Pelicule de weekend

Nu ştiu dacă titlul filmului Băiatul cu bicicleta este unul inspirat, fiindcă bicicleta aceea invocată este doar un accesoriu suplimentar al unei drame pe care puştiul Cyril o trăieşte. Abandonat de tatăl său într-un orfelinat, el este silit să descopere valori esenţiale propriei lui construcţii identitare, implicat în evenimente pe care le provoacă sau în care este atras, în căutarea iubirii unui părinte imun la nevoile sale emoţionale. Premiat la Cannes, în 2011, filmul are ceva dintr-o docudramă prin felul în care este urmărită cinematografic evoluţia lui Cyril, de la orfelinat la găsirea unui părinte-surogat, în persoana unei coafeze (Cecile de France), în scene de viaţă decupate inteligent, aparent fără legătură între ele, dar construind un personaj interesant, credibil (Cyril este interpretat de Thomas Doret, de care e probabil să mai auzim!), care ni se dezvăluie treptat, prin gesturile şi acţiunile sale, nu lipsite de o anume morală, într-o reţetă care împrumută şi un substrat psihanalitic.

Jurământul, inspirat dintr-o poveste reală, porneşte de la o situaţie critică: ce-ar fi dacă, într-o zi, în urma unui accident, v-aţi trezi din comă profundă fără a vă putea aminti ultimele luni sau ultimii ani de viaţă în care se vor fi petrecut evenimente importante? Paige şi Leo, deşi căsătoriţi, devin doi străini după acest nefericit incident, Leo fiind nevoit să-şi recucerească iubita cu fiecare zi care trece, în efortul de a o sili pe Paige să-şi amintească ceva din momentele minunate petrecute împreună. Fără a se bucura de prea multe premii, pelicula beneficiază, din punctul meu de vedere, de un scenariu bine construit, protagoniştii sunt convingători, lecţia iubirii necondiţionate, indiferent de greutăţile pe care viaţa ţi le aşază înainte, fiind pilduitoare.

În fine, doar dacă nu aveţi ce face şi vă prisosesc banii, vă puteţi relaxa şi amuza cu a doua serie a călătoriilor fantastice verniene dedicată Insulei misterioase care mai trimite la Jules Verne doar prin câteva elemente, precum căpitanul Nemo şi celebrul lui „Nautilus”, într-un decor exotic ce aminteşte de insula pe care trebuie să o fi avut în minte prozatorul francez. În rest, dialoguri căznite, previzibile, glume nesărate, personaje caricaturale, un joc penibil de pectorali ca lecţie „matură” a tatălui vitreg către fiul său în vederea „interacţionării” cu sexul frumos, descoperiri care se vor halucinante, prost jucate, şi un amestec de „O lume dispărută”, cu şopârle uriaşe şi elefanţi pitici, cu ceva suspans care ţine de o iminentă scufundare a insulei. Descoperită în ultima clipă – cum altfel? – capodopera tehnică a căpitanului Nemo, „Nautilus”, este „alimentată” de nişte ţipari uriaşi, gata să-i poarte pe protagonişti, după peripeţiile lor, către locuri ceva mai sigure. Rămân peisajele exotice şi acelea modificate cu ajutorul computerului, dar dacă tot era vorba de natură nu-i aşa că pentru asta puteaţi sta comod la televizor, urmărind „National Geographic” sau vreunul din canalele „Discovery”? Să nu ziceţi că nu v-am prevenit!

O prietenie neobişnuită

Este, în Cetatea Filmului de la Hollywood, un regizor care este capabil să transforme aproape orice scenariu care spune o poveste interesantă într-un film al cărui succes de casă este garantat. Numele său este Steven Spielberg şi se bucură de preţuirea publicului pasionat de a şaptea artă, care a urmărit, nu de puţine ori, captivat, emoţionat şi fascinat producţiile sale. Ultima, War Horse, reia subiectul unei poveşti pentru copii, scrisă de un britanic, Michael Morpurgo, prin anii ’80, în centrul căreia se află o relaţie strânsă stabilită între un tânăr, Albert Narracott, şi un cal, botezat Joey, pe fundalul evenimentelor premergătoare primei conflagraţii mondiale, într-o Anglie rurală, dar şi în timpul războiului, într-o dramă care avea să cuprindă întregul continent european. Marele merit al lui Spielberg este acela de a fi putut oferi o poveste emoţionantă despre prietenie, dragoste, loialitate, onestitate, perseverenţă şi credinţă, care se adresează atât adulţilor, cât şi copiilor. Copiii îl vor îndrăgi pe Joey, cu siguranţă, şi vor învăţa lecţia prieteniei adevărate şi a devotamentului, chiar dacă unul din personaje este un necuvântător (scenariul oferă însă lecţia dăruirii şi a inteligenţei cailor în secvenţe sugestive, în diferite împrejurări), adulţii vor regăsi unele din valorile uitate sau asupra cărora nu au meditat îndeajuns, iar cei pasionaţi de război au parte de reconstituiri fidele ale unor realităţi dure ale Primului Război Mondial. Unii dintre cei care au criticat pelicula lui Spielberg au remarcat faptul că o poveste pentru copii ar fi putut fi ceva mai soft, din acest punct de vedere, alţii, printre care, recunosc, mă număr şi eu, spun că aceste realităţi oribile ale câmpurilor de luptă din anii 1914-1918 trebuie cunoscute de noile generaţii, „livrate” într-o poveste neobişnuită care îi va cuceri, într-o lecţie cinematografică superioară oricărui demers banal al unui profesor, fie el şi unul conştiincios, într-o sală de clasă oarecare. Multe din scene au fost dificil de realizat (de pildă, atunci când Joey aleargă printre sârme ghimpate, „învelindu-se” în ele, între două tranşee, însă computerul şi folosirea unor materiale speciale din cauciuc, imitând atât de bine sârma ghimpată, fac astfel încât scena să fie una foarte credibilă), s-au folosit nu mai puţin de 14 cai „Joey” pentru diverse secvenţe, iar lecţiile de călărie pentru mulţi actori au fost absolut necesare. Sunt însă şi unele greşeli care trădează lipsa unui consultant, specialist în istorie militară – ori, poate, filmată în acest mod, scena era mult mai hollywoodiană! –, fiindcă vedem calul alergând, la un moment dat, în tranşee, pe o distanţă apreciabilă, în linie dreaptă, silindu-i pe soldaţi să se ferească din calea lui, însă e ştiut că aceste tranşee erau realizate în zig-zag, pentru a evita rănirea unui număr mare de militari în cazul exploziilor sau a schijelor rezultate. Un film impresionant, de văzut cu întreaga familie!

De ce îmi place „Stars and Stripes”

Citesc, adesea, forma electronică a publicaţiei militare americane Stars and Stripes (S&S), care are un statut special în peisajul presei americane. Deşi reflectă activitatea armatei americane, dar şi a acţiunilor Congresului american în problemele militare şi a contractorilor armatei, acoperind zone geografice întinse, într-o multitudine de abordări şi subiecte, S&S îşi păstrează obiectivitatea şi, mai ales, independenţa alegerii temelor articolelor propuse spre publicare, în respectul informării corecte a beneficiarilor publicaţiei, fiindcă niciun oficial al Pentagonului nu poate controla activitatea editorială a publicaţiei! În plus, îmi place site-ul S&S. E suficient să aruncaţi o privire aici pentru a vă da seama de modul facil în care aveţi acces la o sumedenie de informaţii referitoare la viaţa armatei americane, într-o prezentare pe care o cultivă, prin excelenţă, presa anglo-saxonă de calitate, oferind puncte de vedede diferite, într-o abordare decentă, echilibrată, cu o preocupare reală pentru găsirea unor soluţii adecvate la probleme diverse. Fiecare articol poate fi comentat într-un forum, probabil controlat cu atenţie, într-adevăr (nu suntem deloc naivi!), dar chiar şi în aceste condiţii veţi găsi acolo puncte de vedere pertinente, civilizat exprimate, fără injurii penibile la adresa autorului/autorilor articolelor sau a altor participanţi la dezbazerile iniţiate pe forum. „The Rumor Doctor”, un fel de blog conectat la site-ul S&S, este un excelent mod de a oferi un prilej de dezbatere a unor probleme spinoase cu care se confruntă armata americană, dar în spiritul brainstormingului inteligent care îşi propune să obţină, prin iniţierea unei dezbateri, maximum de profitabilitate în vederea găsirii soluţiilor adecvate. Şi aici comentariile forumiştilor sunt de citit, completând într-un mod fericit opiniile autorilor care propun un subiect de discuţie. Am admirat, recent, un articol semnat de Chris Carroll, la mijlocul lunii ianuarie 2012, referitor la suicid, violenţă domestică şi abuzuri asupra copiilor, petrecute în familiile de militari din armata americană, discutând aceste dificile chestiuni pe baza informaţiilor oferite chiar de un oficial important al Pentagonului, generalul Peter Chiarelli. Ideea de ansamblu a articolului, cu date şi cifre precise, este aceea că în armata americană sunt unele probleme, dar există voinţa şi competenţa necesară pentru a face faţă acestora. În cuvintele generalului Peter Chiarelli, selectate de Chris Carroll: „Ştim problemele pe care le avem, vedem unde am obţinut succese şi acţionăm în toate acele domenii unde avem probleme”. Nimic din acest articol nu sugerează ideea nefericită şi păguboasă pe termen lung, atât de răspândită în alte părţi, a ascunderii sub preş a unor realităţi neconvenabile (în logica penibilă şi ineficientă a struţului cu capul adânc înfipt în nisip, în speranţa că dacă nu spunem noi, nu se va afla niciodată!), ci, dimpotrivă, afirmarea lor naşte o reacţie credibilă care sugerează că există soluţii şi armata americană face eforturi în acest sens pentru a rezolva problemele enunţate. Acelaşi articol oferă şi opinii ale unor oficiali în domeniul apărării care sunt consemnate sub rezerva păstrării anonimatului, întregind, în acest fel, credibilitatea demersului jurnalistic. Aşadar, prefer să mă întorc cât pot de des la site-ul S&S. Vă invit şi pe dumneavoastră să o faceţi!