Un cetăţean... (încă) sovietic

După ce a constatat, cu o sagacitate uluitoare, care nu poate decât stârni invidii puternice, nemărturisite, imensele „pericole” pe care le reprezintă pentru propria-i republică cetăţenii săi „adăpaţi” la miracolele învăţâmântului de dincoace de Prut, prin bursele şi stagiile de pregătire oferite în România, Vladimir Voronin şi-a amintit, printr-o şugubeaţă capacitate de selecţie a memoriei sale, că ziua de 22 iunie are o semnificaţie istorică pe care nu o poate trece cu vederea. Cum era de aşteptat, preşedintele Republicii Moldova nu putea comemora duminică, la Chişinău – aşa cum ar fi trebuit, de fapt – eforturile armatei române de eliberare a Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa, începute la 22 iunie 1941, după ce cu numai un an înainte, în iunie 1940, ca urmare a punerii în aplicare a protocolului adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, aceste teritorii fuseseră ocupate prin forţă de Uniunea Sovietică.
Vladimir Voronin a ales să comemoreze însă declanşarea „Marelui Război pentru Apărarea Patriei”, formula rusească opusă Operaţiunii „Barbarossa” prin care este desemnată invazia Germaniei naziste în Uniunea Sovietică. Foştii aliaţi din august 1939, care, în baza Pactului mai sus amintit, îşi împărţiseră „frăţeşte”, cu pofte teritoriale neostoite, cam tot ceea ce se putea în Europa răsăriteană, s-au trezit, dintr-o dată, la 22 iunie 1941, adversari. Selectiv, cum, pesemne, crede că îi şade bine, preşedintele Republicii Moldova a trecut rapid cu vederea celebra înţelegere dintre Hitler şi Stalin care a funcţionat, fără disensiuni majore, aproape doi ani şi a simţit nevoia politică să verse o lacrimă pe mormântul celor care s-au trezit peste noapte cu germanii în bătătură.
În discursul său, Vladimir Voronin a descoperit profunda semnificaţie a evenimentului: „În această zi, pentru noi, Uniunea Sovietică, cetăţenii sovietici, a început Marele Război pentru Apărarea Patriei”. Formula, în sine, dacă am face abstracţie de contextul în care a fost rostită şi de persoana care a enunţat-o, ar putea părea desprinsă din vreun manual sovietic de istorie sau decupată dintr-o declaraţie consemnată vreodată a unui oficial al URSS. Dar, surprinzător, această zicere îi aparţine lui Vladimir Voronin, în iunie 2008, preşedintele unei republici independente, desprinsă prin propria voinţă de fosta Uniune Sovietică – pe când încă nu-şi dăduse cu totul duhul –, care susţine oriunde ideea statalităţii, avertizând asupra pericolelor la care aceasta este supusă prin pretinsele acţiuni „destabilizatoare” ale României.
Faptul că Vladimir Voronin se consideră încă „cetăţean sovietic” ar putea să pară doar o nostalgie în plus a unuia care, într-un fel lesne de înţeles, refuză să-şi contemple propriul trecut altfel decât în limitele apoteotice ale fostei Uniuni Sovietice în care s-a format şi pe care a cunoscut-o atât de bine din interiorul structurilor sale de forţă. Dar pentru independenţa Republicii Moldova, al cărei preşedinte este, declaraţia sa nu este decât o nouă şi nefericită ironie.
Ca multe altele pe care le oferă Istoria!

Istoria din „cufăr”

Aniversarea celor 160 de ani care s-au împlinit, la 9 iunie, de la declanşarea reuşită a Revoluţiei de la 1848 în Muntenia (cea care avea să ducă la abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu şi, pentru câteva luni, la un efort reformator de o amploare fără precedent în istoria modernă a României) mi se pare una dintre cele mai triste din câte mi-a fost dat să văd până acum.
În primul rând, pentru că una dintre lecţiile importante pe care ni le dezvăluie peste timp acest inaugural admirabil din iunie 1848 este, astăzi, complet inaplicabilă. În vreme ce generaţia de tineri intelectuali care s-a identificat cu modernizarea României – perfect racordată la schimbările profunde care se petreceau în Europa Occidentală, dar în Franţa mai cu seamă – a înţeles să impună, nu fără riscuri majore, în propria ţară, aceste transformări radicale, mulţi tineri continuă să vadă, la aproape 20 de ani de la o altă Revoluţie, cea din decembrie 1989, plecarea la studii (sau la muncă) în străinătate ca pe o formă de salvare individuală din marasmul pe care îl trăiesc în propria patrie. Foarte puţini sunt animaţi de dorinţa de a se mai întoarce cu speranţa aplicării în România a unei noi viziuni sau a unui management competitiv. Ideea de schimbare se veştejeşte în mintea lor prematur şi par deja osteniţi înainte de a putea să ofere contur idealurilor de altădată, dacă ele vor fi existat cu adevărat. Contactul cu birocraţia românească îi uimeşte şi le dă dureri de cap, poate cel mai bun exemplu fiind înşişi bursierii Guvernului României care, deşi au semnat un contract pentru a se reîntoarce în ţară în funcţii administrative se văd nevoiţi să dea în judecată statul tocmai pentru neîndeplinirea prevederilor contractuale!
În al doilea rând, pentru că mi se pare inadmisibil ca, exact cu prilejul acestei aniversări, monumentul dedicat pompierilor din Dealul Spirii – care, la 13 septembrie 1848, cu preţul sângelui vărsat fără cruţare de sine, au apărat Revoluţia şi împlinirile ei de turcii trimişi să restabilească vechile rânduieli – să fie acoperit de un imens cufăr penibil, în scop publicitar, cu acte în regulă aprobate de funcţionari ai statului român plătiţi tocmai pentru apărarea şi conservarea patrimoniului nostru cultural şi istoric.
De fapt, în această împrejurare, nu ştiu exact ce ar trebui să mi se pară mai grav înainte de toate. Faptul că trebuie să ajungă la Bucureşti un negustor de genţi şi cufere care să-şi arunce nestingherit boarfele pe mărturiile noastre istorice udate cu sânge, pentru a putea avea grijă şi a ne propune să le respectăm pe viitor numai prin reglementări precise sau obrăznicia comunicatului oferit de firma Vuitton – care, decisă, în cele din urmă, graţie scandalului iscat, să-şi demonteze cufărul de pe Monumentul Pompierilor – regreta, ipocrit, că a „deranjat anumite grupuri de persoane”? Revoluţia de la 1848 şi jertfa pompierilor din Dealul Spirii, la 160 de ani de la petrecerea ei, par să mai aparţină, în opinia celor de la Vuitton, doar unor „grupuri de persoane”.
Într-un fel, poate că au şi ei dreptate! Atât timp cât în Franţa, de pildă, la 14 iulie, pare de neconceput să acoperi Arcul de Triumf din Place de l’Étoile cu vreun cufăr marca Vuitton, dar la Bucureşti poate fi trântită pe un monument istoric, cu acordul funcţionarilor români, orice năstruşnicie de iarmaroc, este firesc ca cei de la Vuitton să observe doar „deranjul” unor „grupuri de persoane”!

Fotografia îi aparţine lui Răzvan Vălcăneanţu („Evenimentul zilei”)

Powwow

Deşi istoric, recunosc că, multă vreme, informaţiile mele despre indienii americani (pe care neobosiţii susţinători ai corectitudinii politice de dincolo de Ocean îi desemnează însă, obligatoriu, prin sintagma „native Americans”) proveneau, mai toate, din celebrele romane ale lui Karl May (astăzi aproape complet necunoscut printre tinerii din Statele Unite, în parte şi pentru că, de fapt, cărţile sale sunt doar rodul unei imaginaţii debordante şi fecunde, scriitorul german vizitând SUA, pentru prima oară, în 1908, mult timp după apariţia volumelor sale despre Vestul sălbatic!), în care Winnetou (în realitate, un nume feminin la indieni, nu masculin, aşa cum apare la Karl May!), înţeleptul şef al tribului apaşilor, Old Shatterhand (un alter ego al scriitorului) şi Old Surehand conturau o lume plină de miracole şi aventuri, pe alocuri detectivist închegată, dar marcată de prietenii profunde, autentice.
Adevărul este că indienii americani au rămas mai degrabă în cărţile de istorie a Statelor Unite (nu puţine!), amintirea lor fiind celebrată astăzi (verbal şi vizual) în mai fiecare loc cu potenţial turistic. Cum, la noi, poveştile istorice încep prin atestări documentare care coboară adânc în timp, în America cele mai multe astfel de relatări au ca sorginte câte un trib de indieni. La Santa Barbara, de pildă, una dintre staţiunile californiene în vogă, situată pe malul Oceanului Pacific, un monument uriaş, care reprezintă un impresionant curcubeu, este o mărturie contemporană despre un trib de indieni care va fi locuit cândva pe acele meleaguri. Neştiind să dureze în piatră (aşa cum au făcut-o coloniştii spanioli, ale căror misiuni catolice, vechi de aproape 300 de ani, sunt atracţii turistice de neocolit!), dar nici să scrie, amintirea lor a fost păstrată, după ce vor fi fost supuşi extincţiei de coloniştii şi emigranţii europeni, aflaţi în continua căutare a Paradisului pierdut, prin simboluri mai degrabă mute, prin picturi sau fotografii de epocă, rarisime, prin amintirile transmise, cu o tenacitate uluitoare, din generaţie în generaţie, sau prin „reconstituiri” atipice, aşa cum este turnul de observaţie din beton armat, undeva pe buza Marelui Canion, cu picturi „rupestre” interioare (nu e o ironie a sorţii faptul că memoria indienilor de aici este perpetuată de o alcătuire arhitecturală cu totul neobişnuită, realizată dintr-un material de construcţie pe care indienii nu l-au folosit niciodată?).
Însă indienii (re)trăiesc printr-un festival, intitulat Powwow (cuvânt care înseamnă lider spiritual), găzduit, de pildă, anul acesta, în generosul campus al Universităţii Stanford, vremurile apuse, cântând, dansând şi discutând despre propria lor condiţie într-o Americă fundamental diferită de aceea a strămoşilor lor. Ţinute dintre cele mai stranii, într-un colorit viu, agresiv, cu pene de toate mărimile, înfipte în acoperăminte din piele, lucrate cu migală, dansuri ritmate într-un ritual bine conservat în care se prind cu furie reprezentanţii tuturor triburilor de altădată, toate oferă imaginea unei splendori de odinioară care se încăpăţânează să existe fie şi pentru trei zile, atât cât ţine Festivalul Powwow.