Dispariţia unui prieten lasă întotdeauna un gol în inima şi sufletul nostru. Perorăm împotriva nedreptăţii care ni se face, ne revoltăm împotriva unui Dumnezeu insensibil care îi ia alături de El pe cei dragi nouă, în zadar încercând să găsim vreo urmă de raţionalitate în deciziile Sale. Academicianul Florin Constantiniu, cel care m-a onorat cu o prietenie admirabilă, a reuşit să ajungă acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit. Dumnezeu l-a iubit, fără îndoială, şi i-a implinit această dorinţă, ultima, aşa cum a vrut, rapid şi uşor. În toată tragedia aceasta – tragedie pentru noi, cei care, în egoismul nostru, l-am fi vrut în continuare lângă noi, alături de noi – el este împăcat şi liniştit în Ceruri. Şi, sunt convins, veghează de acolo asupra celor pe care i-a iubit şi preţuit.
Mi se întâmplă, de câteva zile, să mă întreb, citind o ştire, parcurgând pagini din cartea pe care tocmai o recenzez, chiar ascultând o melodie, ce ar fi spus dacă am fi avut prilejul de a discuta. Pentru că fiecare dialog cu el era o şansă de a descoperi sensuri noi acolo unde te aşteptai mai puţin. O nouă interpretare a unui document, o nouă viziune asupra unui subiect despre care părea că s-a spus totul, o nouă idee într-o problemă amplu dezbătută. Apoi, eleganţa maestrului care îţi lăsa impresia că ai descoperit toate acestea singur. Rugându-te să-i permiţi să folosească într-un articol sau studiu rezultatul unei maieutici sui generis.
Întotdeauna mi-l voi aminti citind. Pentru mine, Florin Constantiniu este însăşi întruchiparea Lecturii. Despre care obişnuia să spună, scuzându-se cumva pentru lungile ceasuri în care se lăsa cufundat în paginile unei cărţi pe care o devora sau ale revistelor pe care şi le achiziţiona conştiincios la intervalele de apariţie anunţate, că este, astfel, prizonierul „lenei” intelectualului. Voluptatea descoperirii era de nestăvilit. Ţinea să împărtăşească, generos, noile informaţii şi interpretări. Am „citit”, astfel, alături de Florin Constantiniu, sute de cărţi. Le-am discutat, multe din ele, în detaliu, mai ales după ce mă prevenea că trebuie să le parcurg eu însumi pentru că sunt esenţiale pentru profesia pe care mi-am ales-o. L-am ascultat de cele mai multe ori. Şi a avut dreptate. Pe unele mi le împrumuta, semn al unei afecţiuni cu totul speciale, fiindcă Florin Constantiniu avea, în relaţie cu volumele la care ţinea, o atitudine protectoare împinsă la extrem. Cel căruia îi împrumuta o carte era, în mod sigur, bine înstăpânit în sufletul său.
Academicianul şi istoricul Florin Constantiniu se numără printre ultimii enciclopedişti şi polihistori autentici de la noi. Un adevărat Uomo universale, a cărui cultură istorică era cu totul impresionantă. Uşurinţa cu care aborda teme ale istoriei universale şi româneşti, în perioade care se întindeau din zorii evului mediu până în zilele noastre, m-a fascinat întotdeauna. Fiindcă generaţia mea este una a specializării înguste. Ni s-a inculcat acest principiu. Şi poate că, într-o anumită măsură, ne este de folos într-o vreme în care explozia informaţională ne sileşte la aprofundări limitate. Dar mă gândesc mereu la enciclopedistul Florin Constantiniu de care îmi este atât de dor, şi îmi spun, opintindu-mă în procesul Cunoaşterii, că el ar fi ştiut să mă lămurească în acele probleme în care insistenţele mele nu sunt însoţite de rezultate acceptabile. Şi mi-ar fi ghidat paşii Cunoaşterii, succint, comprehensiv, în explicaţii care mi-ar fi rămas în minte pentru totdeauna. Păşesc, încă nesigur, pe un drum spinos, despărţit de cel alături de care am găsit mereu un sens chiar în dilemele cele mai dificile, cel care ştia, ca nimeni altul, să ofere, generos, motivaţia puternică de a găsi punctul de sprijin graţie căruia aş fi putut încerca să urnesc Pământul.
M-a ajutat să fixez repere profesionale solide. La conturarea lor Florin Constantiniu a lucrat continuu, cu meticulozitatea sculptorului care are în minte capodopera. Şi mă voi raporta întotdeauna la ele. Desăvârşindu-mă.
