În "război" cu... "pe"

A ajuns să mă agaseze, într-un mod pe care nu mi-l imaginam altădată (e semn de îmbătrânire? Se vor fi rezolvat toate celelalte probleme, aşa încât mă dedau la "dulcegării" lingvistice? mă veţi întreba), o biată prepoziţie, în sine nevinovată, utilă ce-i drept, dar oarecum abuzată "intelectual" şi "hărţuită" verbal în fel şi chip, ca şi cum s-ar afla într-un război perpetuu cu alte surate - "la", "în", "din" - ieşite însă cam şifonate dintr-o confruntare profund inegală şi... fără miză.
"Pe surse", aud tot mai des, "ieşim pe televiziuni", rostesc gureşi tot soiul de politicieni cu frunte mică şi gură mare, "pe data", spun tot mai mulţi istorici şi indivizi care încearcă să impună temporal un episod, "pe statistici" sau "pe bursă", spun economişti trişti, transfiguraţi de prăbuşirea iminentă a României, mâine chiar, într-un cutremur economico-financiar, "pe mă-sa", între două flegme, zic şi băieţii de cartier intraţi în multinaţională după cursul scurt de plusvaloare de la ASE.
Şi totuşi, ştim "din" surse (tot mai nesigure, dacă nu sunt stenograme!), gureşii sunt de întâlnit "la" televiziuni, evenimentele sunt uşor de identificat "la"... data, ne uităm "la" statistici sau citim "în" statistici şi îi băgăm "în" mă-sa pe unii şi pe alţii din raţiuni evidente, de vreme ce tot de acolo vor fi ieşit!
"Războiul" meu cu prepoziţia este însă unul modest. Duc altele mult mai grele. DEX-ul şi DOOM-ul sunt la concurenţă cu distinsa noastră Constituţie (îmi spun unii, căci Legiuitorul va fi fost, nu-i aşa, şi lingvist, nu doar jurist!), iar când niciunul din instrumentele acestea nu funcţionează, unul se dovedeşte în cele din urmă impecabil: "Am zis!" O abordare uşor winnetouniană în limbă şi atitudine, aş spune, amintindu-mi de eroul amerindian din romanele lui Karl May. Numai că ăla ştia măcar semnele naturii, dibuia urmele oricărei vietăţi şi te îndruma pe drumul cel bun, încât erai convins că trebuie să-l urmezi.
Eu rămân totuşi "sclavul" cârcotaş al DEX-ului şi al DOOM-ului, 1, 2, 3, 4, câte au fost şi vor mai exista...
"Pe" cinstea mea!

La moartea unui poet

Moartea lui Adrian Păunescu mi-a arătat încă o dată, dacă mai era nevoie, cât de dificilă este reaşezarea României după înlăturarea regimului comunist, tocmai pentru că, de fapt, ceea ce ne place să numim pompos Revoluţia din Decembrie 1989 nu a reaşezat nimic.
În continuare, unii îl vor pe Adrian Păunescu doar un poet genial, nefiind dispuşi să ia parte la o discuţie deschisă despre rolul său complex din anii regimului comunist, iar alţii îl vor cu prisosinţă doar "poet de curte" şi "lingău ceauşist", ceea ce, evident, este o altă exagerare. Am fost martor, recent, la o pendulare penibilă între alb şi negru, poate estompată, din partea unora, doar de necesara reţinere în faţa sicriului dus cu jale spre groapă, căci, altminteri, lăturile aruncate ar fi fost mai multe, pestilenţiale.
Nu cred, cum spune Andrei Cornea, într-o intervenţie la TVR 1, că Păunescu a fost un "poet mediocru" şi "versificator", dar aş fi preferat ca Andrei Cornea să tacă. În primul rând, pentru că nu poţi vorbi despre Păunescu în termeni de tipul "adulatorul lui Ceauşescu", dacă tu însuţi nu ai făcut nimic remarcabil, în timpul regimului comunist, pentru a te opune acestuia şi liderului său. Fiindcă tăcerea nu este cu nimic mai onorabilă în aceste circumstanţe. În al doilea rând, când eşti fiul lui Paul Cornea, care a avut o poziţie importanta în domeniul cultural în anii regimului comunist, e o chestiune de bun simţ să te abţii să-l judeci pe Adrian Păunescu, cel care a trebuit să-şi amâne anii de studiu la facultate pentru trecutul liberal al tatălui său.
Ca să fiu sincer, ambele tabere, prin talibanismul lor, îmi sunt profund antipatice şi mă dezgustă. Adrian Păunescu, pentru a rămâne în literatura română, nu are nevoie nici de aplaudacii lui - sinceri sau ipocriţi - şi nici de vreun cor de adulatori. Opera lui este suficientă. Şi va rămâne. Ceilalţi, prin încercarea de a-l culpabiliza cu orice preţ pentru atitudinea politică din anii regimului comunist, vor sfârşi prin a-i ridica lui Păunescu un piedestal. Împotriva voinţei lor, desigur. Iar lipsa nuanţelor din discursul lor, familiarizat cu înfierările şi demascările publice, va sfârşi în ridicol.
Dar cel mai trist este că orice discuţie despre regimul comunist din perioada 1965-1989 pare definitiv compromisă în România. Interlocutorii se comportă ca nişte pugilişti, capabili să se lupte la nesfârşit în ring, cărându-şi pumni mai degrabă decât argumente, încurajaţi de galerii perverse, imbecile, dar zgomotoase.
Îmi pare rău să o spun, dar adevărata istorie a regimului comunist în România se va scrie abia după dispariţia fizică a generaţiilor care au trăit-o, care au pus umărul la edificarea ei sau i-au tolerat derularea, speriaţi, în "cuştile" lor din apartamente.
Până la urmă, credeţi-mă, prefer o istorie a regimului comunist scrisă ca despre un sit neolitic, decât zgomotele şi furia neproductive de astăzi.

P.S. Gestul lui Traian Băsescu de a se prezenta la căpătâiul poetului dispărut, în pulover albastru şi cămaşă deschisă la culoare, mi s-a părut inadmisibil. Iar românii, "buni creştini", care fac cozi şi se calcă în picioare pe la toate moaştele sfinţilor, mustind de o religiozitate afişată cu ostentaţie, au călărit la propriu crucile şi mormintele altora din Cimitirul Bellu pentru a nu pierde un loc mai în faţă la reprezentaţia funebră gratuită care li se oferea prin înmormântarea lui Păunescu în vecinătatea unor mari scriitori. Nu ştiu cum e cu Legea Educaţiei, dar cred că educaţia sau, mai bine zis, reforma ei, trebuie începută din altă parte şi mult mai de jos...

O autobiografie ratată

Andrei Ujică a strâns şi a pus cap la cap câteva mărturii filmate, de-a lungul timpului, despre cariera politică a lui Nicolae Ceauşescu în fruntea Partidului Comunist Român şi a statului român, în speranţa că acestea vor vorbi prin ele însele despre un personaj istoric ce încă ne bântuie (dacă judecăm după sondajele de opinie care arată că românii încep să privească altfel spre anii de dinainte de 1989, spre disperarea anticomuniştilor de serviciu). Pentru că, previn spectatorii, nu există nici urmă de comentariu şi nici vreo precizare temporală sau indicaţie biografică, tocmai pentru a contura imaginea unei întreprinderi cinematografice detaşate, obiective (mă întreb însă cum ar putea tinerii de azi sau unii spectatori occidentali neavizaţi să recunoască perioadele istorice şi unele personaje din nomenclatura comunistă care apar în imaginile selectate!).
Dar secvenţele selectate de Andrei Ujică (care semnează scenariul şi regia) şi montate de Dana Bunescu în acest film documentar sui generis sunt cele înregistrate de cameramanii oficiali, selectaţi cu rigurozitate, şi ale căror producţii erau atent controlate de structurile de propagandă comuniste. Ceauşescu nu este surprins în intimitate decât rareori, în sânul familiei, mai degrabă în gesturi tandre faţă de copiii săi, într-un veritabil film mut, dar color, sau aşezat comod, alături de consoarta sa, în fotolii de interior plasate în mijlocul unei pajişti verzi, probabil la una din vilele de protocol ale PCR. Din acest motiv, acel Ceauşescu care poartă pe umeri, alături de alţi lideri comunişti, sicriul cu corpul neînsufleţit al lui Gheorghiu-Dej, în 1965, mi se pare la fel de sincer îndurerat şi atunci când poartă pe umeri sicriul mamei sale, Alexandrina, la Scorniceşti, în 1977, deşi cele două evenimente trebuie să fi fost, în mod evident, mult diferite pentru Nicolae Ceauşescu. Secvenţele acestea ar vrea să vorbească despre omul Ceauşescu, în încercarea de a conferi trăsături umane personajului politic, dar, din punctul meu de vedere, nu ne spun mare lucru, tocmai pentru că ele sunt surprinse de cameramanii oficiali în împrejurări cât se poate de oficiale. Este şi o secvenţă teribilă cu cei doi - Nicolae şi Elena - jucând volei cu indivizi din anturaj sau, poate, cu securiştii de serviciu. Sunt penibili amândoi, nu doar prin faptul că habar nu au să joace - sunt singurele secvenţe care smulg hohote de râs în sala de proiecţie -, ci pentru că el trage şmechereşte de fileu ca să poată trece o minge în careul advers, ceea ce îmi aminteşte de felul în care, aflat în închisoare, în tinereţea lui revoluţionară, vroia cu tot dinadinsul să câştige un concurs de şah, şi acolo tot atât de penibil, prin fraudă, după mărturia lui Pavel Câmpeanu (Ceauşescu. Anii numărătorii inverse, Iaşi, Editura Polirom, 2002).
Ujică a făcut ce a putut, în vreo trei ore de film documentar, dar cu grave erori de montaj (în sens istoric, nu tehnic), pentru că îmi e greu să cred că are minusuri în privinţa unei minime cunoaşteri cronologice – pe care se întemeiază, în esenţă, filmul –, după cum speram să nu fie atât de tributar clişeelor omniprezente în discursul general despre Nicolae Ceauşescu (eternele vânători, dar cu un Ceauşescu rezervat, fără excese cinegetice, vizitele în România ale unor lideri occidentali importanţi şi vizitele liderului comunist român în China şi Coreea de Nord, vizitele de lucru din ţară) încât să producă o reconstituire făcută după chipul şi asemănarea anticomuniştilor cu securea şi ciocanul în dinţi. E suficient, deocamdată, să precizez că imaginile cu demolările din cartierul Uranus şi construcţia deja celebrei Case a Poporului (sau Casa Republicii), în Bucureşti, sunt plasate în siajul unor imagini din capitala Coreei de Nord, Phenian, sugestia fiind, astfel, implicită, în vădită contradicţie cu realitatea istorică.
Celor care, totuşi, se vor osteni până la sălile cinematografelor, pentru a viziona filmul lui Andrei Ujică, le atrag atenţia asupra a două lucruri care reies cu prisosinţă din imaginile filmate altădată şi repuse acum în circuitul cinematografic. Întâi de toate, priviţi cu atenţie cum arată publicul din Cehoslovacia la mitingul prilejuit de vizita lui Nicolae Ceauşescu în această ţară, în 1968, şi conferinţa de presă din aceeaşi ţară. Sunt grăitoare pentru spiritul care avea să ducă la Primăvara de la Praga. În al doilea rând, observaţi cum arată şi se comportă conducerea de partid în anii 1965-1975 şi în anii 1980-1989. Sunt diferenţe vizibile, semnificative. Măcar pentru acestea, filmul lui Andrei Ujică îşi are rostul său.

În mă-sa şi cu specialiştii ăştia!

Un specialist în istorie militară, la o emisiune de radio, se pronunţă într-o problemă în care este cunoscător. Supravieţuitorul epocii despre care se vorbeşte, cocoţat în fruntea unei organizaţii, se indignează până peste măsură de opiniile exprimate şi cere să-i fie "reperată" onoarea pe cale administrativă, plângându-se forurilor militare. Aşa se scrie istoria post-comunistă. Şeful specialistului în istorie militară, căci orice specialist îşi are şeful său, nu dă doi bani pe ipoteza că ar putea fi nevoie să asculte cu urechile sale şi să judece cu mintea sa zicerile incriminate, ci se bucură ca de tort de ziua lui, că a simţit doar suflul "bombei" pe lângă pălărie. Pălăria lui şi a specialistului. Care nu mai contează. Pentru că titlurile şi recunoaşterile sunt inutile. Ele se întind în CV şi contează numai dacă trebuie uns fotoliul călduţ de demnitar în care te-a aşezat pronia cerească şi e musai să începi să fii vizibil-agresiv prin competenţe şi titluri.
Supravieţuitorilor le place să spună ce vor despre ceea ce au trăit. Istoricilor însă doar ceea ce cred ei, după confruntarea surselor. Care, spre norocul nostru, al tuturor, nu sunt scrise de acelaşi supravieţuitor!


P.S. Nu ştiu dacă să pun titlul ăsta. Ultima oară când am scris aşa ceva într-o publicaţie mi s-a reproşat că e o înjurătură. Şi "noi" nu înjurăm. "Noi" suntem decenţi. Dar numai când scriem. În rest... "dă-le-n mă-sa"...
Update. Adevărul este că nu e un caz singular. Una alt personaj, a cărui incompetenţă profesională evidentă a fost public prezentată într-o publicaţie de specialitate, a găsit aceeaşi formulă a plângerii administrative. Cum de nu se plâng unii că nu ştiu carte, dar ocupă funcţii publice?

Ca în America...

Ajung, spre seară, după o zi de muncă, la un medic, pentru câteva reţete pentru părinţii mei. Asistenta e vizibil iritată de ora la care am ajuns - deşi, teoretic cel puţin, programul de consultaţii este până la ora 20 şi ceasul indică doar ora 19,15 -, afară o aşteaptă soţul cu copilul răcit. Este îngrijorată femeia şi, evident, izbucneşte atunci când îşi dă seama că medicul intenţionează să mă treacă în registru şi să-mi dea reţetele. "În America nu e aşa, doamnă, îi zice doctoriţei, dacă nu ai programare nu vii, nu intri. Aici, fiecare vine când vrea..."
Îi explic politicos că vin de la serviciu, ceea ce era perfect adevărat. Mă scuz, aşadar, că am venit în timpul programului afişat pe uşă, nu-i aşa? Se apucă să scrie reţeta. Nu ştie unele substanţe, nu ştie clasificarea bolilor şi doctoriţa îi dictează cu răbdare. Una din reţete tot o greşeşte. Îmi dau seama abia la farmacie, când individa opacă din spatele ghişeului meschin - rămăşiţă a ghişeului mic-mic-mic de altădată - îmi explică de ce nu îmi poate elibera medicamentele. Una din substanţele scrise are codul unei alte boli. Teoretic, trebuie făcută cale întoarsă la medic pentru corectarea reţetei şi ştampilarea suplimentară.
Adevărul e că în America, unde îi place dumneaei, ea era cel mult femeie de serviciu într-un dispensar pentru animalele fermierilor, judecând după cunoştinţele sale. Dar şi acolo ar fi trebuit să ştie unde poate da cu mopul şi unde nu. De aia rămâne în România, îmi zic, şi nu pleacă în America aia la care râvneşte tuta. Aici e asistentă medicală. Pentru semenii ei. Pe banii şi nervii mei, ai tăi, ai părinţilor tăi şi bunicilor tăi. Care nu au nicio vină că incompetenţa a devenit uşa deschisă pentru promovarea oricui. Pentru ca, apoi, să emită pretenţii de onorabilitate profesională. Că "aşa e în America"!