Semnificaţia cuvântului „acasă”

Cei care se aşteptau la o nouă ecranizare a romanului lui Pierre Boulle, după una primită foarte rece de critica de specialitate, în 2001, a lui Tim Burton, au avut o surpriză. Scenariul semnat de Rick Jaffa şi Amanda Silver se inspiră din romanul scriitorului francez, dar, în realitate, îl precede în logica acţiunii, în sensul că filmul lui Rupert Wyatt încearcă să explice cum s-a ajuns la povestea pe care o imaginase Boulle în 1963 şi care avea apoi să capteze atenţia producătorilor de film.
Cei care îşi amintesc romanul şi prima ecranizare (în 1969, atunci când costumele şi machiajul s-au aflat pe lista nominalizărilor la premiile Oscar), ştiu că acolo Pământul, într-un alt timp istoric, este colonizat de maimuţe războinice vorbitoare, oamenii înşişi fiind în postura de „animale” de muncă, destinate, deopotrivă, unor primitive cercetări ştiinţifice. În filmul lui Rupert Wyatt (maimuţele, aici, capătă trăsături, priviri sugestive şi mişcări umanoide graţie computerului, prin „împrumutarea” cineticii unor actori), experienţele mult mai avansate dintr-un laborator de specialitate din San Francisco (încurajate de o dorinţă personală a unui angajat, Will Rodman, interpretat convingător de James Franco, de a-şi salva tatăl de consecinţele maladiei Alzheimer) conduc la apariţia unui tip de cimpanzeu, botezat Caesar, cu o inteligenţă deosebită, capabil, în cele din urmă, de organizarea unei revolte a maimuţelor (ele însele „înţelepţite” prin administrarea aceluiaşi tip de tratament de care avusese parte cândva Caesar, acum îmbunătăţit) şi a unei presupuse invazii a planetei de către ele, ceea ce conduce, inevitabil, spre povestea lui Boulle de care aminteam.
Filmul este bine construit, efectele speciale sunt reuşite, povestea închegată şi convingătoare (discuţia dintre două maimuţe, aflate la un centru zoologic, menit să furnizeze „cobai” pentru experienţe, care vorbesc pur şi simplu, deşi îşi fac tot soiul de semne, mi s-a părut totuşi neverosimilă!), aşa încât vă asigur că merită să vedeţi această peliculă.
Dincolo de poveste, filmul mi se pare a fi şi un nou avertisment referitor la intruziunea noastră brutală în tot ceea ce înseamnă viaţă pe Pământ, modificând şi adaptând, cu voinţă şi iluzii de Creator, organisme a căror existenţă o punem în pericol, antrenând în cascadă consecinţe neprevăzute. De aceea, cuvintele cimpanzeului Caesar, atunci când, în sfârşit, vedem şi în actul vorbirii performanţele sale intelectuale, mi se par pilduitoare. Cine stabileşte, în cele din urmă, ce înseamnă pentru fiecare componentă a ecosistemului nostru termenul „acasă”?
Planeta maimuţelor: Invazia este mai mult decât un film bun, cu efecte speciale spectaculoase. Include un mesaj profund asupra căruia mulţi din cei implicaţi în prezervarea vieţii pe această planetă vor trebui să reflecteze îndelung.

Aş vrea să ştiu...

...dacă sunt eu obosit, fizic şi intelectual, şi nu mai am luciditatea percepţiei, dreapta măsură şi acuitatea vizuală, absolut necesară, pentru a înţelege ce se întâmplă în jur:

• Radu Mazăre, primar de Constanţa, e tot mai des la Antene, în prezenţa unor domnişoare gonflate şi golaşe (unele, inevitabil, blonde şi afectate), pe post de toreador (abia aici penibilul grosier m-a invadat) în cu totul alte posturi decât acelea care ar putea consacra un edil serios. Pe margine, câteva fiinţe, care par onorabile, îşi fac poze cu el, fotografiază de zor caravana cu nebuni şi sunt satisfăcute că s-au aflat în preajma lui Mazăre. Şi o declară ca atare. E celebru, sigur că-l ştim, spune o doamnă. Fără să mă topesc de simpatie pentru Elena Udrea, am senzaţia că era foarte decentă când încăleca ea, susţinută, câte un căluţ şi juca tenis cu Năstase în buricul Parisului pe banii noştri. În schimb, era demonizată la Antena 3 de zor. Radu Mazăre, ni se sugerează, e popular şi simpatic. Vreau să-l cunosc pe editorul ştirilor de la Antena 3...
• ...şi pentru că adoră să ofere, în prime time, ştiri cu nunţi ţigăneşti. Oripilat am fost cu adevărat la vederea unei cravate din aur la gâtul unui neica nimeni de vreo 16-17 ani. Şi asta era tot un fel de ştire la "Observator" şi Antena 3, la principalul jurnal de ştiri. Nu, nu cred, totuşi, că vreau să-l cunosc pe editorul-şef al ştirilor de la Antene...
• ...lipsa argumentelor aduce în prim plan tot felul de ignoranţi cu tupeu nesimţit. Observaţi, din ce în ce mai des, că argumentele au murit, că nimeni nu se mai jenează să ţipe (scrisesem "să explice", dar am tăiat, nu era potrivit aici) că face într-un anume fel fiindcă şi alţii fac la fel, că aşa "vrea muşchii lui" (atitudine din ce în ce mai răspândită şi în administraţia publică, centrală şi locală!), că la români a fura, de foame, un ou, o raţă, o pâine este un gest scuzabil, fără să ştiu de la ce obiect/sumă în sus încape în mintea noastră, în toată grozăvia ei, ideea de furt. De aici pleacă şi percepţia noastră asupra plagiatului, a diplomei fără rost, obţinută între două joburi, cu bani, dar fără valoare, a copiatului la examene şi a micii îmbrânceli, simpatic denumite "dat din coate" (cu folos).
• ... că niciun post de telviziune de la noi nu mai discută contextul internaţional şi că singurele ştiri "externe" sunt plecările Monicăi Gabor în SUA şi venirile lui Mutu la echipa naţională, inevitabil relatate de la Otopeni, iar in "Cancan" de aşa-zişi jurnalişti de investigaţii pentru care averile dubios dobândite ale unor politicieni şi marile acte de corupţie nu există?
• ... că ştirile din sport sunt mondenităţi ridicole despre iubitele şi fufele fotbaliştilor, competiţiile sportive autentice şi câştigătorii lor lipsind cu desăvârşire din aceste jurnale stupide?
  
• ... că scopul suprem al salariatului român la stat este ieşirea cât mai rapidă la pensie, indiferent cum?
• ... că felul în care ni se adresează tot soiul de indivizi, la service, în piaţă, la casele de marcat, în taxiuri şi în servicii, în general, este o tutuială de prost gust, greţoasă până la vomitătură (cu "frate", "prietene" - deh, ăştia sunt fanii lui Mircea Badea, cred -, "tipule", "omule", "nene", "băi nene", "vere", "şefu' "), asociată cu cercul restrâns al membrilor unei familii tembele, care se tot măreşte, din sânul căreia eu nu ştiu cum să mai scap?
• ... că oameni de foarte bună calitate profesională şi morală nu sunt de găsit la TV şi în tabloide de doi bani, dar nici în alte publicaţii mari, cu oarecare ştaif, pentru simplul motiv că încă mai au... bun simţ?
• ... că ţara asta nu mai are şanse de redresare morală şi că devine din ce în ce mai evident că democraţia, în modul ei de manifestare postdecembristă, este falimentară?
• ... că deţinuţii politici au început să regrete regimul comunist care i-a încarcerat, cerând dreptul la eutanasiere în democraţie, în faţa corului de anticomunişti cu emblemă de pionier pe frunte şi carnet de partid în buzunar, amintind doct altora "ce era comunismul" la a cărui edificare şi prezervare vor fi pus şi ei umărul cu nădejde, din frică, laşitate sau oportunism?
• ... că libertatea de exprimare este un moft şi că ne-am întors la anii de dinainte de 1989, când unele cuvinte puteau fi folosite, altele nu, când unii puteau să apară în paginile publicaţiilor sau să fie tipăriţi în edituri, alţii nu, doar fiindcă aşa vrea vreun potentat care uită cât de vremelnic este, în corul de lingăi şi pupincurişti sinştri, ahtiaţi după funcţii şi onoruri la fel de vremelnice?
• ... că prostia ucide, iar ignorarea ei, dacă devine fenomen de masă, ucide în mod absolut?
• ... a... să nu uit... aş vrea să ştiu - ajutaţi-mă, vă rog, este de nesuportat această ignoranţă a mea, de care sunt conştient, şi care îmi procură tot soiul de coşmaruri - profilul moral, intelectual, social şi etnic, vârstele şi ocupaţiile celor care sorb cuvintele lui Dan Diaconescu la OTV...

Update... Un personaj care mai vizitează blogul meu din când în când lasă un prim comentariu. Mă întreabă dacă sunt portocaliu. Este tot ce a înţeles din postarea mea. Chiar că nu mai e de făcut nimic în ţara asta...

Două categorii de "victime"

Crescut şi educat ca fiinţă raţională (neşansă, ar spune unii!), îmi pierd destulă vreme, recunosc, în încercări - multe eşuate - de a înţelege modul în care se comportă unii indivizi din jurul nostru. De ce acţionează într-un anume fel, de ce iau decizii proaste pentru ei (ceea ce pare evident tuturor, numai lor nu!), de ce furiile lor abia reţinute au justificări puţin credibile (ceea ce mă convinge că altele sunt, de fapt, cauzele). De ce, în fine, privim realitatea cu ochelarii iluziilor, îmbrăcându-ne, prost, fireşte, cu hainele altora.
Astăzi încerc unele explicaţii pentru două categorii distincte, dar care au un numitor comun: "adăparea" la alte orizonturi culturale şi intelectuale.
Primele "victime": studenţii/masteranzii/doctoranzii de la universităţile străine, cu precădere cele din spaţiul occidental şi, mai ales, american. Rupţi de realitatea românească, pe care, adesea, nu o decriptează atent pentru că aleg să ignore presa românească (un bun barometru, in integralitatea ei), deşi cele mai multe publicaţii pot fi citite online oriunde în lume unde ai acces la Internet, înconjoară România de astăzi şi ceea ce se întâmplă, de fapt, în ţară, într-un soi de idealism păgubos, contraproductiv, transferând iluziile lor într-o realitate care nu le "înghite", scuipându-le îndată. Hrăniţi cu lecturi interbelice despre reformarea României (nu departe de idealul legionar, supraevaluat doctrinar), se scaldă în cuvinte mari şi cred că pot schimba ceva. Printr-un Forum, printr-un Simpozion, prin comitete şi comiţii, prin tot soiul de iniţiative culturale orientate spre elite sau spre un tineret pe care nu-l cunosc de fapt şi îl confundă cu ei şi performanţele lor intelectuale doar pentru că, biologic, le seamănă. O mare şi nepermisă greşeală!
Un bun prieten de la Universitatea Stanford, doctorand, îmi povestea, spre uimirea mea, cum are de făcut un text-temă pe un subiect precis, fără să apeleze la "surse", profesorul său având deplină încredere că doctorandul nu o va face. Aşa ceva în România ar fi imposibil. Tot acolo am aflat, potrivit Codului de onoare al Universităţii, că profesorii nu sunt supraveghetorii studenţilor la examen, ba, mai mult, sunt nevoiţi să iasă din sala de examen după anunţarea subiectelor pentru a nu-i deranja pe studenţi în redactarea lucrării. Mai pot intra, ocazional, pentru a oferi lămuriri, dacă sunt solicitări în acest sens.
Ar fi greu pentru un astfel de student/masterand/doctorand, transplantat aici, să schimbe nu un mod de examinare, ci un mod de gândire, care se traduce prin toţi fură, fur şi eu, toţi sunt proşti şi nu ştiu nimic, deci mă simt bine printre ei, nimeni nu face nimic, deci nu fac nici eu, dacă ăla poate orice, pot şi eu, alături de universala zicere românească, de înscris în Constituţie şi pus ca deviză pe drapelul naţional "Merge şi aşa!" Dacă inginerii şi textiliştii se ocupă de cultură şi trăiesc cu senzaţia că au supt limba română din rezistenţa materialelor, cârpe şi tipuri de oţeluri combinate, DEX-ul fiindu-le necunoscut (i-a învăţat viaţa că autoritatea e aia cu biciul, administrativă, nu CARTEA!) şi istoricii antichităţii explică iţele politicii ultracontemporane, doct geopolitici, de ce femeia de serviciu nu ar pretinde să lucreze la o editură ca redactor de carte, eventual supervizor la traduceri?
Sfatul meu pentru tinerii aceştia este unul singur: reuşita înseamnă schimbare totală şi radicală. Dacă nu sunt în stare să colonizeze toate funcţiile de decizie şi să schimbe, cu forţa dacă e nevoie, ceea ce e de schimbat, atunci să-şi caute un job bine plătit afară şi să lase România să-şi regleze conturile cu viitorul ei cum o putea mai bine.
Al doilea grup de "victime": cei care au deschis ochii asupra tarelor româneşti nu numai trăindu-le pe propria piele, ci observând cum învaţă şi lucrează alţii, în alte ţări (din nou occidentale şi, mai ales, SUA), cum înţeleg să modifice din mers un parcurs spre beneficiul tuturor, fie că vorbim de cercetare ştiinţifică, fie de administraţie publică sau privată. Ei s-au întors însă în sistem, dar neputinţa de a schimba mecanismele defecte şi tarele sistemului este evidentă, pentru că sunt înghiţiţi de un malaxor mult prea puternic, înconjuraţi de indivizi pentru care fiecare vânt de schimbare le dă fiori (şi-ar pierde privilegiile de care se bucură, ar uita guduratul şi linsul palmei stăpânului pe care îl asociază cu iluzia lor că pot fi utili, în multe feluri, ar fi speriaţi că evaluarea corectă a performanţelor profesionale le-ar da grave bătăi de cap ş.a.). Unii aleg să uite ceea ce au văzut şi înţeles ca fiind funcţional în alte zări, alţii pur şi simplu lasă să putrezească în CV un trecut încărcat de "contacte", care rămâne ceea ce este: un trecut uitat, îngropat, plin de pilde inutile.

Am şi o menţiune specială: şcoliţii în marketing şi economie, în comunicare şi relaţii publice, în management cultural şi politic, care iau lecţii pe-afară. Uită, când se întorc, doldora de strategii şi învăţături croite pe un public de o cu totul altă factură, că ţaţa Leana, unchiul Hristache şi, fireşte, nelipsitul Dorel (generic, dar mulţi!, asta suna un pic altfel, dar am "îndulcit-o"!) abia au bani să cumpere ulei şi făină şi că stau cu ochii pe prima pomană ivită în cale (dar speculată politic), cu berea în faţă la "pub"-ul comunal, deşi se prăbuşeşte totul în jurul lor, că publicul românesc este inert civic şi că nicio strategie de comunicare nu-l "loveşte" (ştie el mai bine cum e cu conspiraţiile şi "manipulărili" astea), curul şi celulita vreunei vedete şi divorţurile paraşutelor gonflate cu silicoane şi botox fiind mult mai atrăgătoare, iar orice demers cultural decent este o înjurătură sinistră dacă nu are melodicitatea unei manele gingaşe şi gustul extatic al unui bairam cu pierdevară, curve, peşti şi cocălari "înlănţuiţi", pentru care, cu dispensă, fondul principal de cuvinte al limbii române, alea 3.000 sau câte or fi fost vreodată, s-a redus, doar pentru ei, la numai cinci cuvinte, uşor de ţinut minte şi de întrebuinţat în orice ocazie: super, maxim, naşpa, distracţie şi mişto (combinaţiile, tot pentru ei, în mod excepţional, au fost permise: supermaxim, supermişto, naşpa/mişto distracţie, naşpa la maxim şi, nu în ultimul rând, e maxim de super).
Celor două categorii de "victime" le sugerez să plece, în orice evaluare, de la acest background. Este mai util pentru ei şi iluziile lor.

P.S. Domnului colonel (r) Ion Petrescu, preocupat de "limitarea" postărilor mele, îi dau o veste bună. Iată, am revenit!