După o săptămână infernală – o să mai am ocazia să revin asupra întâmplărilor din această săptămână cu adevărat neagră! – am găsit răgazul necesar să răspund provocării lui Bogdan Apostol (altfel spus, o leapşă între bloggeri, dar cum eu nu prefer acest termen, care, deşi îmi aminteşte de copilărie, mă duce cu gândul acum mai degrabă la o sarcină bloggeristică, cu tot spiritul ei ludic cu tot, şi numai pe blog nu mai scriam din... „ordin”!), care mă somează să povestesc despre acele 11 cărţi ce îmi stârnesc amintiri. Mă conformez, deşi nu am înţeles prea bine cifra 11 (ştiam de cinci cărţi pe care le-ai lua pe o insulă, de cele trei cărţi favorite, dar, crede-mă Bogdan, dacă aş fi în locul „Coanei”, nu te-aş lăsa pe tine să faci bagajul, fiindcă tu eşti în stare să cari şi biblioteca după tine!)
Aşadar, o să evoc aici doar cărţile care îmi stârnesc amintiri puternice (şi nu neapărat 11, îmi pare rău!). Cei care se aşteaptă la o listă doctă – filosofico-literară – cu accente de un snobism pur, e bine să se oprească aici şi să aştepte viitoarea postare de pe blog. S-ar putea să fiu mai profund abia data viitoare.
1 Singur pe lume, de Hector Malot. Ştiu că am plâns straşnic atunci când a murit maimuţica Sufleţel. Copil fiind, am înţeles cum e să pierzi pe cineva drag. Am vrut să recitesc cartea mai târziu de mai multe ori. Am refuzat mereu, ştiind că voi da de aceeaşi durere din copilărie. Oare ce mă voi face după ce moare Sufleţel?
2. 1001 de nopţi. Basme arabe. Fascinante, instructive, un univers de pilde şi înţelepciune. Cartea, în trei volume, adaptată de Eusebiu Camilar, apărută la Editura Tineretului, am devorat-o de mai multe ori şi ştiu că atunci când mama a fost nevoită să o restituie bibliotecii instituţiei de unde fusese împrumutată m-am apucat să o mai citesc o dată, ca să îmi rămână în minte. Când, acum vreo doi ani, am regăsit volumele, aproape neatinse, într-un anticariat, am avut impresia că l-am prins pe Dumnezeu de picior. Mi le-am făcut cadou, cu o plăcere deosebită!
3. Poveşti nemuritoare. Multe şi cuceritoare. Erau nenumărate istorisirile în care protagoniştii trăgeau la han şi mâncau cu o poftă neostoită plăcinte cu dovleac. Eram atât de hotărât să trag şi eu la un han, descălecând de pe un cal ostenit, plin de spume, pentru a devora apoi plăcintele astea, încât, neavând cal şi nici han unde să trag, am convins-o pe mama, după îndelungi rugăminţi, să facă neapărat plăcintă cu dovleac. Am pândit cuptorul ca un gardian conştiincios şi, când totul era gata, m-a lovit o cruntă dezamăgire: o porcărie, mi-am zis, mâncând în silă prima plăcintă fierbinte şi am ştiut atunci că poveştile nu sunt chiar ceea ce par a fi!
4. Peripeţiile bravului soldat Svejk în războiul mondial, de Jaroslav Hasek. Am râs cu poftă, încă de la primele pagini. Carte de căpătâi într-o vreme în care, cuprins de îndoieli asupra propriului drum în viaţă, am constatat că există soldaţi neinstruiţi de un umor nebun. Am ţinut minte lecţia!
5. Schiţe, de Gh. Brăescu. Un Caragiale în uniformă, spunea Eugen Lovinescu despre Gh. Brăescu şi cred că, în multe privinţe, are perfectă dreptate. Pe cât de actuale sunt personajele din comediile lui Caragiale, pe atât de contemporan rămâne Brăescu pentru armată! Bun îndrumător, credeţi-mă, când îţi vine să-l strângi pe şeful în uniformă de gât. La propriu! Şi scăparea şefului, că uiţi, de fapt, să-l mai strângi de gât, constatând că sunt mulţi alţii mai cretini decât el!
6. Numele trandafirului, de Umberto Eco. Începută pe la 16 ani, ca să mă aşez în rândul lumii (toţi o lăudau şi o citeau, aşadar, feriţi-vă de ipocriţii care vă întreabă „Cum, nu ai citit nu ştiu ce carte încă?”), am început să intru în lumea lui William din Baskerville şi a novicelui Adso. Lectură grea şi încâlcită. Răpus iute de detaliile unei lumi atât de dificil de încorporat în universul meu de atunci, am abandonat-o, spunând mereu, spre mirarea aceloraşi ipocriţi, că nu am putut să o citesc. Reluată târziu, prin anii studenţiei (civile!), am descoperit o carte extraordinară care m-a cucerit imediat. Citită la 16 ani, poate că ar fi rămas un roman poliţist cu plasare într-o epocă istorică anume, dar citită la 25 a însemnat o piatră de hotar. Semn că există cărţi pentru anumite vârste. De atunci visez să scriu un roman istoric de acelaşi fel, teribil de iconoclast, dar plasat în realitatea românească (Şi e pe drum, aveţi grijă, aştept deja comenzi!).
7. Un veac de singurătate, de Gabriel Garcia Marquez. Începută de vreo trei ori şi nereuşind niciodată să trec de pagina 50, indiferent de vârstă! Am fost mereu convins că sunt un idiot care nu reuşeşte să guste un mare scriitor. M-am liniştit auzindu-l pe Cristian Tudor Popescu spunând, la un moment dat, că nu citeşte niciun roman, oricât de celebru ar fi autorul, dacă nu reuşeşte să treacă de pagina 100. Mi-am dat seama, dintr-o dată, că nu sunt chiar singurul „idiot”, dar mi-am jurat să mă ţin de „obiceiul” meu bun... Şi mă ţin!
Şi o să mă opresc aici. Astea mi-au venit în minte acum. Nu sunt chiar 11, dar sper să mă înţelegi, Bogdan! Cine ştie, mâine-poimâine revii cu vreo leapşă şi ce naiba mai istorisesc, dacă scriu numai pe blog fără să citesc altceva?
P.S. Ce zici tu, Bogdan, de o leapşă cu cele mai nesuferite cărţi din viaţa noastră? Iaca, te-am procopsit şi pe tine cu o sarcină, ha, ha, ha!
28 February 2009
15 February 2009
De la „restructurare” la „construcţie”
De aproape 20 de ani, aud în fiecare zi de decizii sau doar de simple zvonuri şi îngrijorări mai mult sau mai puţin temeinice despre reduceri, ajustări de personal şi bugete, desfiinţări de unităţi şi, eventual, înfiinţări întru viitoare desfiinţări. Ni se explică doct despre „burţi” şi „supleţea sistemului”, despre necesare adaptări la nu ştiu ce modele occidentale, pe care, între noi fie vorba, mai degrabă le idolatrizăm când ne convine şi le repudiem cu indignare când ne afectează interesele mărunte, încât am stat să mă întreb când am auzit ultima oară rostindu-se cu putere, cu tenacitate de învingător, cuvinte încurajatoare, precum „investiţii”, „finanţare mulţumitoare”, „reguli respectate”, „perspectivă”, „optimism” şi „gândire pozitivă”.
De ani buni mi se perindă prin faţa ochilor şi urechile îmi ascultă tot soiul de discursuri despre restructurări, reduceri de personal, ca într-o criză perpetuă din care nici măcar târâţi nu părem că am vrea să ieşim. Am înţeles aproape fiecare comandament al unui nou an nefericit, al unei noi conjuncturi cât se poate de întortocheate, al unei noi întâmplări (fireşte, nedorite, neaşteptate, cum altfel?) care continuă să schimbe ceea ce părea atât de bine planificat pe hârtie. Teoriile sunt admirabile în măsura în care, puse în practică, pot valida soliditatea concepţiei iniţiale.
Mă tem însă că am uitat cuvinte elementare, iar dacă le vom fi ştiut vreodată atunci ar fi bine să le reintroducem cât mai repede în vocabularul nostru. Ele sunt „construcţie”, „respect faţă de regulă” (aceeaşi pentru toţi!), „investiţie”, „inovaţie”, „înzestrare”, „eficienţă” (prin asumarea unor scopuri şi obiective realiste, pe termen mediu şi lung, care să nu ofere senzaţia unei schimbări continue, fără logică şi fără direcţie), „drepturi” (fără sacrificii continue) „grijă” (de noi şi de cei de a căror viaţă şi bunăstare răspundem, atât în plan profesional, cât şi uman), „planificare” (riguroasă şi, dacă nu pare prea mult, respectată!) şi o să mă opresc cu înşirarea aceasta aici.
Un organism care stă tot timpul sub ameninţarea reducerii şi ajustării continue, fără nicio legătură cu programele şi proiectele în derulare, asumate, sau cu înţelepciunea care se desprinde din lecţiile pe care viaţa de zi cu zi ţi le oferă, un organism sufocat de birocratism închistat generator de hârtii la nesfârşit, menite să acopere incompetenţa unora sau grava lipsă de responsabilitate a altora, nu poate genera performanţă. Şi nici nu poate dezvolta creator, în situaţii critice, răspunsuri şi acţiuni benefice. Se poate doar gripa şi bloca, întocmai ca un motor căruia ai uitat să-i adaugi lubrifianţii atât de necesari pentru buna sa funcţionare. Când şoferul coboară uimit de la volanul angrenajului şi-i arde două picioare, în semn de revoltă că l-a lăsat în mijlocul drumului.
Am auzit deja prea mult cuvinte ca „restructurare” şi „reducere”. E timpul să construim şi, dacă se poate, cât mai durabil.
De ani buni mi se perindă prin faţa ochilor şi urechile îmi ascultă tot soiul de discursuri despre restructurări, reduceri de personal, ca într-o criză perpetuă din care nici măcar târâţi nu părem că am vrea să ieşim. Am înţeles aproape fiecare comandament al unui nou an nefericit, al unei noi conjuncturi cât se poate de întortocheate, al unei noi întâmplări (fireşte, nedorite, neaşteptate, cum altfel?) care continuă să schimbe ceea ce părea atât de bine planificat pe hârtie. Teoriile sunt admirabile în măsura în care, puse în practică, pot valida soliditatea concepţiei iniţiale.
Mă tem însă că am uitat cuvinte elementare, iar dacă le vom fi ştiut vreodată atunci ar fi bine să le reintroducem cât mai repede în vocabularul nostru. Ele sunt „construcţie”, „respect faţă de regulă” (aceeaşi pentru toţi!), „investiţie”, „inovaţie”, „înzestrare”, „eficienţă” (prin asumarea unor scopuri şi obiective realiste, pe termen mediu şi lung, care să nu ofere senzaţia unei schimbări continue, fără logică şi fără direcţie), „drepturi” (fără sacrificii continue) „grijă” (de noi şi de cei de a căror viaţă şi bunăstare răspundem, atât în plan profesional, cât şi uman), „planificare” (riguroasă şi, dacă nu pare prea mult, respectată!) şi o să mă opresc cu înşirarea aceasta aici.
Un organism care stă tot timpul sub ameninţarea reducerii şi ajustării continue, fără nicio legătură cu programele şi proiectele în derulare, asumate, sau cu înţelepciunea care se desprinde din lecţiile pe care viaţa de zi cu zi ţi le oferă, un organism sufocat de birocratism închistat generator de hârtii la nesfârşit, menite să acopere incompetenţa unora sau grava lipsă de responsabilitate a altora, nu poate genera performanţă. Şi nici nu poate dezvolta creator, în situaţii critice, răspunsuri şi acţiuni benefice. Se poate doar gripa şi bloca, întocmai ca un motor căruia ai uitat să-i adaugi lubrifianţii atât de necesari pentru buna sa funcţionare. Când şoferul coboară uimit de la volanul angrenajului şi-i arde două picioare, în semn de revoltă că l-a lăsat în mijlocul drumului.
Am auzit deja prea mult cuvinte ca „restructurare” şi „reducere”. E timpul să construim şi, dacă se poate, cât mai durabil.
Călător pe urmele lui Francesco Sforza
Bunii mei prieteni Dan Mireanu si Bogdan Apostol au gazduit pe blogul lor - www.fotoeseu.ro - cateva din impresiile mele din Milano pe care le-au insotit cu cateva fotografii facute de Marian Predoaica, prietenul si ghidul meu perfect prin orasul italian. Le multumesc si redau aici textul si cateva imagini.
Am observat, de foarte multe ori, că numeroase locuri istorice pe care am visat să le văd cu propriii mei ochi, bucurându-mă chiar de atingerea fizică a vestigiilor, într-un fel anume care te conectează, iluzoriu, cu vremurile de altădată, capătă, după ce mă voi fi plimbat îndelung cu degetele pe hărţi viu colorate sau pe splendide fotografii, dimensiuni şi semnificaţii aparte.
Am privit de nenumărate ori ilustraţiile care îmi mijloceau cunoaşterea domului din Milano, încât aş fi putut spune că-i ştiu pe dinafară detaliile faţadei. Şi totuşi, descinderea dintr-o staţie de metrou direct în Piaţa Domului mi-a alterat dintr-o dată vechile imagini, înlocuindu-le cu splendoarea originalului plasat într-un univers propriu. M-am găsit, pe neaşteptate, chiar în piaţa imensă din mijlocul căreia se ridică impecabil, ca o bijuterie a stilului gotic, după îndelungi operaţii de curăţare a zidurilor exterioare, care fuseseră acoperite cu inestetice schele şi materiale publicitare de dimensiuni neobişnuite, Domul. Nu am ştiut, apoi, că frumuseţea detaliilor de arhitectură este cel mai bine remarcată urcându-te la propriu pe dom, prin cotloane înguste şi scări întortocheate din piatră care amintesc de vechile spaţii sacre ale aşezărilor mănăstireşti, închise cu uşi secrete (e adevărat că turistul modern poate utiliza şi liftul, dar nu este, oare, o impietate să urci pe Domul din Milano cu liftul?), o trecere ritualică printr-un adevărat muzeu de piatră şi marmură aflat la înălţime, locul din care, panoramic, ţi se deschide în faţă oraşul. Un oraş în care municipalitatea a avut grijă să nu distrugă, prin aprobări controversate oferite unor investitori cu pofte imobilare de nestăpânit, capabili să ridice oriunde câte un zgârie-nori din oţel şi sticlă, farmecul unei lumi la a cărei conservare pune cu prisosinţă umărul inteligenţa urmaşilor mândri de un trecut istoric onorant.
De deasupra Domului, piaţa ţi se deschide în faţa ochilor altfel. Chiar dacă, în ziua în care am ajuns, elevii italieni se adunaseră în grupuri mari, alungând porumbeii aflaţi mereu în căutare de hrană chiar din mâinile turiştilor, protestând împotriva subfinanţării învăţământului italian şi a restructurărilor care simt că le-ar putea periclita viitorul. Un miting decent, cu elevi responsabili, îmbrăcaţi potrivit vârstei, fără excese vestimentare, îmbrânceli adolescentine sau giugiuleli întrerupte de strigarea vreunei lozinci, oferindu-şi serioşi opiniile şi punctele lor de vedere jurnaliştilor care transmiteau în direct, pentru televiziunile locale sau centrale. I-am văzut apoi încolonându-se disciplinaţi înapoia maşinilor poliţiei, încadraţi de carabinieri, şi, cu liderii lor în frunte, mărşăluind prin oraş, continuându-şi civilizat protestul.
Străzile, chiar străbătute acum de linii de tramvai (se regăsesc, ca şi în alte oraşe ale lumii, cel puţin trei generaţii de tramvaie, unele care încă mai poartă stema familiei de Savoia, fosta familie regală italiană, ca parte a unui trecut istoric acceptat, în pofida oricăror contestaţii şi controverse), sunt impecabil pavate cu pietre mari care te poartă cu mintea în secolele trecute şi, făcând abstracţie de iureşul zilei, de maşinile moderne care se înghesuie în coloană spre semafoare, te poţi transporta cu uşurinţă în veacurile medievale, trăind, în mijlocul oraşului de azi, savoarea trecutului nealterat al oraşului de odinioară. Ca şi la Roma, străzile sunt identificate prin plăci de marmură gravate, unele vizibil marcate de trecerea timpului, care îţi oferă o senzaţie de forţă, de stabilitate, de gând săpat în piatră spre nemurire. Îmi e greu să cred, de aceea, că primăria milaneză, indiferent de culoarea politică a primarului sau de structura consiliilor municipale, de-a lungul timpului, se va fi „războit” cu numele străzilor urbei! E o senzaţie ciudată de spaţiu, chiar pe străzile vechi, înguste, din centru, pe care altădată se vor fi îngrămădit trăsuri, care de transport sau cavaleri încălecaţi, gonind spre Palatul familiei Sforza, către care se deschide, cum era firesc, artera principală a oraşului.
Palatul, construit în a doua jumătate a secolului al XV-lea, pe ruinele unei vechi aşezări princiare ce data din secolul anterior, are strălucirea pe care un Francesco Sforza a ştiut să i-o imprime, fiind în egală măsură palat, loc de ceremonii, fortăreaţă, cu spaţii largi în interior, pictate, şi curţi generoase în care pare a se mai auzi încă foşnetul complice al mătăsurilor scumpe purtate vreodată de doamne şi domniţe. Un palat renascentist, astăzi muzeu (adăpostind valori inestimabile, printre care şi ultima sculptură a lui Michelangelo, Rondanini Pieta), întreţinut impecabil de aceeaşi municipalitate preocupată de conservarea strălucirii de odinioară a unuia dintre cele mai importante centre culturale, politice şi economice ale Italiei medievale. Fără să vreau, gândul mă duce la Cetatea de scaun a Sucevei – într-o comparaţie nefericită, îmi dau prea bine seama – şi îmi imaginez că Ştefan cel Mare, unul dintre cei mai capabili domnitori ai Moldovei, contemporan, pentru câteva decenii, cu Francesco Sforza, e nevoit să trăiască într-o fortăreaţă modestă, mereu atent la zgomotul de arme de dincolo de graniţe sau din chiar propria-i ţară.
Dar atât Palatul Sforza, cât şi Biserica Santa Maria delle Grazie (care adăposteşte celebra frescă „Cină cea de taină” a lui Leonardo da Vinci) sunt, dincolo de valoarea lor intrinsecă, mărturii vii ale barbarismului războiului. Italia a fost, în anii celui de Al Doilea Război Mondial, scena unor sângeroase şi distrugătoare confruntări între Aliaţi, pe de o parte, şi nazişti şi italieni, pe de altă parte, care au lăsat dureroase urme tocmai în patrimoniul spiritual sacru al omenirii. Santa Maria delle Grazie a fost refăcută, după ce aproape jumătate din biserică a fost grav avariată de bombardamentele Aliaţilor, dar vechile fresce, mai ales în zona altarului nu au mai fost refăcute. Pereţi albi, încorporând doar fragmente din frescele de altădată, care amintesc de splendoarea picturii originale, depun mărturie despre cât de nefastă se dovedeşte a fi dezlănţuirea „câinilor războiului”, care atentează la valori ce nu mai pot fi niciodată recuperate din beznele adânci ale confruntărilor care stau sub semnul lui Marte. Britanici şi americani, laolaltă, sunt convins că păşesc astăzi în Santa Maria delle Grazie cu capul plecat – şi vreau să cred că nu numai cei profund religioşi – acoperiţi de ruşinea perpetuă care trebuie să îi marcheze pentru vecie. Privirile lor vinovate, care se vor scurge încet de-a lungul pereţilor albi ai celebrei biserici milaneze – imense răni din care s-a prelins şi ultima picătură de sânge – vor trebui însoţite mereu de rugăciuni aprinse pentru iertarea dezastrului pe care l-au lăsat în urmă într-o lume care se ridicase admirabil prin Renaştere, pentru a coborî, după ce traversase luminile Raţiunii, în întunericul acompaniat de zăngănit de arme şi luminat nefiresc, ca de flăcările Iadului, de exploziile celei de a doua conflagraţii mondiale...
La lăsarea întunericului, Milano este luminat feeric. Nicio clădire nu este uitată. Spoturi inteligent plasate în locuri nebănuite îţi oferă o nouă imagine a oraşului. Mereu alta. Un motiv temeinic pentru a redescoperi o lume în care se îmbină armonios un trecut faimos, conservat cu inteligenţă şi creativitate, cu un prezent al inovaţiei tehnologice, dar care îşi trage seva din strălucirea de odinioară.
Am observat, de foarte multe ori, că numeroase locuri istorice pe care am visat să le văd cu propriii mei ochi, bucurându-mă chiar de atingerea fizică a vestigiilor, într-un fel anume care te conectează, iluzoriu, cu vremurile de altădată, capătă, după ce mă voi fi plimbat îndelung cu degetele pe hărţi viu colorate sau pe splendide fotografii, dimensiuni şi semnificaţii aparte.
Am privit de nenumărate ori ilustraţiile care îmi mijloceau cunoaşterea domului din Milano, încât aş fi putut spune că-i ştiu pe dinafară detaliile faţadei. Şi totuşi, descinderea dintr-o staţie de metrou direct în Piaţa Domului mi-a alterat dintr-o dată vechile imagini, înlocuindu-le cu splendoarea originalului plasat într-un univers propriu. M-am găsit, pe neaşteptate, chiar în piaţa imensă din mijlocul căreia se ridică impecabil, ca o bijuterie a stilului gotic, după îndelungi operaţii de curăţare a zidurilor exterioare, care fuseseră acoperite cu inestetice schele şi materiale publicitare de dimensiuni neobişnuite, Domul. Nu am ştiut, apoi, că frumuseţea detaliilor de arhitectură este cel mai bine remarcată urcându-te la propriu pe dom, prin cotloane înguste şi scări întortocheate din piatră care amintesc de vechile spaţii sacre ale aşezărilor mănăstireşti, închise cu uşi secrete (e adevărat că turistul modern poate utiliza şi liftul, dar nu este, oare, o impietate să urci pe Domul din Milano cu liftul?), o trecere ritualică printr-un adevărat muzeu de piatră şi marmură aflat la înălţime, locul din care, panoramic, ţi se deschide în faţă oraşul. Un oraş în care municipalitatea a avut grijă să nu distrugă, prin aprobări controversate oferite unor investitori cu pofte imobilare de nestăpânit, capabili să ridice oriunde câte un zgârie-nori din oţel şi sticlă, farmecul unei lumi la a cărei conservare pune cu prisosinţă umărul inteligenţa urmaşilor mândri de un trecut istoric onorant.
De deasupra Domului, piaţa ţi se deschide în faţa ochilor altfel. Chiar dacă, în ziua în care am ajuns, elevii italieni se adunaseră în grupuri mari, alungând porumbeii aflaţi mereu în căutare de hrană chiar din mâinile turiştilor, protestând împotriva subfinanţării învăţământului italian şi a restructurărilor care simt că le-ar putea periclita viitorul. Un miting decent, cu elevi responsabili, îmbrăcaţi potrivit vârstei, fără excese vestimentare, îmbrânceli adolescentine sau giugiuleli întrerupte de strigarea vreunei lozinci, oferindu-şi serioşi opiniile şi punctele lor de vedere jurnaliştilor care transmiteau în direct, pentru televiziunile locale sau centrale. I-am văzut apoi încolonându-se disciplinaţi înapoia maşinilor poliţiei, încadraţi de carabinieri, şi, cu liderii lor în frunte, mărşăluind prin oraş, continuându-şi civilizat protestul.
Străzile, chiar străbătute acum de linii de tramvai (se regăsesc, ca şi în alte oraşe ale lumii, cel puţin trei generaţii de tramvaie, unele care încă mai poartă stema familiei de Savoia, fosta familie regală italiană, ca parte a unui trecut istoric acceptat, în pofida oricăror contestaţii şi controverse), sunt impecabil pavate cu pietre mari care te poartă cu mintea în secolele trecute şi, făcând abstracţie de iureşul zilei, de maşinile moderne care se înghesuie în coloană spre semafoare, te poţi transporta cu uşurinţă în veacurile medievale, trăind, în mijlocul oraşului de azi, savoarea trecutului nealterat al oraşului de odinioară. Ca şi la Roma, străzile sunt identificate prin plăci de marmură gravate, unele vizibil marcate de trecerea timpului, care îţi oferă o senzaţie de forţă, de stabilitate, de gând săpat în piatră spre nemurire. Îmi e greu să cred, de aceea, că primăria milaneză, indiferent de culoarea politică a primarului sau de structura consiliilor municipale, de-a lungul timpului, se va fi „războit” cu numele străzilor urbei! E o senzaţie ciudată de spaţiu, chiar pe străzile vechi, înguste, din centru, pe care altădată se vor fi îngrămădit trăsuri, care de transport sau cavaleri încălecaţi, gonind spre Palatul familiei Sforza, către care se deschide, cum era firesc, artera principală a oraşului.
Palatul, construit în a doua jumătate a secolului al XV-lea, pe ruinele unei vechi aşezări princiare ce data din secolul anterior, are strălucirea pe care un Francesco Sforza a ştiut să i-o imprime, fiind în egală măsură palat, loc de ceremonii, fortăreaţă, cu spaţii largi în interior, pictate, şi curţi generoase în care pare a se mai auzi încă foşnetul complice al mătăsurilor scumpe purtate vreodată de doamne şi domniţe. Un palat renascentist, astăzi muzeu (adăpostind valori inestimabile, printre care şi ultima sculptură a lui Michelangelo, Rondanini Pieta), întreţinut impecabil de aceeaşi municipalitate preocupată de conservarea strălucirii de odinioară a unuia dintre cele mai importante centre culturale, politice şi economice ale Italiei medievale. Fără să vreau, gândul mă duce la Cetatea de scaun a Sucevei – într-o comparaţie nefericită, îmi dau prea bine seama – şi îmi imaginez că Ştefan cel Mare, unul dintre cei mai capabili domnitori ai Moldovei, contemporan, pentru câteva decenii, cu Francesco Sforza, e nevoit să trăiască într-o fortăreaţă modestă, mereu atent la zgomotul de arme de dincolo de graniţe sau din chiar propria-i ţară.
Dar atât Palatul Sforza, cât şi Biserica Santa Maria delle Grazie (care adăposteşte celebra frescă „Cină cea de taină” a lui Leonardo da Vinci) sunt, dincolo de valoarea lor intrinsecă, mărturii vii ale barbarismului războiului. Italia a fost, în anii celui de Al Doilea Război Mondial, scena unor sângeroase şi distrugătoare confruntări între Aliaţi, pe de o parte, şi nazişti şi italieni, pe de altă parte, care au lăsat dureroase urme tocmai în patrimoniul spiritual sacru al omenirii. Santa Maria delle Grazie a fost refăcută, după ce aproape jumătate din biserică a fost grav avariată de bombardamentele Aliaţilor, dar vechile fresce, mai ales în zona altarului nu au mai fost refăcute. Pereţi albi, încorporând doar fragmente din frescele de altădată, care amintesc de splendoarea picturii originale, depun mărturie despre cât de nefastă se dovedeşte a fi dezlănţuirea „câinilor războiului”, care atentează la valori ce nu mai pot fi niciodată recuperate din beznele adânci ale confruntărilor care stau sub semnul lui Marte. Britanici şi americani, laolaltă, sunt convins că păşesc astăzi în Santa Maria delle Grazie cu capul plecat – şi vreau să cred că nu numai cei profund religioşi – acoperiţi de ruşinea perpetuă care trebuie să îi marcheze pentru vecie. Privirile lor vinovate, care se vor scurge încet de-a lungul pereţilor albi ai celebrei biserici milaneze – imense răni din care s-a prelins şi ultima picătură de sânge – vor trebui însoţite mereu de rugăciuni aprinse pentru iertarea dezastrului pe care l-au lăsat în urmă într-o lume care se ridicase admirabil prin Renaştere, pentru a coborî, după ce traversase luminile Raţiunii, în întunericul acompaniat de zăngănit de arme şi luminat nefiresc, ca de flăcările Iadului, de exploziile celei de a doua conflagraţii mondiale...
La lăsarea întunericului, Milano este luminat feeric. Nicio clădire nu este uitată. Spoturi inteligent plasate în locuri nebănuite îţi oferă o nouă imagine a oraşului. Mereu alta. Un motiv temeinic pentru a redescoperi o lume în care se îmbină armonios un trecut faimos, conservat cu inteligenţă şi creativitate, cu un prezent al inovaţiei tehnologice, dar care îşi trage seva din strălucirea de odinioară.
02 February 2009
Lala. Eroul Lala
Într-o ţară în care spiritul civic se află în colaps, cu toate eforturile de resuscitare întreţinute leneş de tot soiul de asociaţii şi organizaţii nonguvernamentale, gestul ofiţerului în rezervă Gheorghe Lala din Braşov ţinteşte neverosimilul. Un cetăţean ca oricare altul, dar care, deşi aude focuri de armă, sare, cu pieptul gol, în loc să se pituleze mai temeinic printre zidurile caselor vechi din urbe, să prindă un răufăcător înarmat, uimeşte şi intrigă. Gheorghe Lala sfârşeşte tragic, împuşcat cu precizie în inimă de un individ încă necunoscut.
În aceeaşi ţară a paradoxurilor, Gheorghe Lala – chiar decorat post mortem de preşedintele României, într-o încercare lăudabilă de a revigora în inimile înfricoşate sau nepăsătoare ale românilor ideea dăruirii faţă de semeni – rămâne un ilustru necunoscut de care abia vorbeşte mass-media. El este un „absolvent al Facultăţii de Mecanică”, „ofiţer în rezervă”, „căsătorit”, „cu doi copii” şi... cam atât! Un portret „administrativ” livrat automat, la cerere, întocmai ca la consultarea unei baze de date electronice. În acelaşi timp, un suspect care abia îngaimă trei cuvinte inteligibile, pentru care muşchii prelucraţi la sală reprezintă un mod de viaţă – între două atacuri la nişte case de schimb valutar şi o operaţie banală pentru care a primit „liber” de la penitenciar şi pe care a ştiut să-l fructifice sine die – devine, fără voia lui, vedetă peste noapte şi suma tuturor dezbaterilor în care scenariile se succed, cu o repeziciune hollywoodiană, întregind poftele aprinse de conspiraţii oculte şi speculaţii infinite. Despre Gheorghe Lala, doar câteva cuvinte, unele de circumstanţă, două-trei imagini împrumutate în mai toate relatările, deşi din toată această nenorocire se desprinde, luminos, chipul său, acela al unui erou autentic, pentru care spiritul civic trebuie să fi fost mai mult decât o lozincă sau un concept nebulos numai bun de îndesat, fără rezultate concrete, în minţile elevilor sau ale studenţilor de la ştiinţe politice.
Gheorghe Lala întruchipează cea mai frumoasă şi mai onorantă cale de ieşire din marasmul lui „Las-o, bă, că merge aşa!” sau din ipocrizia adunată înapoia convingerii că atât timp cât nu ne afectează personal un anume fapt, acesta nu există. Eroul din Braşov ne demonstrează tuturor, chiar dincolo de moarte, că sunt şanse, oricât de puţine, de revigorare a spiritului civic, a ideii de dăruire faţă de semenii aflaţi în împrejurări critice, prin exemplul admirabil al gestului său care contrabalansează neaşteptat nepăsarea, neimplicarea, indiferenţa, dezinteresul şi impasibilitatea pocită, suveran afişată, a flegmaticului de serviciu.
Domnului Gheorghe Lala, ofiţer în rezervă, onorul meu, al militarului în activitate!
Cu imensul regret că sunt nevoit să-i aduc acest omagiu post mortem.
În aceeaşi ţară a paradoxurilor, Gheorghe Lala – chiar decorat post mortem de preşedintele României, într-o încercare lăudabilă de a revigora în inimile înfricoşate sau nepăsătoare ale românilor ideea dăruirii faţă de semeni – rămâne un ilustru necunoscut de care abia vorbeşte mass-media. El este un „absolvent al Facultăţii de Mecanică”, „ofiţer în rezervă”, „căsătorit”, „cu doi copii” şi... cam atât! Un portret „administrativ” livrat automat, la cerere, întocmai ca la consultarea unei baze de date electronice. În acelaşi timp, un suspect care abia îngaimă trei cuvinte inteligibile, pentru care muşchii prelucraţi la sală reprezintă un mod de viaţă – între două atacuri la nişte case de schimb valutar şi o operaţie banală pentru care a primit „liber” de la penitenciar şi pe care a ştiut să-l fructifice sine die – devine, fără voia lui, vedetă peste noapte şi suma tuturor dezbaterilor în care scenariile se succed, cu o repeziciune hollywoodiană, întregind poftele aprinse de conspiraţii oculte şi speculaţii infinite. Despre Gheorghe Lala, doar câteva cuvinte, unele de circumstanţă, două-trei imagini împrumutate în mai toate relatările, deşi din toată această nenorocire se desprinde, luminos, chipul său, acela al unui erou autentic, pentru care spiritul civic trebuie să fi fost mai mult decât o lozincă sau un concept nebulos numai bun de îndesat, fără rezultate concrete, în minţile elevilor sau ale studenţilor de la ştiinţe politice.
Gheorghe Lala întruchipează cea mai frumoasă şi mai onorantă cale de ieşire din marasmul lui „Las-o, bă, că merge aşa!” sau din ipocrizia adunată înapoia convingerii că atât timp cât nu ne afectează personal un anume fapt, acesta nu există. Eroul din Braşov ne demonstrează tuturor, chiar dincolo de moarte, că sunt şanse, oricât de puţine, de revigorare a spiritului civic, a ideii de dăruire faţă de semenii aflaţi în împrejurări critice, prin exemplul admirabil al gestului său care contrabalansează neaşteptat nepăsarea, neimplicarea, indiferenţa, dezinteresul şi impasibilitatea pocită, suveran afişată, a flegmaticului de serviciu.
Domnului Gheorghe Lala, ofiţer în rezervă, onorul meu, al militarului în activitate!
Cu imensul regret că sunt nevoit să-i aduc acest omagiu post mortem.
Subscribe to:
Posts (Atom)