Un film mut „rătăcit” în epoca digitală

Pentru mine, ideea de film mut este direct asociată cu Stan şi Bran, fraţii Marx şi Charlie Chaplin, chiar dacă fiecare în parte a reuşit să traverseze marele obstacol de la filmul mut la cel vorbit. Sunt numeroşi actorii al căror destin este cu desăvârşire legat de epoca filmului mut, pentru simplul motiv că, fie nu au înţeles modul în care evolua cea de a şaptea artă (astăzi, asistăm la o provocare similară, în alt registru, desigur, când, graţie efectelor speciale, se poate crea un personaj veridic, împrumutându-se doar cinetica şi chipul unui actor, vezi interesanta realizare a lui David Fincher, regia, şi Brad Pitt, actor, în Strania poveste a lui Benjamin Button), fie vocea i-a „trădat”, fiind treptat îndepărtaţi din distribuţii de studiourile de film americane, aflate în permanentă căutare de staruri noi şi cu ochii mereu aţintiţi spre cifrele cu multe zerouri furnizate de box office. O asemenea dramă trăieşte George Valentin, pe numele său real John Gilbert, actorul care se „duela” în rating pe marile ecrane cu Rudolph Valentino, şi căruia i se pare imposibilă adaptarea la filmul vorbit. Pradă alcoolului, sfârşeşte la numai 39 de ani, în urma unui atac de cord, profund dezamăgit de inovaţiile pe care industria cinematografică le pune la punct şi în care el nu credea. Nu a rămas cu totul necunoscut în posteritate, căci are propria lui stea pe Hollywood Walk of Fame şi multe din referinţele filmului mut îl invocă în prestaţia sa artistică, iar fiica sa, Leatrice Gilbert, i-a dedicat o biografie, publicată în 1985, o sursă importantă de informaţii pentru a înţelege destinul actorului George Valentin. Michel Hazanavicius şi-a propus, cu „Artistul”, să prezinte unei lumi grăbite, digitalizate, aflată în plină revoluţie a tehnologiei cinematografice, ceea ce ar putea părea un pariu de-a dreptul riscant, un film... mut despre viaţa actorului George Valentin, în interpretarea reuşită a lui Jean Dujardin, într-o încercare de a evidenţia dramele pe care, dincolo de perfecţiunea unui chip mereu surâzător, omniprezent pe afişele filmelor şi copertele revistelor, oferind viaţă pe ecran unor personaje faimoase, dobândind, la rându-i, celebritatea, le trăieşte un artist a cărui condiţie, înainte de toate, este aceea de a fi propriul său personaj, cu bunele şi relele sale. Hazanavicius nu a intenţionat să-şi descurajeze publicul prin înfăţişarea dramei actorului până la capătul ei sordid, din 1936, şi i-a oferit personajului George Valentin, prin scenariul pe care însuşi regizorul l-a construit, o şansă de a-şi regândi propria prestaţie artistică, influenţat de o veche admiratoare, devenită şi ea actriţă, Peppy Miller, interpretată de Bérénice Bejo. Favorit la Premiile BAFTA (a reuşit performanţa de a-şi adjudeca cele mai râvnite distincţii – cel mai bun film , cel mai bun regizor, cel mai bun actor, cel mai bun scenariu), aclamat la Globul de Aur şi la Festivalul de Film de la Cannes (unde Dujardin a luat premiul pentru cel mai bun actor), nominalizat la numeroase categorii la premiile Oscar, „Artistul” are toate şansele de a culege mai toţi laurii lumii cinematografice, într-un fel de omagiu tardiv al celor de astăzi pentru cei care au oferit strălucire marelui ecran altădată.

Ipocrizii

De această dată, vă propun două filme, îndelung aclamate la Festivalul de Film de la Veneţia, care, într-o manieră cu totul diferită, au acelaşi ţel: deconspirarea ipocriziilor noastre de zi cu zi, care ne silesc la conturarea unui chip social dezirabil pentru cei din jur, salvând aparenţele şi menajând susceptibilităţile apropiaţilor noştri. Sunt filme care aşează personajele în faţa unei oglinzi pentru a contura adevărata lor înfăţişare dincolo de convenţii, în împrejurări critice. Carnagiu este adaptarea unei piese care s-a bucurat de succes în Franţa, din care Roman Polanski a făcut un film admirabil, transferat în peisajul foarte americanizat al unui New York contemporan, cu interpretări de excepţie mai ales pentru personajele feminine create de Jodie Foster şi Kate Winslet, totul desfăşurat în acelaşi decor – apartamentul uneia dintre cele două familii care se întâlnesc pentru a reglementa amiabil un conflict violent izbucnit între copiii celor două cupluri, doi adolescenţi rebeli care s-au luat la bătaie din motive puţin inteligibile pentru părinţii lor – ceea ce reflectă ruptura între generaţii, sugerată de Yasmina Reza în piesa cu acelaşi nume. Cele două cupluri ni se dezvăluie treptat, fiecare personaj se construieşte pe sine în dialogurile când ipocrite, când incisive sau pline de deznădejde, oferind o magistrală cale de descoperire a adevărurilor fundamentale ascunse de cele două familii, soţiile faţă de soţi, reevaluându-şi critic propriile căsnicii mincinoase, dar şi faţă de copiii despre a căror educaţie au idei aproximative, soţii faţă de soţiile lor, cărora abia îndrăznesc să le spună ce gândesc cu adevărat, refugiindu-se în munca de zi cu zi pentru a scăpa de apăsarea unei convieţuiri în care rutina sapă tranşee de indiferenţă şi blazare. Câteva secvenţe sunt cu adevărat memorabile, stârnesc râsul, poate de aceea filmul este încadrat la categoria „comedie”, dar este o comedie amară în care fiecare dintre noi ne vom regăsi cel puţin într-o replică, într-un gest sau într-o atitudine.

Descendenţii, favorit la premiile BAFTA şi Oscar pentru cel mai bun film, este un succes al lui George Clooney, doar ca actor de această dată, în rolul unui avocat cu nobile origini hawaiene, care are revelaţia – prin întortocheatele căi ale destinului, la căpătâiul soţiei sale aflate în comă în urma unui accident nautic – adevăratului chip al propriei căsnicii, minciunii din spatele fiecărei zile în care i se părea că este capul unei familii frumoase, perfecte. Dar fiica cea mică are un comportament asocial, datorat mai degrabă ignorării ei de către părinţi, fiica cea mare este într-un conflict deschis cu propria-i mamă, care îşi găseşte un amant pentru a-şi umple timpul în care se simte neglijată de soţ. Clooney este convingător în rolul tatălui care se vede nevoit să-şi redescopere familia, pentru a o înţelege, reapropiindu-şi-o, conştientizând tardiv fracturile care au constituit eşafodajul mincinos al unei căsnicii în care credea. Departe de a fi un film de Oscar, la categoria „cel mai bun film”, din punctul meu de vedere, cu siguranţă nu veţi ieşi din sala de cinema dezamăgiţi, pentru că merită văzut!

O zi care schimbă destine

După succesul înregistrat cu Good night, and good luck, care privea lumea politică din perspectiva libertăţii de exprimare a jurnalistului, în condiţiile dificile pentru America ale „vânătorii de vrăjitoare” din epoca mccarthyistă, George Clooney, în aceeaşi calitate de regizor, dar şi de actor de această dată, explorează lumea politică în Ziua trădătorilor (The Ides of March) dintr-un unghi diferit, al staffului de campanie al unor candidaţi care se înfruntă pentru obţinerea învestiturii democraţilor la preşedinţia SUA. Pe scurt, unul dintre candidaţi (interpretat de Clooney, care nu a rezistat ispitei de a se distribui în noul său film, sub pretextul că personajul negativ căruia îi dă viaţă ar fi fost foarte greu de acceptat de alţi actori) pare întruchiparea omului politic ideal – onest, carismatic, cu un discurs inteligent, captivant, mobilizator, la obiect. Realitatea este cu totul alta şi este descoperită de unul dintre cei mai importanţi membri ai staffului său de campanie, Stephen Myers (interpretat, convingător, de Ryan Gosling), cel care îi construieşte discursurile (e de luat în seamă această distincţie, valabilă în SUA, unde discursurile nu sunt scrise de unii şi citite, fără a şti ce conţin, de alţii), şi îi asigură candidatului pe care îl susţine o bună conexiune cu principalii formatori de opinie de la publicaţiile cu tiraj impresionant, la nivel naţional. Prins în confruntarea surdă dintre două „tabere” de specialişti în imagine, desfăşurată pe un alt plan, înapoia candidaţilor care se duelează la vedere în întruniri publice, Stephen află că o simplă întâlnire „nepotrivită” te aşază în postura unui paria de care toţi vor să se dispenseze în numele aceleiaşi „credinţe”: voturile care pot fi câştigate sau pierdute prin influenţarea opiniei publice în cazul aflării unor detalii de culise. Cum întoarce Stephen în favoarea lui sorţii acestei cinice confruntări reprezintă punctul culminant, ideea pe care Clooney o sugerează, inclusiv prin afişul filmului, fiind aceea că tânărul specialist în imagine învaţă repede din mizeriile campaniilor electorale pentru a le folosi apoi în favoarea sa, transformându-se pe sine, cameleonic, în opusul celui care era. De ce Idele lui Marte? Mi-ar fi foarte greu să precizez cine este Cezar şi cine Longinus sau Brutus. Cred că nici Clooney însuşi nu ar putea-o spune. În afară de faptul că alegerile în statul Ohio se desfăşoară la 15 martie (acolo unde se petrece acţiunea peliculei), o eventuală legătură cu vestitele ide ar putea să fie doar aceea sugerată mai degrabă de traducerea românească a titlului filmului, prin „îngrămădirea” trădărilor de tot felul în aceeaşi zi. O zi care schimbă destine.

America pentru uz sovietic

Când, în toamna anului 1935, Ilf şi Petrov s-au hotărât să ia calea Statelor Unite ale Americii - una dintre cele mai importante puteri „imperialiste”, aşa cum îi învăţase propaganda leninist-stalinistă să o definească - pentru a le cerceta, la bordul unui automobil, de la Atlantic la Pacific şi înapoi, ei se bucurau de notorietate în Uniunea Sovietică şi nu am nicio îndoială că demersul lor, mai degrabă al unor reporteri curioşi, avea de la bun început o miză politic-ideologică. America interbelică trebuia să arate potenţialilor cititori ai reportajului celor doi scriitori sovietici nu atât performanţa ei tehnic-industrială, cât mai degrabă profundele inechităţi sociale care o caracterizează, mocnind de revoltă împotriva „exploatatorilor”. America fascina – îmi amintesc cum descrie diplomatul George Duca, în memoriile sale, nerăbdarea care le cuprinsese pe regina Maria şi pe fiicele sale, în 1926, înaintea călătoriei în SUA –, iar Ilf şi Petrov, se vede bine din paginile acestei cărţi, tradusă în SUA îndată după apariţia ei în Uniunea Sovietică (cu un titlu care amintea de „Viţelul de aur” – „Little Golden America”) au descoperit, adesea cu umor şi ironie fină (e amuzant să vezi câteva constante ale comportamentului americanilor, printre care şi banalele formule de salut, „decriptate” în zeflemea de cei doi scriitori), o lume care nu avea cum să-i lase indiferenţi. Ştiind că vor publica însemnările lor în patria proletariatului, îmi dau seama că îşi vor fi cenzurat multe din observaţiile care, altminteri, ar fi reprezentat, poate, un plus al acestui amplu reportaj. E de spus că, în vreme ce în America această lucrare este mai degrabă necunoscută, ea a fost multă vreme în URSS, pentru omul obişnuit, calea de cunoaştere a principalului inamic al superputerii sovietice în perioada Războiului rece. Deşi Ilf a surprins, cu aparatul său de fotografiat, câteva instantanee în cele două luni şi jumătate (noiembrie 1935 – ianuarie 1936) în care au străbătut SUA de la Est la Vest, trecând prin Marele Canion, aceste fotografii nu au apărut în prima ediţie rusească, vreun politruc vigilent şi cenzor îndoctrinat sesizând la timp, probabil, că nu este potrivit ca proletarul-cititor să ia contact cu această lume a „decadenţei imperialiste” fie şi prin frânturi de imagine. Am parcurs cu interes mărturiile celor doi scriitori sovietici despre America şi din raţiuni personale. Eu însumi am străbătut California, de la San Francisco spre Los Angeles, mergând apoi spre Las Vegas şi Marele Canion, la bordul unui automobil închiriat, în decembrie 2007 – ianuarie 2008, la 72 de ani de la însemnările lui Ilf şi Petrov, pe care nu le ştiam, descoperind o lume pe care am regăsit-o în foarte mare măsură în observaţiile celor doi autori. Numai că în vreme ce eu am admirat „etaje” de autostrăzi şi un Golden Gate (încă) impresionant, la intrarea în Golful San Francisco, Ilf şi Petrov se bucurau de şoselele largi „cu patru benzi” şi de mărimea cablurilor de oţel împletite sub ochii lor pentru ceea ce avea să devină Golden Gate. Oamenii par însă neschimbaţi. Lectura Americii fără etaje a fost bucuria receptării livreşti a unor confraţi de condei, alături de care, rară ocazie, am avut şansa de a călători din nou în aceeaşi Americă, dar în cu totul altă epocă istorică.