Înmormântarea preşedintelui Poloniei Lech Kaczyński şi a soţiei sale, Maria, la Castelul Wawel, în Cracovia, a stârnit proteste, în pofida tragediei aviatice de la Smolensk, din Rusia, în faţa căreia unitatea de vederi şi necesara reconciliere păreau implicite. Cel puţin aşa sperau cei mai mulţi şi, chiar dacă în fruntea protestatarilor s-a aflat însuşi Andrzej Wajda, celebrul regizor de numele căruia se leagă şi recenta peliculă care dezvăluie drama elitei poloneze la Katyn, în 1940, decizia autorităţilor politico-religioase a fost una fermă: preşedintele şi soţia sa îşi vor găsi somnul de veci alături de regii, oamenii politici sau militarii de seamă şi artiştii Poloniei, la Castelul Wawel. O pagină Facebook, ad-hoc creată, dedicată celor care se opuneau unei ceremonii funerare la Cracovia, a strâns, în numai câteva ore, peste 30.000 de susţinători.
În cazul polonez, deşi există un loc al memoriei naţiunii bine conturat şi consacrat, controversa a fost generată mai degrabă de neputinţa de a asocia pe Lech Kaczyński cu ceea ce reprezintă Castelul Wawel, dar nu neapărat în conexiune cu relicvele regilor polonezi, ci mai degrabă cu singurul preşedinte de republică înmormântat aici, mareşalul Josef Pilsudski, considerat arhitectul independenţei Poloniei după Primul Război Mondial. În pofida meritelor evidente în anii de luptă împotriva regimului comunist, asupra cărora majoritatea comentatorilor a căzut de acord, lui Lech Kaczyński i se refuza, în opinia protestatarilor, dreptul de a se alătura, în eternitate, fondatorului autoritar al republicii din anii interbelici – Pilsudski. Într-un anume fel, polonezii au fost luaţi pe nepregătite. Lech Kaczyński este primul lider postcomunist care încetează din viaţă şi încă în asemenea tragice împrejurări. Era foarte posibil ca – dincolo de greşelile care i se impută – Lech Walesa, chiar în circumstanţe, să spunem naturale, să fi avut parte de mai puţini contestatari, însă Lech Kaczyński nu este Lech Walesa. Pentru mulţi polonezi, Castelul Wawel este un simbol al continuităţii Poloniei – un stat cu un destin aparte pe harta Europei, fiind de mai multe ori dezintegrat de ambiţiile teritoriale ale marilor puteri aflate în vecinătatea sa – şi, din acest motiv, consideră ei, preşedinţii republicii post-comuniste – care înseamnă recâştigarea independenţei politico-militare a ţării, după aproape 50 de ani de ocupaţie şi dominaţie sovietică, la „adăpostul” unui regim politic de import – îşi merită cu prisosinţă un loc de veci la castelul cracovian.
Mărturisesc că mi s-a părut mult mai interesantă această dezbatere decât lamentaţiile emoţional-isteroide ale televiziunilor de ştiri de la noi în această perioadă. Credeam că Polonia are mult mai bine sedimentate, la nivelul mentalului colectiv, semnificaţiile unor momente istorice şi că logica de funcţionare a unor locuri ale memoriei este deasupra oricăror controverse. Nu este aşa. Regimurile comuniste care s-au suprapus peste ţările est-europene – impuse brutal de Uniunea Sovietică, prin forţa Armatei Roşii, după Al Doilea Război Mondial – au creat rupturi adânci în modul de receptare a propriului trecut, ceea ce arată cât de greu ne vom regăsi identitatea naţională printre frânturi de adevăr, recuperări parţiale ale memoriei colective şi sedimentele nefaste ale unei educaţii inculcate vreme de aproape 50 de ani.
