Da, imediat!...

Proaspăt sosit în România, în anii tulburi ai Primului Război Mondial, în fruntea Misiunii Militare Franceze, generalul Henri Mathias Berthelot constata că trebuie să se adapteze cu repeziciune la realităţile româneşti, pe care încerca să le deprindă din mers.
I-a trebuit însă mult timp să înţeleagă de ce românii spun „Imediat!” şi uită mai apoi că, prin această formulă, s-au angajat, de fapt, să rezolve rapid problema pe care se putea presupune că şi-au asumat-o. Ceea ce a priceput însă, cu timpul, a fost că orice zicere de felul acesta urma să fie însoţită, în mod inevitabil, de o lungă aşteptare, faţă de care, dovedindu-se neputincios, generalul francez se vedea nevoit să o accepte. Şi sfârşise, probabil, prin a zâmbi cu îngăduinţă ori de câte ori era întâmpinat, politicos-ceremonios sau de-a dreptul milităreşte, cu formula „Imediat!”, gândindu-se la cât are de aşteptat.
„Imediat”, îţi spune chelnerul şi uită că mai exişti şi tu la o masă în aşteptarea acelei beri pe care ai cerut-o. „Imediat”, îţi spune funcţionarul, pierdut printre bârfe la o cafea aburindă, care uită că te afli acolo cu o problemă importantă pentru tine. „Vin imediat!”, atârnă scris pe un carton soios la un chioşc de unde trebuie să-ţi iei o pâine. Dar trebuie să renunţi, după vreo 30 de minute de aşteptare… „Uite – îţi zici, în compensaţie – cineva totuşi se gândeşte la silueta mea!” „Rezolv imediat!”, îţi spune, sigur pe el, prietenul pe care tocmai l-ai rugat, nu să mute Marea Neagră din bazinul ei, ci doar să dea vreun telefon sau să-ţi comunice o informaţie vitală pentru tine. Şi timpul trece, iar „imediatul” acela devine doar o stăruitoare întrebare cu privire la sensul exact al cuvântului acesta, pe care îl folosesc toţi, ignorându-l deopotrivă.
Într-o ţară în care ceasul a pătruns târziu, iar activităţile curente au fost socotite timp de secole în cicluri agricole, pe anotimpuri, şi unde ideea de contract, cu termeni precişi şi obligaţii concrete, asumate prin semnătură, ar putea suna ca o înjurătură, mă tem că va trebui să găsim, într-un viitor dicţionar explicativ, un sens diferit acestui magic cuvânt. I-am putea linişti cel puţin pe străini, în faţa cărora, atunci când ni se reproşează că nu am făcut ceva „imediat”, am putea invoca salvatoarele neconcordanţe de traducere!
Tocmai m-a sunat redactorul-şef şi m-a întrebat de articol. „Imediat!”, îi zic. Dar cred că o să-l predau mâine dimineaţă…

Articolul poate fi citit in "Observatorul militar" (nr. 10/14-20 martie 2007), saptamanalul Ministerului Apararii, editat de Trustul de Presa, la adresa: http://www.presamil.ro/

La Atlasul laudat...

Una dintre cele mai reuşite iniţiative ale „academicienilor” de la „Caţavencu” a fost, în opinia mea, realizarea unei ediţii în limba română a celebrului mensual francez „Le monde diplomatique” – o revistă de cea mai bună calitate, care îşi propune să analizeze complexitatea relaţiilor internaţionale şi să prezinte variatele şi dificilele probleme ale lumii actuale, abordând subiecte de un real interes pentru numeroase categorii de cititori.
Ediţia în limba română a revistei franceze se adaugă, astfel, celor peste 30 de ediţii care apar simultan în tot atâtea limbi de pe mapamond, oferind o viziune proprie asupra principaleor evenimente care se petrec pe scena internaţională.
Primul Atlas realizat de revista „Le monde diplomatique” a apărut în anul 2003, s-a vândut în peste 400.000 de exemplare şi a fost tipărit în opt limbi. Succesul cunoscut atunci i-a convins pe cei din redacţia mensualului francez că o asemenea întreprindere trebuie reluată şi, la numai trei ani de la prima ediţie, acum şi graţie parteneriatului încheiat de „caţavenci” cu editorii francezi, cea de a doua ediţie a Atlasului „Le monde diplomatique” este disponibilă şi în limba română.
Ignacio Ramonet, directorul publicaţiei franceze, arată, într-un inspirat cuvânt înainte, intitulat „Teatrul lumii”, că necesitatea de a dispune de numeroase informaţii din domenii diverse (economic, social, politic, cultural, ideologic, militar, ecologic ş.a.) – care nu pot fi oferite, deşi ne aflăm în plină eră comunicaţională, nici de presa cotidiană, nici de radio şi televiziune şi nici chiar de Internet, într-o manieră sintetică – i-a determinat pe cei din redacţia „Le monde diplomatique” să-şi propună realizarea unei lucrări speciale, care consacră un gen jurnalistic desconsiderat – cartografia –, un instrument de lucru întemeiat pe texte şi hărţi a căror concepţie se bazează, ne spune Ramonet, „pe o gândire colectivă aprofundată a echipei revistei”, prin cumularea informaţiilor diverse, obţinute din surse multiple. 75 de experţi şi patru cartografi s-au implicat în acest amplu proiect, structurat în cinci secţiuni: „Planeta în pericol“, „O nouă geopolitică: lumea după 11 septembrie“, „Globalizarea: câştigători şi perdanţi“, „Aceste conflicte care persistă“ şi „Irezistibila ascensiune a Asiei“.
M-am întrebat însă, consultând câteva dintre hărţile şi textele prezentate, cât de corecte sunt informaţiile pe care s-au întemeiat realizatorii francezi ai Atlasului. Şi o să vă dau un singur exemplu, care ne interesează în special pe noi, românii.
În secţiunea a 4-a, intitulată „Aceste conflicte care persistă”, statutul incert al Transnistriei şi conflictul latent care opune această minusculă alcătuire politico-teritorială, nerecunoscută pe plan internaţional, Republicii Moldova nu puteau să scape atenţiei analiştilor francezi. Însă oricine citeşte textul care însoţeşte hărţile din acest capitol şi care are o minimă cultură istorică va avea supriza să constate că „reputaţii” specialişti francezi mai trebuie să treacă pe la şcoală!
„Când a preluat Basarabia, între 1939 şi 1941, ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, şi apoi în 1945 – ne spun autorii Atlasului – Iosif Stalin a separat Moldova de Marea Neagră alipind câmpiile Bugeacului la Ucraina, oferindu-i acesteia din urmă un acces terestru la Delta Dunării. (…) Basarabia a fost trecută, între 1918 şi 1945, sub dominaţie românească” (!).
Să le luăm pe rând. Basarabia este ocupată de URSS, în urma ultimatumurilor sovietice din iunie 1940 (deci nu în 1939!), chiar dacă ocuparea unui teritoriu românesc se făcuse în baza articolului 3 al Protocolului adiţional secret al Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, deşi asupra formulărilor ambigue ale acestui punct al protocolului s-au pronunţat numeroşi istorici români până în prezent. La 2 august 1940, este proclamată R.S.S. Moldovenească, iar la 4 noiembrie 1940, prin decizia Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, Ucraina primeşte „cadou” nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei, obţinând, astfel, acces terestru la Delta Dunării. De asemenea, ocuparea teritoriului românesc dintre Prut şi Nistru de către Armata Roşie s-a realizat progresiv, în cursul anului 1944 (deci nu 1945!), pe măsură ce frontul a înaintat în Moldova, devenind un fapt împlinit îndată după 23 august 1944. Abia Tratatul de pace din 1947 va stabili că frontiera româno-sovietică rămâne cea de la 1 ianuarie 1941, consfinţind inclusiv „cadoul” nesperat făcut Ucrainei în noiembrie 1940!
Basarabia nu avea cum să se afle „sub dominaţie românească” (!) între anii 1918 şi 1945 (cel mult între anii 1918-1940 şi 1941-1944!), dar a vorbi de „dominaţie românească” în Basarabia, în aceşti ani, într-o lucrare tipărită în limba română, după 1989, mi se pare o inepţie de care editorii români ai Atlasului „Le monde diplomatique” sunt principalii responsabili! În aceeaşi „logică”, era firesc să nu fie observată legenda uneia dintre hărţile care înfăţişează evoluţia frontierelor în acest spaţiu geografic, în perioada 1914-1992, care explică haşurile pentru întregul teritoriu al Basarabiei, în 1945, ca… „teritorii recuperate de URSS” (!). Oare ce şcoală trebuie să fi urmat pentru ca aceste „aprecieri” să nu-ţi ridice semne de întrebare fie şi la o primă lectură?
Pot fi de acord că atunci când intenţionezi să realizezi o lucrare de asemenea anvergură, cu o problematică atât de diversă, detalii precum cele semnalate mai sus pot să scape din vedere. Deşi mă îndoiesc că francezii, dacă în Germania ar apărea un atlas cu aprecieri incorecte, din punctul lor de vedere, despre istoria provinciilor Alsacia şi Lorena, ar fi tot atât de neinspiraţi (ca să folosesc un eufemism!), precum editorii români, încât să lase, într-o eventuală ediţie franceză a lucrării germane asemenea grave erori cronologice şi de interpretare istorică! Aşadar, obligaţia celor care s-au ocupat de ediţia română a Atlasului era aceea de a corecta, printr-o notă de subsol, informaţiile eronate cuprinse în ediţia franceză, mai ales într-un capitol care ne interesează în mod direct şi care se dovedeşte a fi unul încă destul de sensibil pentru raporturile actuale dintre România şi Republica Moldova, pe de o parte, şi dintre Rusia, succesoarea URSS, şi România, pe de altă parte.
Restul Atlasului? Să sperăm că e mai bine făcut…

Textul poate fi citit in revista "Spirit militar modern", nr. 1/2007, publicatie a Trustului de Presa al Ministerului Apararii, la adresa: http://www.presamil.ro/

Am vazut „Apocalypto"! Si am iesit viu...

Apocalypto, aventură, SUA, 2006
Regia: Mel Gibson
Scenariul: Mel Gibson, Farhad Safinia
Muzica: James Horner
Montaj: Kevin Stitt, John Wright

Recunosc că m-am dus să văd „Apocalypto” după ce mai multe cunoştinţe – în ale căror opinii, atunci când vine vorba de film, am încredere – mi-au spus, oripilate, că e „plin de sânge” şi „orori”, care mai de care mai de neînchipuit, ceea ce m-a determinat, pentru prima oară suspicios, să văd cu ochii mei dacă lucrurile stau cu adevărat aşa, dar şi pentru că Mel Gibson a reuşit perfomanţa de a face din precedentul său film – „Patimile lui Hristos” – unul de referinţă, şi acesta criticat, la rândul său, printre multe alte motive, pentru exacerbarea, s-a spus, a suferinţelor îndurate de Iisus Hristos înaintea răstignirii.
Tehnic vorbind, se poate aprecia că filmul lui Gibson este impecabil filmat şi montat. Sunt aici scene absolut admirabile, de la vânătoarea unui tapir, de pildă, până la urmăriri în junglă, pline de supans, după cum stratificarea socială în oraşul în care au loc sacrificiile umane este rapid şi expresiv înfăţişată numai graţie pretextului trecerii celor care urmează să fie sacrificaţi spre templul din centrul oraşului. Cred însă că Mel Gibson greşeşte atunci când, construind rolul preotului care oficiază sacrificiile, induce, în mod evident, ideea şarlatanismului acestuia, vizibilă mai ales în condiţiile eclipsei de soare. Aş spune că este mai degrabă viziunea cuiva ancorat într-o lume profund secularizată şi pătrunsă de raţionalism, decât a unui regizor care încearcă să înţeleagă misterele ritualurilor unei civilizaţii apuse şi supuse extincţiei.
Dacă ne raportăm la acest film stând comod în fotoliul unei săli de cinema a secolului al XXI-lea, cu mentalitatea noastră de acum, filmul ni se va putea părea unul violent şi dur, poate prea dur, de acord… (Când îţi cumperi carnea tranşată şi gata pregătită dintr-un supermarket din ce în ce mai sofisticat, nu prea te gândeşti la cum se vâna odinioară, pentru supravieţuire!) Dar îngăduiţi-mi să presupun că fiecare dintre cei care vor dori să vadă această peliculă va intra măcar în jocul inevitabilei convenţii care este filmul artistic, dacă nu cumva se va înarma măcar cu o brumă de cunoştinţe despre mayaşi, atât cât putem şti astăzi despre această civilizaţie precolumbiană.
Ne oripilează că mayaşii făceau sacrificii umane în speranţa unei eventuale îmblânziri a zeilor nemiloşi în ritualuri pe care ne-am grăbi să le numim „barbare”? Dar la fel făceau şi vechii egipteni (sacrificând prizonierii de război!) sau chiar şi vechii grecii (dacă drama Ifigeniei ne mai spune ceva sau cazul, istoriceşte atestat, al celor trei perşi, capturaţi de greci, şi sacrificaţi înaintea Bătăliei de la Salamina, din iniţiativa prezicătorului Eufrantide). Acestea sunt însă civilizaţii apuse despre care, în bună măsură şi datorită unei „democratizări” a percepţiei pozitive prin documentarele furnizate în exces de canalele „Discovery” şi „National Geographic”, păstrăm o bună impresie şi o imaculată convingere că au fost cu adevărat „mari” şi „strălucitoare”, dar nu atât de crude precum vor fi fost, chipurile, civilizaţiile precolumbiene, numai pentru că până la noi au ajuns puţine mărturii (exceptând unele construcţii monumentale şi eventuale relatări). Să mai amintesc de practica geto-dacilor de a trimite la Zalmoxes, din cinci în cinci ani, un „mesager”, tras la sorţi, prin aruncarea acestuia în trei lănci fixate cu vârfurile în sus şi care, dacă avea nefericita neşansă de a nu muri, ceea ce însemna că zeul le e nefavorabil, chema un nou nefericit la supliciu?
Din punctul meu de vedere, filmul lui Mel Gibson nu păcătuieşte neapărat prin exacerbarea violenţei, aşa cum s-a spus, ci mai degrabă prin ideea, subînţeleasă, că o civilizaţie, precum cea mayaşă, s-ar fi autoexterminat oricum, fie că celebrii conchistadori ar fi găsit, fie că nu, calea spre continentul american! Altfel spus, deşi violenţele comise de cuceritorii spanioli nu pot fi tăgăduite, ele ar fi întrucâtva scuzabile sau măcar acceptabile în raport cu practica sacrificiilor umane ritualice crude la care se dedau mayaşii!
n rest, filmul înfăţişează o poveste, credibilă, bine spusă prin mijloacele specifice celei de-a şaptea arte, iar actorii, aleşi dintre urmaşii mayaşilor de odinioară, atâţia câţi au putut supravieţui cuceritorilor europeni, vorbesc o limbă care reînvie, pe ecran, o lume dispărută, inclusiv prin complexitatea articulaţiilor ei lingvistice. Mi-a fost însă greu să înţeleg de ce subtitrarea în limba română a filmului a păstrat şi numele proprii/poreclele protagoniştilor… în limba engleză (!), ceea ce a alterat, într-o oarecare măsură, autenticitatea vizată de Mel Gibson… De-ar fi fost măcar în limba spaniolă!
Violent sau nu, „Apocalypto” este un film admirabil pe care n-ar trebui să-l rataţi!...

Despre „Comédii la portile Orientului", Humanitas, 2005

Andrei Pleşu este un eseist şi un pamfletist redutabil, un observator fin al realităţilor româneşti postdecembriste, pe care reuşeşte să le prindă admirabil în fraze de o frumuseţe rarisimă la noi astăzi şi de un umor tonic, cărora nu le poţi rezista. Cei mai sceptici sau cu totul debusolaţi de pseudo-tratate de angelologie este suficient să arunce o privire prin recenta sa lucrare, Comédii la porţile Orientului*, în fapt o reunire în volum a unor articole publicate în „Jurnalul naţional”, „Dilema veche” sau „Plai cu boi”.
Gurmand şi robit, potrivit propriei mărturii, „apetenţelor palatale”, Pleşu este portretul-robot al non-modelului unui ministru de Externe (deşi s-a aşezat într-un astfel de fotoliu în anii 1997–1999!), nu numai pentru că urăşte să călătorească – un nonsens pentru un înalt funcţionar guvernamental de acest gen! –, dar şi pentru că adoră să savureze bucatele speciale ale unui dineu mai de la Răsărit (căci experienţele palatale din Apus, spre deosebire de acelea din mediile islamice, hinduse sau budiste, „cad la nivel de cantină”, spune el!), ceea ce pare să fie imposibil când te aşezi la masă cu plicticoşi scumpi la vorbă (precum premierul Radu Vasile şi fostul ministru al Apărării Naţionale, Victor Babiuc), fiind silit să refaci din „cioburi” un dialog aproape imposibil, cu sacrificarea bunătăţilor care se scurg prin faţa ochilor. În plus, nu se poate să nu-ţi devină simpatic Andrei Pleşu atunci când se autoironizează, povestind cum l-a înghesuit, la propriu, într-un lift, pe Yasser Arafat, motiv pentru care a fost răsplătit cu o pupătură istorică din partea liderului palestinian, aplicată strategic, pe gât, sau cum a reuşit, în prima lui vizită la Londra ca ministru de Externe, în 1997, să-i spună omologului său britanic, Robin Cook, o snoavă cu substrat despre relaţia amoroasă a regelui Carol al II-lea cu Elena Lupescu, în condiţiile în care întreaga Anglie era la curent cu idila lui Cook cu propria-i secretară, pe care acesta avea, în cele din urmă, să o ia de nevastă… Zice-se chiar că „secvenţa” i-ar fi apropiat pe cei doi protagonişti. Aşa să fie!
Dar este în acest volum şi un text, publicat iniţial în revista „Plai cu boi”, în 2001, şi reluat acum, în care Pleşu se războieşte cu dedicaţiile unor intelectuali de calibru către Nicolae Ceauşescu sau alţi potentaţi comunişti.
Nimeni nu ar fi avut pretenţia ca la Păltiniş preocuparea unor filosofi pentru istoria naţională să fie una foarte importantă, dar mărturisesc că nici nu m-aş fi aşteptat ca ignoranţa unui intelectual de talia lui Pleşu să fie atât de mare, după cum o dovedeşte comentariul său, răutăcios şi acuzator, atunci când citează o dedicaţie a istoricului Constantin C. Giurescu pe o carte oferită lui Nicolae Ceauşescu. „Preşedintelui Consiliului de Stat – scria C.C. Giurescu – această carte care arată că formarea poporului român nu este nici un «miracol» şi nici o «enigmă», ci un fenomen normal, ca şi formarea celorlalte popoare romanice, în semn de admiraţie şi înalt omagiu”. Ce înţelege Andrei Pleşu din această dedicaţie? „Se va observa, desigur – spune moralistul – candoarea autorului, dispus să polemizeze, în spaţiul unei dedicaţii oficiale, cu Gh. I. Brătianu, colegul său mort în închisoare sub Dej” (p. 102). Las la o parte faptul că Gh. Brătianu şi C.C. Giurescu fuseseră, pentru o vreme, „colegi” în penitenciarul de la Sighet, „sub Dej”, sau că, în 1931, împreună cu alţi istorici din aceeaşi generaţie, ei lansaseră, în „Revista istorică română”, un adevărat manifest al noii şcoli istorice care se distanţa vizibil şi hotărât de generaţia reprezentată cu strălucire de altfel de savantul Nicolae Iorga.
Însă Andrei Pleşu ar fi trebuit să ştie că, în fapt, Constantin C. Giurescu se referea la o lucrare celebră a lui Gh. Brătianu, intitulată „O enigmă şi un miracol istoric: poporul român”, publicată în limba franceză, în 1937, la Paris, ca o amplă recenzie la o carte a unui eminent medievist francez, Ferdinand Lot. Scriind despre invaziile barbare, într-o secţiune al cărei titlu era chiar cel împrumutat de Brătianu pentru propriul său volum, Lot trata şi problema originii poporului român, raliindu-se adversarilor continuităţii. Gh. Brătianu s-a simţit obligat să răspundă fostului său dascăl de la Sorbona şi s-a opus, într-o recenzie care avea să ia proporţiile unui volum de sine stătător, tezelor susţinute de Ferdinand Lot. În consecinţă, C. C. Giurescu nu făcea decât să confirme, prin dedicaţia sa către Nicolae Ceauşescu – un act de curaj, în condiţiile în care istoricul Gh. Brătianu a reprezentat, până spre sfârşitul regimului comunist, un subiect tabu – argumentaţia remarcabilă a colegului său de generaţie, Gh. Brătianu, aflat în polemică, în al doilea deceniu interbelic, cu fostul său profesor, Ferdinand Lot.
Articolul la care m-am referit, scris în 2001, avea să fie prefaţa unui alt scandal, din 2004, când Andrei Pleşu a fost răsplătit cu un premiu de un juriu care l-a avut în frunte pe Adrian Marino. Acesta s-a apucat să vorbească prin ziare că, deşi preşedinte al juriului fiind, n-a fost de acord cu distincţia oferită lui Andrei Pleşu, care, la rândul său, iritat de comportamentul lui Marino, a returnat „mărul discordiei”, motivându-şi în scris gestul, altminteri perfect îndreptăţit. Dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, probabil că ambele părţi implicate ar fi tras concluziile care s-ar fi impus. Dar, la scurt timp după acest schimb de replici, Andrei Pleşu găzduieşte, în săptămânalul al cărui director fondator este – „Dilema veche” – un text vitriolant al amicului său, Gabriel Liiceanu, care era un atac imund la adresa lui Adrian Marino, având o susţinere „argumentată”, nedemnă de filosoful dâmboviţean: dedicaţiile lui Marino către Dumitru Popescu-Dumnezeu şi alţi potentaţi comunişti. Motiv nimerit pentru Gabriel Andreescu să se amestece şi el în polemică şi să publice, în revista ieşeană „Timpul”, două scrisori adresate de Andrei Pleşu lui Nicolae Ceauşescu, în 1983, în termeni deloc onorabili pentru autorul cunoscutei „Minima moralia”, ca urmare a implicării sale în scandalul „Meditaţiei transcedentale”, scrisori al căror scop era o ipotetică „achitare” printr-o salvatoare „autocritică” („Vreau să sper că, punându-se în cumpănă bunele mele intenţii (...) şi lipsa de vigilenţă de care am dat dovadă, Conducerea de Partid şi de Stat va socoti că îmi poate acorda şansa să mă reabilitez”, scria Andrei Pleşu!)
„Am fost cu toţii – spune Pleşu, citându-l pe Emil Cioran, în textul publicat în „Plai cu boi”, în 2001 – «turişti în Infern». Nu se cade să revenim la suprafaţă cu seninătatea unor judecători care ştiu să separe, fără dileme, binele de rău”. Bine spus, dar cât de straniu aveau să sune aceste cuvinte înţelepte, în 2004, într-o adevărată sarabandă a „dezgropării” dedicaţiilor şi scrisorilor compromiţătoare dinainte de 1989!


* Andrei Pleşu, Comédii la porţile Orientului, ed. Radu Paraschivescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, 254 p.

pentru inceput...

La prima postare esti, poate, destul de nelamurit in privinta felului in care functioneaza chestia asta tehnica, asa incat esti mai prudent.
Sper, deci, ca viitoarele postari sa fie mai interesante.