Am realizat pentru "Observatorul militar" un interviu cu prof. univ. dr. Augustin Ioan, arhitect, în care cred că Domnia sa a explicat foarte bine unele probleme urbanistice ale Bucureştilor, dar nu numai. Vă invit să-l citiţi!Augustin Ioan s-a născut la 5 martie 1965, în localitatea Dorobanţu (jud.Tulcea). A absolvit Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” (Bucureşti, 1990). Este doctor în istoria arhitecturii la acelaşi Institut (sub îndrumarea prof. univ.dr.arh. Gheorghe Curinschi-Vorona şi Sanda Voiculescu, 1998) şi doctor în filosofie Magna cum laude al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (2002). Este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti. A urmat mai multe stagii de specializare în Marea Britanie (Oxford University), SUA (University of Cincinnati, Ohio), Cehia şi Ungaria.
A fost redactor-şef al revistei Arhitectura a Uniunii Arhitecţilor din România (1992-2001) şi senior editor al revistei Octogon (2001-2003). A publicat numeroase articole, studii de specialitate şi volume de autor, în ţară şi în străinătate, şi a relizat mai multe scenarii de film (Palatele regale din România, în regia lui Sorin Ilieşiu, 1992, şi Arhitectura şi Puterea, în regia lui Nicolae Mărgineanu, 1992).
În 2002, a câştigat, cu un colectiv de arhitecţi şi studenţi de la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti, concursul naţional pentru Catedrala Patriarhală Ortodoxă Sf. Apostol Andrei şi Înăţarea Domnului (Catedrala Mântuirii Neamului).– Bucureştii au o anumită tradiţie, dar este mai degrabă una a neorânduielii, nu pare să fi existat o logică a „aşezării”, ceea ce se resimte în epoca modernă... Cum priveşte un arhitect acest lucru?– Sunt de făcut două observaţii preliminare. Prima, Bucureştii nu sunt un oraş. A fost, iniţial, un popas pe drumul care ducea dinspre Europa Centrală, Braşov spre Istanbul, ca staţie între Ploieşti şi Giurgiu. Domnitorul Brâncoveanu avea casă la Arbănaşi, în Bulgaria – etapă în drumul spre Imperiul Otoman. Apoi Curtea domnească a federat în jur case boiereşti şi, pe acest fundal, au apărut elemente de infrastructură – cum a fost „tăierea” Podului Mogoşoaiei de acelaşi Constantin Brâncoveanu – acestea fiind primele intenţii ordonatoare. Lipsind fortificaţiile, interzise de turci, localitatea a crescut deşirat (unii, de dragul ei, numesc această creştere „organică”). Întotdeauna, inclusiv în perioada interbelică, Bucureştii au „crescut” peticit: există cartiere noi, cum sunt Cotrocenii, care sunt micro-instanţe de ordine, ce nu s-au articulat, însă, niciodată într-o macro-instanţă urbană. După cum nu au fost cetate, Bucureştii nu au devenit un oraş...
– Dar face, oare, regimul comunist aşa ceva prin cartierele muncitoreşti pe care le creează?– Interesantă întrebare... Dar să ştiţi că nici cartierele muncitoreşti nu sunt organizate pe modelul unei reţele carteziene. Când s-a realizat Drumul Taberei, spre exemplu, în anii ’60-’70, era un model de funcţionalism liric, cu străzi curbe, cu alei întortocheate. S-a introdus însă o anumită infrastructură, dar care e tot mai îmbătrânită şi care are problemele ei, dar este sigur că aceste cartiere sunt mai bine echipate – şi nu ezit să o spun – decât zona centrală.
Cea de a doua observaţie preliminară: nu toată lumea este de acord că Bucureştii s-ar fi construit într-o asemenea devălmăşie. Dana Harhoiu, o respectată specialistă în domeniul urbanismului – care, din nefericire, nu mai este printre noi – considera, în lucrarea sa, „Bucureşti între Orient şi Occident”, că oraşul ar avea o anumită geometrie, chiar una sacră, fondatoare, ordonatoare, care are ca ax de compoziţie Calea Moşilor – un traseu comercial care traversa oraşul, cu câteva mănăstiri care descriu o asemenea geometrie triunghiulară. O teorie sofisticată, în orice caz, în care eu nu cred, pentru că nimic din ceea ce vedem în jurul nostru nu ne îndreptăţeşte să credem că ar fi fost posibilă introducerea – altfel decât prin violenţă „fondatoare” – a unor structuri de ordine. Tentativa regimului comunist de a introduce o asemenea structură de ordine prin violenţă nu a adus niciun câştig din punct de vedere urban.
– Ştiu, copil fiind, cum arăta strada Ştirbey-Vodă, de pildă, şi văd bulevardul de astăzi. Este o încercare de urbanizare care mi se pare una dezirabilă pentru o capitală modernă.– Este o încercare de urbanizare care începe, de altfel, în perioada interbelică. De la Şcoala Superioară de Război spre Piaţa Victoriei, de pildă, era un ax, cu o deschidere semnificativă, ale cărui începuturi le vedem schiţate înainte şi după război.
Prin natura meseriei, ca şi medicii, privesc oraşul atât prin ataşamentele mele sentimentale, pentru că ele există, dar, în egală măsură, ca pe un pacient. Nu poţi trăi la nesfârşit din admiraţia faţă de vechii Bucureşti care mor, se sting, fiindcă ai putea fi paralizat în orice tentativă de schimbare. Noi, arhitecţii, ne desenzitivăm, într-o anumită măsură, iar oraşul este, inevitabil, obiectul nostru de intervenţie. Nu o să vă spun că era bine să se păstreze oraşul vechi, pentru că nu pot spune care parte din oraşul vechi ar trebui păstrată. Bucureştii sunt o succesiune violentă de straturi, iar fiecare proiect istoric vine să evidenţieze un anume Bucureşti. Despre care Bucureşti istoric vorbim? Cel medieval, cu hanuri şi mănăstiri? Cel interbelic, cu bulevarde moderniste? „Micul Paris”, cu arhitecturi eclectice construite în centrul istoric (CEC, Bursa, Banca Naţională, Banca Crissoveloni)? Oraşul este – încă este – o succesiune de straturi care încearcă în continuare, violent (fie că este vorba despre violenţă catastrofică, fie că este vorba despre violenţă politică), să se înlocuiască unul pe celălalt. Răspunsul potrivit ar fi acesta: să păstrăm viabilă coexistenţa acestor oraşe diferite într-unul singur, prin conservarea exemplelor ilustrative ale fiecăruia în parte.
– Aţi publicat, recent, în „Dilema veche”, un studiu în care vorbiţi despre arhitectura memorială a Revoluţiei din Decembrie 1989, care reflectă, în mare măsură, modul amestecat în care ne raportăm la acest inaugural al democraţiei postdecembriste.– Arhitectura publică reflectă aceste bâlbâieli în plan istoriografic. Nu trebuie să citim foarte multe lucrări privind modul în care ţinem minte ca să înţelegem că noi nu avem o (singură) opinie cu privire la evenimentele din decembrie 1989 – şi, în general, la perioada comunistă – şi nu mă refer la faptul că toţi ar trebui să fim de acord cu un anume punct de vedere, ci la faptul că ar trebui să existe o opinie predominantă, instituţionalizată
sub specie aeternitatis.
Impulsionat de inaugurarea Monumentului Holocaustului şi de comemorarea a 20 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, mi-am pus această problemă: nu cumva miza reală nu este estetica monumentelor, ci modul în care noi ne amintim de anumite evenimente din istoria noastră? Ca să nu mai vorbesc de faptul că amintirea, în sine, presupune, înainte de toate, o foarte bună cunoaştere a modului în care s-au petrecut evenimentele.
Dar este vorba de o confuzie care nu se întâlneşte numai la noi. La Dresda, de pildă, catedrala, care a fost distrusă cu aproape întreg oraşul de aviaţia anglo-americană în anii celui de Al Doilea Război Mondial, deşi păstrată zeci de ani ca vestigiu care să amintească de ororile războiului, a fost refăcută acum şi este o foarte frumoasă biserică barocă – încă una! – dar care nu mai aminteşte de evenimentul respectiv. Următoarea generaţie de tineri din Dresda nu va mai şti nimic despre ceea ce s-a întâmplat cu acest oraş în Al Doilea Război Mondial.
La noi, dacă vreţi, un asemenea rol joacă acea clădire din Piaţa Revoluţiei, care a aparţinut Direcţiei a V-a a Securităţii, distrusă în timpul evenimentelor din decembrie 1989, în care s-a inserat un bloc de sticlă, prin conservarea vestigiilor. Ajuns în faţa acelei clădiri, indiferent de opinia estetică despre coabitarea celor două expresii arhitecturale, îţi pui unele întrebări şi ele abia depliază naraţiunea despre evenimentele din decembrie 1989, fiindcă acesta este rostul vestigiilor.
– Nu vi se pare că, la noi, majoritatea monumentelor dedicate Revoluţiei sunt centrate pe un detaliu religios – crucea – invitând la o comemorare, deşi Revoluţia în sine ar presupune o victorie şi o celebrare a libertăţii câştigate?– Arhitectura memorială este „fiica” arhitecturii religioase. Ştefan cel Mare, fie că pierdea, fie că era victorios, mai ridica o biserică, pentru că indiferent de rezultatul bătăliei, muriseră oameni; şi o ridica exact pe locul martiriului.
Însă, pe măsură ce trauma se estompează sau evenimentul comemorat se mută în spaţiul public, uneori în chiar centrele oraşelor – care sunt spaţii publice neutre din punctul de vedere al credinţelor şi opiniilor politice – arhitectura memorială se laicizează. Pe de o parte, ea se orizontalizează – nu mai avem statui „falogocentrice”, cum ar fi spus Jacques Derrida, şi, de aceea, în opinia mea, este o eroare proiectul memorial al arhitectului Alexandru Ghilduş din Piaţa Revoluţiei –, iar, pe de altă parte, se laicizează în procedeele sale de expresivitate artistică, mulţumită asocierii ca spaţii publice. Născută din Biserică, arhitectura memoriei se îndepărtează de procedeele arhitecturii religioase, prin conjugare cu spaţiul public. Un bun exemplu, în acest sens, este Memorialul lui Jan Palach din Praga. Mă aşteptam să găsesc acolo o statuie, dar este doar o denivelare, un tumul în pavajul din piatră cubică, unde este inserată o cruce de bronz care sugerează lemnul ars, amintind de modul în care s-a sinucis Jan Palach, în semn de protest faţă de invadarea Cehoslovaciei în 1968.
Problema noastră este însă una a memoriei, a modului cum (nu) ţinem minte. Sunt mai multe explicaţii, dar una cred că este importantă şi ţine de structura noastră tradiţionalistă, atemporală, de relaţia noastră vagă cu timpul istoricizat.
– Aţi scris foarte mult despre arhitectura religioasă...– Am construit şi destule biserici...
– Sunteţi, de altfel, câştigătorul concursului Catedralei Mântuirii Neamului din 2002, chiar dacă, ulterior, Biserica Ortodoxă Română a ales un alt proiect, într-un alt amplasament. De unde provine această preocupare pentru ridicarea unor lăcaşe de cult la o populaţie care ar fi trebuit, după decembrie 1989, să intre în logica spaţiului de exprimare democratică şi a construcţiei civice, mai degrabă decât religioase?– Eu cred că această religiozitate renăscută sau redescoperită, mai ales în cazul tinerilor (după 1990, am avut numeroşi studenţi călugări sau călugăriţe), nu reflectă neapărat o adâncire în trăirea religioasă, ci mai degrabă absenţa ofertei ideatice în spaţiul public. La ce să aderi? Este vorba, aşadar, (şi) de absenţa instituţiilor în spaţiul public. Biserica este o instituţie cu o vechime de 2.000 de ani şi se bucură în continuare de încredere. Dar sunt instituţii care nu doar că se află în colaps, ci continuă şi insistă să fie absente în spaţiul public sau, mai grav, complet corupte şi, în consecinţă, nu au cum să creeze adeziune.
Însă aş spune că redescoperirea sacrului este un curent general, nu este valabil doar la noi, după ce raţionalismul a evacuat sacrul din spaţiul public.
– Cum se explică invazia bisericilor maramureşene în Bucureşti, dar şi în alte zone din ţară?– Să ştiţi că sunt şi comunităţi din diaspora care vor biserici maramureşene pentru a le amplasa, la Caracas, de pildă, în Venezuela, sau la Berna, în Elveţia. Şi sunt firme din Maramureş care au lucrat multă vreme pentru export, reuşind să tipizeze, să standardizeze biserica maramureşeană, care a devenit un fel de icoană a ortodoxiei româneşti, deşi ea este, majoritar, greco-catolică.
În primul rând, sunt mai uşor de făcut decât cele din zidărie şi o mică parohie poate construi foarte repede o biserică de lemn – pentru că nu toate bisericile din lemn, ridicate în Bucureşti, sunt maramureşene. Unele au fost un soi de magazii temporare, au ţinut locul bisericilor care urmau să fie realizate, iar unele, precum cea din Drumul Taberei, s-au făcut chiar prea apăsat.
Apoi, arhitectura religioasă trebuie să fie neobişnuită. Biserica nu poate arăta ca orice altă construcţie, iar în interior nu te simţi doar ca acasă, deşi te afli în intimitate, ca să te poţi ruga, dar eşti în spaţiul public, alături de ceilalţi, în sânul comunităţii. Biserica implică o seamă de atribute opozabile, care, în chip ciudat, pot coexista în raport cu lăcaşul de cult. Este un spaţiu suprasimbolizat, semnificat în chip redundant (ca orice organism superior). Fiecare colţ are o semnificaţie anume, la care se adaugă logica internă a picturii, lumina, obiectele cultice, tămâia şi ritualurile, cu muzica lor.
Ca arhitect, poţi rata o casă, dar dacă ratezi o biserică este foarte grav şi se vede imediat. Pentru un arhitect, a ridica o biserică este o provocare importantă. Sunt puţini arhitecţi mari ai lumii care nu s-au implicat în arhitectura religioasă. (Am văzut, recent, un proiect excepţional de moschee al vedetei arhitecturii contemporane, Zaha Hadid.) Este adevărat, însă, că, amplasată în „comunităţi” de mitocani, nu mai este atât de vizibilă ratarea unei biserici. Din nefericire, la noi, în multe oraşe s-au construit nişte măscări, în sensul absenţei oricărei referinţe la tradiţie sau la scara locului în care sunt amplasate, iar unele biserici sunt înfricoşător de urâte...
