Da, istoria se repetă

Pentru a ilustra relaţiile militare româno-sovietice, după săvârşirea actului de la 23 august 1944, locotenent-colonelul Gheorghe Magherescu descrie, în mărturiile sale, printre altele, scena admonestării şi insultării generalului Vladimir Constantinescu de către generalul sovietic Sersciuk. „Acesta – scrie ofiţerul român – era atât de cumplit, atât de ameninţător, încât generalul Vladimir Constantinescu se pierdu de tot. Vladimir Constantinescu, asul sportului călare, cavaler până în ultima fibră a sa, acel ofiţer căruia nimeni nu i-ar fi trecut prin minte că ar fi putut să-l ofenseze cu cel mai mic gest, stând smirnă în faţa lui Sersciuk, primind injuriile! A salutat şi apoi, printr-o întoarcere soldăţească împrejur, a luat-o pas alergător în direcţia frontului, sărind peste şanţuri, trecând peste garduri şi pierzându-se în vastitatea câmpului de luptă, dispărând cu totul. (...) Dacă ni s-ar fi smuls epoleţii – continuă Magherescu – dacă am fi fost loviţi, nu am fi simţit mai mult decât simţisem până atunci. Chiar dacă am fi intrat în miezul pământului, tot n-am fi scăpat de ruşinea ce ne copleşea”.
Întotdeauna m-am întrebat ce anume a făcut ca un personaj de talia cavaleristului Vladimir Constantinescu să se comporte în faţa unui general sovietic cu atâta supuşenie, oferind camarazilor şi subordonaţilor săi o imagine deplorabilă, transferând asupra lor propria-i umilinţă, înghiţită în fuga patrupedului pe care ştia să-l strunească atât de bine.
Sersciuk era reprezentantul ocupantului, desigur (chiar dacă, propagandistic cel puţin, poza în noul „tovarăş de arme”), şi înţelegea să-şi impună punctul de vedere, cu orice preţ, chiar dacă aceasta însemna o gravă ofensă pentru partenerul de luptă pe care îl căpătase printr-un act salutar, neaşteptat, la 23 august 1944, în continuarea războiului care era încă departe de a se fi încheiat. Generalul sovietic avea de partea sa unica regulă pe care o înţelegea, sfredelind-o în mintea tuturor: intrase într-o ţară care se predase, fără luptă, aşa încât toţi erau executanţii ordinelor sale.
Am resimţit, în ultimii ani, umilinţa de care vorbeşte colonelul Gheorghe Magherescu. Fiindcă m-am văzut, dintr-o dată, „predat”. Cu totul. De camarazi de la care aşteptam, ţinând seama de pregătirea şi experienţa lor, nu atât solidaritate, care ar fi trebuit să fie implicită, cât verticalitate. Ştiind să spună nu. Mai ales atunci când era evident că nu există decât acest răspuns. Aşa cum îndrăznise Lascăr Catargiu, adresându-se lui Carol I, printr-o antologică formulă: „Aiasta nu se poate, Majestate!” O negaţie fermă la impuneri care nu aveau nicio legătură cu profesia, cu regulile (prea bine ştiute, scrise sau nescrise) acceptate, asumate, acelea care fac astfel încât un organism să-şi desfăşoare existenţa în parametrii în care a fost gândit, dacă vrea să fie unul viabil. Nu-mi rămânea, în ultimă instanţă, decât să constat, cu profundă tristeţe, că un alt Vladimir Constantinescu, al generaţiei mele, însă de cu totul altă factură, nu numai că nu-şi întorcea calul, dispărând undeva pe lina frontului, acoperindu-se de ruşine, ci se întorcea spre noi, ceilalţi, explicându-ne că noii Sersciuk-i, autohtoni de această dată, trebuie idolatrizaţi cu orice preţ, câştigându-le el primul bunăvoinţa, prin obedienţă şi oportunism bălos, cu speranţa, ipotetică, a unor noi galoane sau decoraţii, rânjind agresiv a intimidare spre primii care ar fi îndrăznit să iasă „din front”. Într-un tablou penibil desăvârşit, care îşi aşteaptă pictorul îndrăzneţ cu paleta-i fetidă la îndemână, aşa cum poezia îşi căutase asiduu cretorul „mucegaiurilor” şi „putregaiurilor”, găsindu-l în cele din urmă.
Pentru mine este încă un semn că istoria îşi are festele sale. Pe care ni le joacă, provocându-ne imaginaţia. Arătându-ne că, deşi cunoaştem trecutul, trăind cu ferma convingere că este cu neputinţă a-l mai parcurge în realitate vreodată, altfel decât livresc, ne înşelăm amarnic. La fiecare colţ al istoriei ne aşteaptă o nouă experienţă. În care intrăm fără să fi învăţat din aceea pe care tocmai am părăsit-o. Nu sunt fatalist. Dar am văzut, în ultimii ani, cu ochii mei, că se poate.

De ce merge ţara asta prost. Episodul... nu mai ştiu cât

Văd că Poliţia şi-a propus să-i descurajeze pe chefliii care, înghiţind pahar după pahar, doresc să se urce apoi la volanul unei maşini, printr-un clip cu bocitoare, dintre acelea tocmite prin lumea satelor pentru a plânge profesionist morţii. Se speră că, astfel, prietenii lui Bacchus vor fi împiedicaţi în tentativele lor de a mai conduce beţi de-a dreptul sau uşor abţiguiţi, luând în mormânt, în inconştienţa lor letală, alte suflete nevinovate.
Eu vă asigur că aceasta este o cale ineficientă de a eradica un fenomen care ia amploare. Cei mai mulţi nu au a se ruşina de bocitoare. Popor născut şi crescut în băşcălie ieftină, unde totul se sfârşeşte în comedie şi "Pupat Piaţa Independenţii", se va amuza de noua campanie şi va continua să practice obiceiurile bahice amintite, cu aceeaşi speranţă a impunităţii, care îi este cultivată prin laptele matern, sintetizată în formula "Las' că merge şi aşa. Ne-om descurca noi cumva!"
Fac, aşadar, un apel la Poliţie! Regândiţi amenzile. Măriţi-le. Daţi-le din belşug. Către Fisc şi Finanţe: urmăriţi-le să fie plătite! Astfel, corul de bocitoare va putea fi angajat numai de ţăranii care mai cred în efectul bocetelor plătite. Eu voi crede doar în amenzile usturătoare date celor care ne sfidează în trafic.


Recent, am avut ocazia să-l însoţesc pe fratele meu să-şi obţină noua carte de identitate, la termenul expirării celei vechi. Din motive obiective, avea nevoie de acest act fundamental pentru fiecare cetăţean, în câteva zile. O să fiţi surprinşi: cartea de identitate, indiferent de situaţie, se obţine în acelaşi termen - 10-12 zile.
Altfel spus, statul, prin aceste servicii de evidenţă a populaţiei, nu ştie să strângă taxe. Sigur, nu e noutate pentru noi toţi acest lucru. Ce face funcţionarul de la ghişeu dacă doreşti să obţii cartea de identitate mai devreme? Îţi spune, după caz, mai amabil sau mai răstit, că nu se poate. În loc să impună o taxă de urgenţă, echivalentă cu dublul valorii unei cărţi de identitate obişnuite, care ar putea fi depusă la bugetul acela căznit de care trag toţi mai apoi, statul acesta te trimite... la notar (un privat oarecare, desigur, care percepe propria taxă!). Fiindcă dacă termenul este acelaşi pentru oricine, în orice situaţie, şi însuşi titularul nu-şi poate ridica actul de care aminteam, este musai să împuternicească pe cineva, unde altundeva decât la notar?
Ştiţi care e taxa pe care o percepe un notar pentru a-ţi permite să ridici un act în numele unui titular care nu o poate face din diverse motive? 70 de lei. Ştiţi cât costă un buletin, cu taxe cu tot? Vreo 15 de lei. În total, vreo 85 de lei.
Aşadar, în loc să intre la bugetul statului, pe lângă cei 15 lei percepuţi pentru schimbarea unei cărţi de identitate, cei eventual încă 50 sau 70 de lei care ar putea reprezenta o taxă de urgenţă, statul îi dirijează spre notari, adică spre privaţi oarecare, care fac bani din incompetenţa administraţiei publice centrale şi locale.
Vă miraţi de ce nu avem bani pentru pensii, salarii decente şi un sistem de sănătate performant? Ei bine, şi din această cauză!