiute) şi completărilor sau modificărilor lor admirabile încă neabrogate!

Flexibilitatea regulamentelor

Ajuns preşedinte al Franţei, în 1873, mareşalul Patrice Maurice de MacMahon a cerut, îndată după instalare, toate regulamentele în vigoare pentru a putea conduce, credea el, în conformitate cu prevederile acestora. A fost surprins să constate că regulamentele acelea, în care mareşalul îşi pusese atâtea speranţe, nu prea existau, suficiente motive de îngrijorare pentru militarul din el care spera ca ţara să fie bine diriguită graţie respectării întocmai a dispoziţiilor cuprinse în actele normative cărora le acorda deplină şi fanatică încredere.
Unul dintre foştii mei comandanţi punea un accent deosebit pe învăţarea pe de rost a articolelor regulamentelor, în ordine şi în directă legătură cu numărul alocat fiecăruia, dar părea foarte surprins şi descumpănit atunci când constata că unii soldaţi, cu o memorie foarte bună, care reuşeau acest dificil exerciţiu de memorizare, se dovedeau mai apoi funciar incapabili să aplice în practică prevederile învăţate. Vina, întotdeauna, o găsea repede, reproşându-mi incapacitatea de a-i supraveghea cu atenţie, atât în timpul programului, dar mai ales în afara acestuia, ca şi cum s-ar fi aşteptat să mă mut în unitate pentru a fi mai eficient (ceea ce, fireşte, nu am făcut!).
Îmi dau prea bine seama că a vorbi despre flexibilitatea regulamentelor, într-o ţară în care, prin tradiţie, respectul faţă de normă este unul precar, ar putea să pară ca fiind o gravă impietate. Însă Ferdinand Foch (foto), întemeindu-se pe propria experienţă militară, socotea că regulamentele, altminteri foarte utile, încurajează lenevia spiritului. Acestea, spunea mareşalul francez, „sunt bune pentru a conduce un exerciţiu, dar în momentul pericolului este necesar altceva... Pentru a acţiona, nu este suficient să învăţăm regulamentele. Trebuie să învăţăm să gândim”. Fiindcă regulamentele, atât de utile pe timp de pace, când poţi face o impresie bună numai pentru că le cunoşti în amănunt, fiind învăţate pe de rost, trebuie să reprezinte doar elementul primar al abordării unui câmp de luptă în continuă schimbare. Aşa s-ar putea explica de ce comandanţi cu o foarte bună pregătire teoretică se dovedesc adesea incapabili pe câmpul de luptă, în timp ce alţii, probând nebănuite calităţi, inventivitate şi energie a spiritului, sunt propulsaţi în prim-plan, ca artizani ai unor victorii surprinzătoare, neaşteptate.
Este însă foarte dificil să înveţi să gândeşti la adăpostul unor reglementări care par să capete, în ochii unora, statutul Tablelor Legii, primite de vreun nou Moise pentru un nou popor ales. Numai că în timp ce Moise îi scosese deja pe evrei din deşert, aureolat de viziunile şi puterile sale excepţionale, noi suntem nevoiţi să traversăm mereu un nou „deşert” cu fiecare conflict armat pe care vom fi nevoiţi să-l purtăm!