Două opinii despre Imnul naţional. Judecaţi singuri!

Prima îi aparţine lui Andrei Pleşu şi a fost publicată în Dilema veche, nr. 397/22-28 septembrie 2011, îndemnând, practic, la o schimbare a Imnului naţional, ceea ce a prilejuit cotidianului Adevărul lansarea unei dezbateri pe această temă în paginile sale:

Ei bine, vrem cu adevărat ca dispoziţia fiecărei zile a copiilor noştri să stea sub semnul acestei depresii naţionale? Să-i punem să cânte zilnic un imn al disperării mocnite, al unei mobilizări patetice „în ceasul al doisprezecelea", al unui destin care seamănă cu iadul pe pământ? Căci, deşi are aerul unui cântec de goarnă care sună adunarea, Imnul nostru pare, mai curând, un mod de a conjura la supravieţuire un muribund. S-ar zice că e destinat să fie intonat nu la demne împrejurări festive, nu în momentele de cumpănă ale unui popor de oameni întregi, ci în sala de reanimare, pe post de maslu.

A doua opinie aparţine Anei-Maria Brânză, campioană mondială la scrimă, cea care, situată prima la o competiţie sportivă europeană de profil, în Marea Britanie, a coborât de pe podiumul de premiere în semn de protest atunci când organizatorii au pus în difuzoare fostul imn al republicii comuniste de până în decembrie 1989:

Eu nu vreau să se schimbe Imnul, nu înţeleg de ce s-ar schimba. Cu imnul ăsta am fost crescută şi cu ăsta vreau să mor. Să-l cânte, să mi se cânte «Deşteaptă-te, române!» şi atunci când m-or duce la groapă. Nu mi se pare normal să se găsească patru-cincipersoane care se trezesc că vor să schimbe Imnul. Vor să pună vreo manea sau ce? Sau dacă vor ceva mai săltăreţ, atunci să pună o sârbă. E absurd, în felul ăsta o să ajungem să ne schimbăm Imnul odată la doi-trei ani, cred că noi încă ne mai căutăm indentitatea.

Judecaţi dumneavoastră înşivă!

P.S. Ar mai fi fost de adăugat aici şi opinia lui Adrian Cioroianu, chestionat întotdeauna de toate televiziunile şi jurnaliştii noştri "harnici", la unison, când vine vorba de vreun subiect de istorie (fie că omul se pricepe, fie nu), cam ce părere are şi Domnia Sa, dar eu prefer să mă limitez la cele de mai sus, pentru că de când istoricul Adrian Cioroianu crede că Ziua Naţională trebuie stabilită în strânsă comuniune cu meteorologii şi prostimea veselă care vrea la picnic, consider că nu are rost să ne pierdem timpul, ascultându-l vorbind despre simboluri naţionale.

Ne plouă cu Ceauşeşti... a toamnă!

Ceauşescu este o marcă pe care niciun comerciant cu brumă de carte sau cu mintea plină de macroeconomie nu a avut inspiraţia să o înregistreze, astfel încât, graţie ei, să vândă. (Aproape) Orice. De la chiloţi şi prezervative la maşini de spălat, TV LCD-uri şi frigidere sau telefoane mobile. La prezervative, de pildă, un promo interesant ar putea suna aşa: "Nici atunci, nici acum!", iar la LCD-TV şi frigidere ceva de genul "ce n-aţi văzut atunci, vedeţi acum!".
Cum s-ar explica această abundenţă de Ceauşeşti pe posturile de televiziune de la noi? Să încercăm, în rândurile de mai jos, câteva explicaţii.
În primul rând, foştii "tovarăşi". Cei din vârful puterii. Stăteau smirnă în faţa lui Ceauşescu şi nu îndrăzneau să crâcnească. Civili, mulţi dintre ei, ajunseseră să-i spună, în şedinţele CPEx (pentru prichindeii post-decembrişti, Comitetul Politic Executiv), utilizând o formulă împrumutată din mediul kaki "vă raportez, tovarăşe secretar general...", invariabil urmată de un convingător şi milităros "Am înţeles!", semnul deplinei angajări în executarea ordinelor primite. Fără comentarii, altminteri scaunul moale, călduţ, săpat în privilegii, le-ar fi fugit de sub curul binişor bombat de traiul bun.
După 1989, cei mai mulţi l-au găsit (doar) pe Ceauşescu vinovat. De situaţia ţării şi a lor, de chinurile familiilor lor, plângând şi ei, caragialesc adesea, pe umărul celor care se bucuraseră la vederea cadavrelor ciuruite ale celor doi Ceauşeşţi în 25 decembrie 1989. Ceauşescu singur era vinovat de toate. Un fost activist de prim rang, devenit celebru prin formula rostită la un proces, ne uimise spunând, deschis, că a fost un dobitoc. Părea să regrete. Dar nici la el nu se înţelegea dacă fusese dobitoc urmându-l pe Ceauşescu "neabătut" sau dacă se alinta cu acest apelativ pentru că nu înţelesese la timp marile virtuţi ale democraţiei pe care românii o descopereau, inovativ şi fooooooooarte personificat, după tristele evenimente. În rest, tăcere. Şi justificări. Despre cum au acţionat alţii(prost, fireşte!), nu ei, care au făcut "atâta bine".
Acum, mulţi dintre "tovarăşi" ne spun că Ceauşescu era "inteligent", "muncitor", "capabil să conducă", "vizionar", "gospodar", "econom" (nu a plătit el, domnule, datoriile României? El sau Noi? Se dezbate încă!), un autentic "spirit practic" şi, fireşte, un onest om de stat (nimic nu-i aparţinea!) şi iubitor de consoartă, din vorbele căreia "îndrăznea" să iasă (deci, iată, om de curaj şi atitudine, domnule!), dar şi de copii (doar ai săi!). Ei, bine, nu am aflat astea toate din gura lor în decembrie 1989, pentru că nici ei nu ar mai fi apucat să trăiască după ce le-ar fi rostit. Linşajul le-ar fi garantat o stea roşie pe mormânt, într-un cimitir comun. Cu plăcuţă lămuritoare: "Criminalii". Mă rog, poate cu un vexatoriu "c" mic.
Acum însă nu mai prididesc cu laudele. Nu chiar ca atunci când trăia şi spânzura faimosul răposat, dar nici nu-s foarte departe. Amnezie? Senilitate? Ipocrizie? Poate, cel mult, cabotinism. Pentru că vorbesc de dezastrul ţării de astăzi, uitând de dezastrul ţării de ieri. Însă ieri e istorie, azi poate fi un vot în plus. Pentru unii. Şi orice vot contează, ştim deja asta!
Aici intră în joc o altă categorie: retrodizidenţii. Mulţi. Pe cât de PUŢINI vor fi fost ei în TIMPUL regimului comunist, pe atât de MULŢI s-au descoperit DUPĂ căderea regimului. Ei între ei. Inventându-şi, unii, un CV adecvat. Alţii oferind cârtelilor din bucătăria personală, la două pahare de vin de casă şi un cârnat prăjit la lumânare, aura unei dizidenţe epocale şi riscante. Fiinţe pline de "curaj", au înfruntat dictatura cu burse de studii şi mici trişerii cu Securitatea, care, nu-i aşa, avea şi "oameni deştepţi, domnule!" Sau au tăcut. A dizidenţă. Şi sunt mândri de tăcerea lor de aur, în concordanţă cu numele poleit al Epocii.
Au strigat însă, DUPĂ 1989, "Jos comunismul", tot aşa cum, dacă Ceauşescu rămânea bine mersi la putere, ar fi patronat corul scrisorilor de mulţumire adresate secretarului general al PCR (tot pentru prichindeii post-decembrişti, aka Nicolae Ceauşescu), aflate la loc de cinste şi onoare în "Scânteia", pentru că a "înăbuşit" în faşă "provocările imperialiştilor" şi "golănelile" timişorenilor. Şi au venit să dea lecţii de la înălţimea "dizidenţei" lor. Chiar lui Paul Goma, pentru ca obrăznicia şi tupeul lor incalificabil să fie complete.
"Poporul" - ăla pe umărul căruia plânge caragialean tot politrucul de azi - abia s-a alăturat revoluţiei. Greu, după ce o mână de oameni l-a somat să iasă de prin casele neîncălzite pe post de gloată revoluţionară. Vorba cuiva: cu o mână de salam, nişte pâine, puţină căldură şi vreo 10 ore de TV (cu emisiuni de tipul "Te pui cu activiştii?"), revoluţia română nu s-ar fi născut DECÂT prin cezariana serviciilor secrete occidentale şi ruseşti.
Aşadar, unei asemenea gloate, insensibile la stimuli macrorevoluţionari, părea un nonsens să-i vorbeşti despre comunism şi capitalism. Pe primul îl trăise "descurcându-se", pe celălalt îl vroia trendy, privindu-l languros dinspre deviza "radeţi tot de pe rafturi" de tip "hypermarket" evoluat. O struţo-cămilă, dacă se putea, între grija statului socialist pentru principiul "ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim" şi "miracolul" îmbuibat al statului capitalist. Primul murea, al doilea se năştea, poleindu-şi hidoşenia cu odraslele lui nefericite: goana după bani cu orice preţ, călcând pe cadavre, corupţie cât cuprinde, mită, sărăcie, crimă organizată, droguri, prostituţie, lipsa locurilor de muncă.
Păi gloata asta - spera cineva - urma să cânte, în asemenea condiţii, pe partitura tismăneană a unui raport de condamnare a comunismului de care însuşi condamnatorul-şef mai uită uneori, dezicându-se, spre luarea aminte a omului de rând?
Fireşte, nu.
Şi, uite aşa, gloata a devenit cam nostalgică. L-ar vota pe Ceauşescu la alegeri, acum (dar dacă l-ai ciuruit, e cam greu de înviat!), îi compătimeşte familia (cât de nefericită a fost, supravegheată de Securitate şi de "maştera-şefă" Elena) şi crede că "era (mai) bine pe vremea lui". Când nu aflai de la o televiziune drama Zoicăi, ştiai chinurile lui Nicu (obligatoriu intervievat NUMAI de un intervievator salvator care ne-a restituit înţelepciunea personajului peste vreme), pentru ca imediat să pluseze cineva cu un Valentin Ceauşescu, om de caracter şi de fotbal. O pledoarie completă, păcat că familia asta epocală nu a avut decât trei copii.
Propagandiştii-şefi au sesizat că gloata are comportamente nocive civic şi bulversante electoral, astfel încât această cădere în nostalgie s-ar putea dovedi periculoasă. Şi şi-au aruncat iscoditor ochii prin budoarele primei familii comuniste a ţării, pentru a contrabalansa, alături de silicoanele la vedere ale unor anorexice botoase, dialogurile inepte dintre nişte chivuţe intens colorate şi amorurile filmate ale vreunei piţipoance din "lumea mondena", setea cancanieră neostoită a unui neam de ţărani veşnic aflaţi cu capul între fustele şi izmenele vecinilor, sorbind cu nesaţ poveşti de alcov. Păi, vezi bine, Ceauşeasca era cam "rea de muscă", zic unii (între noi fie vorba, securiştii ăia care se laudă că ştiau budoarul Elenei pe de rost, cred că, de fapt, schimbau anvelopele la maşinile cuplului prezidenţial pe vremea aia, fără să îndrăznească să ridice ochii din pământ la trecerea augustei perechi prezidenţiale, dar fac acum figură de mici Pacepa plasaţi în funcţii-cheie!), iar copiii cuplului prezidenţial nu erau atât de "inocenţi" pe cât ar dori unii să ni-i prezinte.
O mascaradă mai mare nici că se putea. Într-o ţară în care istoria se scrie prin rapoarte prezidenţiale, după of-urile personale ale unui potentat sau ale altuia, şi în care, periodic, se ia în cătare un subiect istoric de "mare anvergură" patriotico-naţională asupra căruia se pronunţă foşti taximetrişti omniscienţi, sindicalişti rataţi şi instalatori de frâne în emisiuni în care moderatorii ştiu numai cum se dă pauza de publicitate, atunci e limpede că bietul Ceauşescu şi familia lui continuă să fie subiect de circ. Naţional. Şi, în plus, ne oferă dimensiunea exactă a unei drame a poporului ăsta: tragedia şi epopeea devin comedia şi băşcălia de zi cu zi.
Şi peste un tablou atât de vesel în drama lui se poate aşterne, salvator, un sfânt şi cuprinzător "Pupat toţi Piaţa Endependenţii!"