De ce merge ţara asta prost. Episodul 4

Nici anul acesta nu puteau lipsi două demonstraţii care se ţin ca gemenii de mână. Pe de o parte, gay-ii şi lesbienele (interesant este că, la noi, bisexualii - femei sau bărbaţi - par să nu existe niciodată în această dezbatere!), la Gay Parade, şi, pe de altă parte, bisericoşii de la "Noua dreaptă", cu "Biblia"-n dinţi.
Anul acesta însă, dincolo de încrâncenarea care pare să dispară din dezbaterea publică (nu e neapărat un semn al toleranţei, cred eu, ci, mai degrabă, rezultatul îngrijorărilor cu privire la situaţia economică a României care concentrează atenţia tuturor), m-am amuzat şi întristat, deopotrivă, de ineditul protestului lor.
Un articol din "Adevărul", care relata aşa-zisul "marş al normalităţii" pus la cale de cei de la "Noua dreaptă", sublinia că unii dintre demonstranţi făceau deschis distincţie între lesbiene şi homosexuali, în sensul că primele ar avea dreptul la demonstraţii, ceilalţi nu. Curat democraţie românească! Pe principiul "o fi în Biblie, dar dacă mie îmi convine, e bine şi e de acceptat", dacă nu, "ia uite ce scrie în Biblie"!
În al doilea rând, au afişat un panou pe care era înscris următorul enunţ: "România are nevoie de copii, nu de homosexuali".
Bine, România are nevoie de multe, asta o ştim! Dar România are parte de exact atâţia homosexuali (lesbiene, bisexuali, transsexuali) câţi are. Nici mai mult, nici mai puţin. Număraţi sau nu de "Noua dreaptă". Dar România cu copiii stă mai prost, natalitatea e în cădere liberă, iar actualul Guvern a găsit să facă economii tot pe spinarea mamelor care s-au încumetat să dea naştere unor copii, tăindu-le alocaţiile şi subvenţiile.
Nu ştiu ca vreunul de la "Noua dreaptă" să fi poposit cu aceeaşi sfântă indignare la protestul mamelor din faţa Palatului Cotroceni, susţinându-le. După cum m-am întrebat câţi dintre ei au copii pentru a şti ce presupune efortul de a-i creşte. Financiar, moral, educaţional, în România de astăzi.
Până la urmă, nu cred că homosexualii şi lesbienele sunt problema României. Oricum, nu ei ne-au adus unde suntem după 20 de ani de democraţie originală şi de libertate asumată după putinţa de înţelegere a fiecăruia!

Imaginea este preluată de pe site-ul Antenei 3 la adresa: http://www.antena3.ro/stiri/romania/marsul-noii-drepte-este-vina-lui-sorin-oprescu-pentru-ca-a-acceptat-marsul-homosexualilor_99812.html

Neutralitate

Azi am ales un subiect neutru. Voi vorbi despre firescul petrecerii timpului liber pe aleile unui parc oarecare, pavate cu pietre albastre de râu, totul mirosind a primăvară iute, răcoroasă, cu iarbă proaspăt tunsă, aruncată ici-colo în mici moviliţe, răscolite, din când în când, de câini zglobii, fără stăpân. Câteva raţe gureşe caută de zor în apele tulburi ale lacului improvizat numai ele vor fi ştiind ce. Fanfara cântă, liniştitor şi molcom, în chioşcul de lemn amenajat în mijlocul unei pajişti verzi, transportată ideal în lumea muzicii din alt veac.
O tihnă binemeritată! Dar... „Care parc, dom’le? Asta e o cocină”, zice unul. „Nu e doar o cocină, este o ruşine naţională”, sare de dincolo un bătrânel ce părea preocupat doar de supravegherea unui prichindel neastâmpărat. „Unde s-a mai văzut parc, aşa, cu alei pavate cu pietre albastre? Cine ştie cât a costat, şi aşa suntem săraci...” „Îmi pare frumos...”, îngaimă, ca pentru sine, un altul. „Nu vă place?” „Este în afara oricărei logici de amenajare a spaţiilor publice verzi”, clamează, doct, bătrânelul. „Am citit tratate de grădinărit”.
„Şi cine i-a pus să tundă iarba?”, apare, ţâfnoasă, o doamnă impozantă. „Iarba nu se tunde acum. Se tunde mai încolo. Şi le-a mai dat voie să stea şi pe iarbă. Pe cine interesează că ei stau pe iarbă? Pe mine, că plătesc refacerea gazonului, nu?”, termină de perorat femeia. „Şi câinii ăştia, de i-ar eutanasia odată! M-am săturat de ei!” „Sunt inofensivi, doamnă”, intervine, vesel, o duduie simpatică. „Or fi inofensivi pentru tine, că le dai de mâncare, d-aia s-au înmulţit, pentru mine sunt nişte bestii care trebuie lichidate”, declară, categoric, doamna corpolentă.
„Uită-te şi la ăştia!”, arată unul spre fanfară. „Le-a tăiat din salarii, de aia cântă aşa, fără vlagă. Pe vremea mea – îşi aminteşte – se zguduia chioşcu’. Acu’, nu ştiu ce mai caută p-aici”. „Cântă frumos, nu vi se pare?”, intervine, împăciuitor, o bunicuţă. „O fi frumos la urechea lu’ matale, că eşti surdă!”, hăhăie, mândru de isprava sa verbală, un coate-goale. „O fi, maică, nu mai am vârsta voastră”, se resemnează bătrâna, aşezându-l pe neisprăvit în rând cu toţi tinerii gata să o ia peste picior. „Raţele astea sunt periculoase, dau gripă d-aia aviară”, zice specialistul în grădinărit, descoperindu-şi o ascunsă vocaţie de agent veterinar. „La ce le-o mai fi adus şi p-astea aici, să ne îmbolnăvească? Nu le avem noi destule p-ale noastre?”
Hmm... Am zis că scriu despre un subiect neutru, un parc tihnit din mijlocul urbei. Dacă e parc, de ce e... verde, dacă nu e, de ce nu e. Dacă e cu piatră de râu, de ce e, că e scumpă, dacă nu e, de ce nu e, că de aia plătim taxe şi impozite. Dacă fanfara cântă, atunci cântă prost şi fără chef, dacă nu cântă, de ce nu cântă, că-i plătim şi p-ăştia din banii noştri. Dacă raţe nu-s, de ce nu avem raţe sau lebădoi, ca alţii, iar dacă sunt, poartă, netrebnicele, toate bolile Pământului.
Şi doar v-am zis că e un subiect neutru!

Ce este un orgasm?...

Va vine să credeţi că cei din acest clip-mostră - semnalat de prietenul meu, Robert Mititelu - sunt şi cei care votează sau care se pronunţă, la referendum, în problema Parlament unicameral vs. Parlament bicameral?
Cred că ar trebui clonată blonda aia creaţă din finalul interviului, poate aşa, în felul acesta, vom zări şi noi netrebnica, dar multpromisa, luminiţă de la capătul tunelului...

De ce merge ţara asta prost. Episodul 3

Sunt convins că aţi văzut, lăfăindu-se pe panouri publicitare imense, prin intersecţiile cele mai aglomerate din Bucureşti, o reclamă stupidă care ne spune că în acel loc ar fi putut fi un pasaj subteran, o staţie de metrou sau o parcare etajată dacă nu s-ar pierde un miliard de euro prin contrabanda cu ţigări.
Mie mi se pare cea mai stupidă reclamă din câte am văzut. Ştiam toţi că statul e cel mai prost administrator, că este corupt, adesea, prin unii din funcţionarii săi, dar să afli, public, limpede şi clar, neputinţa, impotenţa, imbecilitatea şi incapacitatea statului de a stopa contrabanda cu ţigări, oferind imaginea unei atât de grave evaziuni fiscale, mi se pare incredibil.
E mai uşor să se facă banere uriaşe decât să fie daţi afară toţi funcţionarii Vămii, dacă e nevoie? Probabil că da. Şi, cred, şi profitabil. Tot pentru unii.

Liviu. Liviu... Rebreanu!

Dau să caut pe Google numele meu... Inevitabil, de câte ori scriu "florin", îmi vine Google în ajutor şi adaugă, dezinteresat şi, mai ales, la cererea "publicului căutător", "salam".
Dan Mireanu, căruia îi spun păţania, plângându-mă de crunta mea deziluzie şi de spaima anonimatului care m-ar putea cuprinde brusc la viitoarele căutări pe net, adânceşte cuţitul în rană: "Încearcă Liviu, cred că îţi iese Guţă".
Ajung la net cu sufletul la gură şi, de îndată ce bietul computer îşi mestecă, enervant de încet, programele şi îşi verifică, la fel de "zglobiu", circuitele, mă năpustesc pe Google şi tastez "liviu".
O, Doamne, sunt răzbunat! Iese, triumfător,... Liviu Rebreanu.

La Moscova, birjar!

Ani la rând, 9 mai – Ziua Independenţei – a fost umbrită de un alt 9 mai – împrumutat, pe filieră sovietică – menit să celebreze victoria Armatei Roşii asupra Germaniei naziste. În 1945, la 9 mai, tocmai pentru că Stalin, nemulţumit că Germania capitulase cu o zi înainte în faţa Aliaţilor occidentali (de faţă fiind numai doi generali ruşi, Cernâşev şi Susloparov), a cerut o nouă ceremonie, la Berlin, în prezenţa mareşalului Jukov, tocmai pentru ca germanii să mai capituleze o dată în faţa trupelor sovietice. Această Zi a Victoriei, cum i s-a spus, sărbătorită cu fast, a însemnat însă intrarea României în bezna regimului comunist impus de Uniunea Sovietică, aşa-zisa patrie a proletariatului din întreaga lume, care, sub pretextul înfrângerii unui totalitarism de dreapta, cel nazist, impunea şi legitima propriul totalitarism, de stânga, şi un Gulag extins în ţările est-europene ocupate de Armata Roşie.
Una din victimele acestui avans de neoprit al armatei sovietice în inima continentului european, în ultima parte a celui de Al Doilea Război Mondial, este însuşi fostul rege Mihai I, care, după ce va fi fost nevoit, în repetate rânduri, să accepte, în anii 1944-1947, o seamă de compromisuri dureroase şi, aş spune, profund nocive pentru evoluţia regimului politic în România, a sfârşit el însuşi detronat şi alungat din ţară, când liderii comunişti, executanţii fideli ai ordinelor venite de la Moscova, îi vor fi pus înainte un act de abdicare în termeni cât se poate de categorici cu privire la destinul monarhiei şi al familiei domnitoare de Hohenzollern în România.
Invitat pentru a doua oară la serbările organizate la Moscova pentru a marca victoria URSS împotriva nazismului, fostul rege Mihai I acceptă din nou, prin vocea purtătorului de cuvânt al Casei Regale, să participe la ceremoniile dedicate acestui eveniment. Fostul monarh s-a aflat şi în 2005 în aceeaşi situaţie, la împlinirea a 60 de ani de la înfrângerea Germaniei naziste, când prezenţa sa a fost motivată prin aceea că este singurul şef de stat din acea vreme care se mai află în viaţă, fiind decorat de Stalin cu Ordinul „Victoria”.
Cu siguranţă, nu sunt singurul care consideră că fostul suveran săvârşeşte din nou, din proprie voinţă sau prost sfătuit, o gravă eroare. Rusia de astăzi nu este URSS, o ştim, dar ceea ce se aniversează la Moscova are aceeaşi semnificaţie pentru noi, din 1944 şi până acum. Este inadmisibil să participi – legitimându-le – la ceremoniile care marchează, de fapt, ocuparea ţării tale de Armata Roşie, în 1944, impunerea unui regim comunist-stalinist şi alungarea ta de pe tron, în decembrie 1947, la care se adaugă distrugerea elitei politico-militare în închisorile de exterminare de la Sighet, Aiud, Jilava sau Gherla.
Prin opoziţie, am admirat atitudinea demnă a actualului preşedinte interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, care a refuzat să meargă la Moscova. „Cum să particip la paradă alături de armata care ne-a adus comunismul, a organizat foametea şi ne-a deportat în Siberia?”, s-a întrebat, pe bună dreptate, Ghimpu.
Fostul suveran român nu-şi mai pune însă niciun fel de întrebare. Dar ar putea lua lecţii de la Mihai Ghimpu.

P.S. O fotografie de epocă pentru împrospătarea memoriei fostului rege. Cu tot cu "propaganda" comunistă...
P.S. 2. Articol pregătit pentru rubrica mea obişnuită din "Observatorul militar" şi rămas nepublicat. Cred că nici rubrica nu va mai fi obişnuită...