La revedere, Stanford!

Tot ceea ce este minunat are, am învăţat de ceva vreme acest lucru, un sfârşit. Mă uit cu oarecare bucurie la geamantanele încă nefăcute, fiindcă par să îmi ţipe pe mai multe voci să mă întorc acasă, dar le-aş arunca bucuros pe fereastră, să nu-mi mai amintească, prin simpla lor prezenţă, că ar trebui să mă întorc.
Ce stranii sentimente îţi poate oferi o perioadă de şedere mai îndelungată în America!
Mă cuprind îndoielile. Mai am luciditatea si capacitatea de a utiliza ratiunea în asemenea împrejurări sau, cine ştie?, tocmai raţiunea să fie cea care se face „vinovată” de aceste stranii şi contradictorii sentimente?
Îmi e dor de ţară – ei bine, da, aşa cum e! –, de cei pe care i-am lăsat acolo şi la care ţin, de locurile pe care le ştiu atât de bine, pe care îmi inchipui că le voi regăsi oarecum schimbate şi totuşi aceleaşi. Îmi e dor să scriu în limba mea, pe care o iubesc cu ardoare mai degrabă atunci când sunt plecat decât atunci când sunt acasă, îmi e dor să împlinesc proiectele editoriale rămase singure, părăsite pe vreun raft pe care se va fi aşternut praful, sau încolţite în minte aici, prin „adăparea” la un „izvor” minunat – Biblioteca Universităţii Stanford. Îmi e dor să aud vorbindu-se în jur o limbă română curată (ştiu că nu e întotdeauna cazul sau, cel puţin, nu într-atât pe cât mi-aş dori!), îmi e dor să mă las purtat de vise pe un vârf de munte în Bucegi sau Apuseni...
Dar, în acelaşi timp, un imens regret că plec. Fiindcă plec dintr-o lume care m-a cucerit prin politeţe, respect, normalitate, civilitate, pragmatismul comunicării, autoritatea asumată a regulii. Prin dialog autentic, prin solidaritate lipsită de făţărnicie, prin deschiderea onestă faţă de lumea din jur, prin nivelul academic al dezbaterii de specialitate. Prin lipsa de morgă (la care, de altminteri, ar putea fi indreptăţită!), careia i-a luat locul un firesc ce, de astă dată, nouă ne lipseşte, fără a-l fi înlocuit însă cu morga. Sau, poate, doar cu una de paradă, şuie şi caraghioasă, ca de bâlci prost. Noi avem încrâncenări, adjective de împărţit, sudalma gata pregatită să-l umple de bale şi zgomote pe interlocutor, fudulii stupide, mândrii de capră râioasă ieşită la soare în poiană cu coada pe sus.
Regret, în acelaşi timp, că mă despart de câţiva dintre prietenii de aici, români sau străini, oameni realizaţi în domeniile în care lucrează, care muncesc, se bucură împreună într-un spaţiu după care au tânjit, poate, cândva, ca şi mine. Care se luptă să se realizeze aici, care au cariere frumoase (cei mai mulţi în domeniile exacte). Români care tânjesc vizibil după ţara lor, ca şi mine (de care le amintesc prin simpla mea prezenţă, căci eu nu sunt „de-al lor”, ci vin „de acolo”!), dar în care preferă să se întoarcă exclusiv pentru excursii sau pentru a-şi vedea părinţii şi rudele. Cu un respect anume pentru limba română (chiar şi atunci când o îmbină, cu o naturaleţe care mă amuză, cu limba engleză!), pe care chiar dacă o stâlcesc, uneori, ştiu să se corecteze cu graţie şi umor. De unii m-am ataşat şi îmi vor lipsi în România (cu optimismul lor molipsitor şi robusteţea performanţei de zi cu zi la care i-a împins creator societatea americană, locul unde par să se fi născut pragmatismul şi eficienţa!), după cum vreau să cred că le voi lipsi şi eu.
Aşadar, o stare sufletească amestecată la păşirea, curând, pe scara avionului pe care îl voi lua spre ţară.
Sunt bucuros şi trist, în egală măsură. Ca la teatru. O mască râde, una plânge...
Dar din sala teatrului ieşi şi cugeţi la semne, cuvinte şi idei, intrând brusc în realitatea pe care o părăsiseşi cu numai câteva ore înainte.
Acum simt că măştile le iau cu mine şi le port. Cel puţin pentru o vreme...

Regula

După mai bine de 8 luni petrecute în SUA, mi-am pus întrebarea ce anume ar putea caracteriza cel mai bine societatea americană, folosind, în pofida diversităţii şi a complexităţii sale bine cunoscute, o definiţie cât mai restrânsă, un singur cuvânt dacă se poate. După unele deliberări, am ajuns la concluzia că, într-adevăr, există cel puţin un cuvânt care ar putea caracteriza destul de bine comportamentul americanului obişnuit şi acela este regula (şi, implicit, respectarea ei!).
Este, în fapt, o constatare care datează din primele contacte cu spaţiul american. Ai putea crede că o minte genială şi atotcuprinzătoare a trasat şi impus, cu o precizie matematică, fiecărui spaţiu, domeniu sau instituţii regulile de care acestea aveau nevoie pentru a putea fi viabile şi eficiente. Mai era nevoie ca indivizii să le respecte şi s-a împlinit şi acest lucru (printr-o ingenioasă combinaţie între „băţ” – a se citi amendă usturătoare – şi persuasiune galantă!), chiar dacă unii dintre ei provin din toate colţurile lumii în care domină cu totul alte norme, fie ele scrise sau nescrise.
Când vii din Bucureşti, unde traficul este ceva de care însuşi Haosul s-ar putea ruşina că nu a atins asemenea performanţe, unde pietonii fac un slalom nebun printre maşini, claxoane aiuritoare şi biciclişti, la grămadă, ai senzaţia că prichindelul de numai 5-6 ani, care a înlemnit la marginea trotuarului (deşi mingea pierdută continuă să se rostogolească pe carosabil) doar pentru că semaforul indică pietonilor să nu traverseze, pe o stradă principală dintr-un oraş obişnuit pe care, în momentul acela, nu circulă nicio maşină (!), este parte integrantă a unei alte lumi, greu inteligibile, în care ai fost transplantat la iuţeală. O lume în care, de pildă, intrarea cu bicicleta pe banda opusă sensului de mers naşte în mintea celor care circulă regulamentar o mulţime de întrebări şi de probleme, atât de vizibile în privirile lor expresive, uimite. Îndrăzneală, sfidare a regulii, necunoaştere, neatenţie, toate acestea trebuie că le trec la repezeală prin minte, dar nici măcar nu au timp să se dezmeticească pentru a-ţi atrage în vreun fel atenţia. Şi nici înjurătura nu se lăbărţează, abject, pe buzele lor. Se feresc doar ca din faţa unui nebun care strică armonia instaurată odată cu stabilirea regulii!
Când compania feroviară care asigură legătura dintre San Jose şi San Francisco a bulversat, pe neaşteptate, întreg traficul trenurilor, din raţiuni ce ţineau de repararea căii ferate şi amenajarea unora dintre gări, am avut, dintr-o dată, revelaţia vulnerabilităţii americanului obişnuit în faţa nerespectării regulii. Într-una din staţii, imaginea era dezolantă: abia s-au deschis uşile vagoanelor şi din interior s-a revărsat o mare de călători care bâiguia ceva despre nerespectarea orarului trenurilor, dorind să se evacueze grabnic din maşinăria de fier ce părea să ţină în loc mersul lumii. Mulţimea de pe peron nu s-a lăsat deloc descurajată de aceste avertismente, s-a bulucit să se urce în vagoane, ocolindu-i cu greu pe cei care abia coborau, deşi era încă nedumerită de ce trenul acela sosise cu cel puţin 20 de minute înainte de ora planificată, pe care mai toţi o ştiau pe dinafară şi care era întotdeauna respectată cu sfinţenie. Anunţurile companiei feroviare, zbierate dintr-un difuzor răguşit, nu le mai auzea nimeni...
Dar aceasta este, fireşte, excepţia. Care confirmă, cum ştim, regula.

Hitler decapitat

Când filmul Der Untergang (tradus, la noi, „Ultimele zile ale lui Hitler”) a fost lansat în Germania, în 2004 – care prezenta unui public încă neobişnuit cu „reînvierea” dictatorului pe marele ecran, dar aflat sub influenţa traumei nazismului cu tot ceea ce acesta a reprezentat în istoria secolului al XX-lea, un portret verosimil al lui Hitler – s-au consumat mulţi nervi, în dezbateri ample, cerneala a curs din belşug în texte pro şi contra, iar „Der Spiegel” i-a dedicat peliculei chiar o copertă, apreciind mai degrabă extraordinara prestaţie a actorului Bruno Ganz care îi dăduse chip atât de veridic Führerului în ultima lună de viaţă, în buncărul din Berlin, într-un regal cinematografic în care preocuparea pentru detaliul istoric a fost, aş spune, una tipic nemţească!
Unii au observat, atunci, că apariţia filmului (al cărui scenariu relua, în linii mari, mărturiile unei dactilografe, Traudl Junge, care s-a aflat în preajma lui Hitler, şi, de aici, şi acuzaţiile că acesta ar fi fost prezentat „prea uman”!) părea să indice o anumită revenire la normalitatea receptării liderului nazist într-o Germanie cu mult diferită, capabilă să-şi asume cu luciditate şi detaşare trecutul, cu luminile şi umbrele lui.
Deşi exista la Londra, în celebrul muzeu al figurilor de ceară Madame Tussauds, un Hitler într-o postură eroică – explicabilă prin aceea că statuia de ceară data încă din timpul vieţii dictatorului (şi aceea suferind însă, de-a lungul vremii, destule vătămări!) – la deschiderea unei noi filiale a muzeului, la Berlin, tocmai ca urmare a controverselor care ar fi putut să apară, intuite ori deja ştiute, s-a preferat o altă postură, care amintea izbitor de filmul regizorului Oliver Hirschbiegel – transpunerea cinematografică a unui Führer vădit descompus, în ultima sa lună de viaţă – considerându-se, în parte îndreptăţit, că terenul fusese, astfel, pregătit. De data aceasta, Hitler era aşezat înapoia unui birou, gârbovit, cu faţa brăzdată de riduri, urmărind, cu o privire disperată, avansul trupelor aliate spre inima Germaniei pe o hartă situată pe unul dintre pereţii încăperii abia luminate. În plus, a fost cu desăvârşire interzisă realizarea oricărei fotografii şi atingerea exponatului, regulă impusă numai în cazul statuii lui Hitler şi neobişnuită pentru muzeu. Aşadar, suficiente măsuri de precauţie şi, cu toate acestea, s-a găsit un individ, în chiar prima zi după inaugurare, care să decapiteze statuia, fiind înlăturată din expoziţie în cele din urmă. Unii au salutat gestul, socotindu-l, în sfârşit, „atentatul reuşit” asupra liderului nazist, fie şi postum, alţii l-au considerat inutil şi deplasat.
În ceea ce mă priveşte, recunosc că mă situez în această ultimă categorie. Mi se pare o ipocrizie să-ţi închipui că Hitler ar putea fi scos din istorie şi că Germania, în secolul al XX-lea, ar arăta altfel doar fiindcă statuia de ceară a dictatorului lipseşte din muzeul Madame Tussauds din Berlin. Mi se pare penibil să-ţi imaginezi că despre Hitler nu trebuie să se vorbească, apreciindu-se, astfel, că tăcerea ar putea fi o soluţie.
Dimpotrivă, statuia acestuia trebuie să fie acolo pentru perpetua aducere aminte. Mai degrabă lipsa ei ar trebui să ne neliniştească. Fiindcă riscăm să uităm sau să nu învăţăm nimic din istorie.