Cum m-am trezit la realitate

Sunt filme pe care le puteţi vedea numai dacă îndepliniţi trei condiţii. Prima ar fi aceea de a vă prisosi banii într-o după-amiază sau într-un weekend (în cazul în care sunteţi amatori de un film văzut într-o sală de cinema), a doua ar fi aceea de a dori să exploraţi cu tot dinadinsul orice tip de producţie cinematografică şi, în fine, a treia, să nu aveţi ce face şi să fiţi nevoiţi să alegeţi dintr-o ofertă altminteri bogată, deci, vrând-nevrând, un film oarecare.
Sucker Punch este un astfel de film iar eu am îndeplinit, pentru a-l vedea, toate cele trei condiţii. Nu puteam, aşadar, să-l ratez, chiar dacă nu ştiam, la ieşirea din sala de cinema, ce ar trebui să regret mai întâi: banii cheltuiţi sau timpul pierdut.
M-am consolat, în cele din urmă, fiindcă cele câteva scene realizate cu ajutorul computerului – presupun, destul de costisitoare – sunt interesante şi poate că în 3D ar fi fost chiar mult mai atractive.
Povestea filmului e, din nefericire, dificil de narat. Pe scurt, e vorba de o tânără pe care soarta o aruncă într-un ospiciu-închisoare din care unul dintre gardieni, ceva mai inventiv, îşi recrutează personalul pentru un bordel sui generis pus la dispoziţia unor personaje sus-puse. În rest, fiecare efort al eroinei şi al colegelor ei de suferinţă de a scăpa din acest calvar este un soi de luptă imaginară, pe o muzică tehno antrenantă, plasată în diferite contexte istorice, de la lupte cu dragoni, care amintesc de peliculele cu micul magician Harry Potter, la lupte de redute din Primul Război Mondial (cu nişte monstruleţi de soldaţi!) şi aviaţie de vânătoare, în Al Doilea Război Mondial, sfârşind cu încleştări pe viaţă şi pe moarte cu nişte roboţi care trimit la Terminator. Năucit după atâtea înfruntări, nu am reuşit să decriptez mesajul filmului, care se dorea a fi o pildă despre puterea sacrificiului personal, al eroinei, fireşte, dar nu sunt foarte sigur că am înţeles corect.
Filmul propune o evadare din realitate, însă eu vă sugerez trezirea la realitate dacă vă aflaţi, nedumeriţi, în faţa celor trei opţiuni gata îndeplinite despre care aminteam la început. Şi, odată treziţi, beneficiind deja de propria-mi experienţă, să ocoliţi Sucker Punch. Fără regrete!

Poveste din Ţara Iepurelui de Paşte

Fiindcă tot suntem în preajma sărbătorilor pascale, vă propun, de această dată, un film pentru întreaga familie – bunici, părinţi, copii şi nepoţi – despre nimeni altul decât Iepurele de Paşte, dulce alintat E.B. (Easter Bunny, vocea fiindu-i „împrumutată” de Russell Brand), în regia lui Tim Hill.
Hop, tradus la noi inspirat şi oarecum pe placul copiilor, care se vor amuza menţionând titlul filmului – Hop-Ţop –, este o combinaţie de scene reale cu animaţie de bună calitate, cu un iepuraş rebel, E.B., foarte expresiv în grimasele lui, politicos şi civilizat, un pic şiret, apelând adesea la un întreg arsenal de minciuni nevinovate, care nu prea este dispus să-şi asume tradiţia familiei sale – aceea de a împărţi de Paşte cadouri copiilor – doar pentru că doreşte să devină toboşar. Este şi motivul pentru care fuge din Insula Paştelui – unde, aţi ghicit, se află fabrica înalt tehnologizată a Iepurelui de Paşte, angajaţii fiind, cum altfel, nişte puişori simpatici –, tocmai la Hollywood, pentru a face ca visul său să devină realitate. „Dezertarea” îi pune pe urme o grupă iepurească specială de intervenţie, „beretele roz”, unul dintre membrii „temutei” echipe amintind de celebrul Mutulică din „Albă ca Zăpada” lui Walt Disney.
Este un drum iniţiatic în care, dincolo de pasiunea lui pentru muzică şi tobe, E.B. descoperă în Fred O’Hare, un tânăr pe care niciun job nu-l poate satisface (şi, deci, fiind mereu în căutare de lucru, spre disperarea familiei sale!), un soi de alter ego, prietenia dintre cei doi configurând o idee clasică: visele devin realitate dacă ai tăria de a crede în ele.
Şi, pentru că este o poveste de Paşte, fireşte că Fred îşi împlineşte dorinţa, nutrită din copilărie, când credea cu putere în povestea Iepuraşului de Paşte, de a contribui, cu drepturi egale, la împărţirea cadourilor pentru copii cu ocazia sărbătorilor pascale, în vreme ce E.B. se bucură de confirmarea talentului său de toboşar, dar are şi ocazia de a se dovedi responsabil, salvând fabrica tatălui său de la un complot pus la cale de nimeni altul decât puiul-şef, Carlos (mă tem că, în California mai cu seamă, comunitatea hispanică nu va „înghiţi” prea uşor această distribuire de roluri!).
Hop-Ţop este o poveste frumoasă, antrenantă, cu happy-end moralizator, care îmbină toate ingredientele basmelor cinematografice scornite la Hollywood, de la „Fabrica de ciocolată” la „Grinch”, pe gustul întregii familii.