Noi vrem respect?

O agresivă şi agasantă campanie mediatică acoperă, din când în când, imaginile difuzate de postul de televiziune „Realitatea”, oferind spre memorare cu de-a sila un slogan – „Noi vrem respect” – care s-ar dori să ne facă viaţa ceva mai bună, de mâine dacă se poate, în măsura în care ar fi conştientizat de toţi cei care, ascultându-l şi privindu-l, ar încerca să se comporte în spiritul invocat.
Nu ştiu exact a cui a fost ideea de a iniţia o asemenea campanie şi nici autorul formulei ca atare. Până la urmă, acest aspect mă interesează mai puţin aici. Dar ideea de a cere respect m-a nedumerit încă de la primele imagini oferite de postul de televiziune amintit. Convingerea care trebuie să fi stat la baza campaniei este aceea că respectul – altminteri tot mai greu de definit în România – a ajuns să fie ceva cu totul rar sau deloc de găsit ori, mai grav, că îşi va fi dat obştescul sfârşit, motiv pentru care se impune să trecem iute la cercetarea condiţiilor în care s-au petrecut faptele şi să clamăm cu temeinicie vocală revigorarea şi... cerşirea acestuia.
Fiindcă, de fapt, despre asta e vorba. Despre un fel de cerşeală. Eu ştiam că respectul se impune, nu se cere, aşa am fost învăţat odată, şi că ajungi să fii respectat numai dacă ştii să-i respecţi pe ceilalţi din jurul tău. Nu poţi să vii şi să ceri respect numai fiindcă te-a blagoslovit Dumnezeu cu o poziţie socială suspusă sau cine ştie ce potentat al zilei cu una administrativă importantă, fiindcă tocmai ai achiziţionat o carte rară sau o maşină scumpă ori că blonda de lângă tine are nurii mai la vedere în cluburile de fiţe prin care îţi faci veacul, construind nimic din nimic.
Că respectul se impune o dovedesc multe momente din istoria noastră, aşa încât îmi este greu să cred că lucrurile ar putea sta altcumva. La 24 ianuarie 1859, românii nu au cerut respect, ci l-au impus marilor puteri care s-au văzut nevoite să accepte înţeleapta acţiune românească săvârşită la Bucureşti; actele Unirii din 1918, proclamate la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, au arătat lumii voinţa românilor care şi-au impus astfel dreptul legitim de a trăi în graniţele aceluiaşi stat, după cum, în decembrie 1989, era imposibil să crezi că poţi „cere” respect unui regim politic falimentar, care stătea să se prăbuşească, tocmai pentru că, aşa cum a ignorat ani la rând orice urmă de respect faţă de cetăţean, era foarte greu de presupus că va redescoperi, pe vreun neaşteptat drum al Damascului, ceea ce nesocotise cu superbie atâta vreme.
Însă ceea ce mă îngrijorează mai mult este că, la 20 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989, este nevoie de o campanie mediatică, fie şi în această formă strâmbă, în măsură să ne reamintească tuturor ceva ce se pare că am uitat de atunci şi până astăzi, în deplină libertate asumată: că avem nevoie de respect.
Numai că „a-l cere” este o iluzie. Şi nu ne foloseşte la nimic..

Vaccinul deziluziilor

Când văd cum se deschide robinetul laudelor şi aplauzelor fără măsură, inundându-ne cu ditirambi şi zgomote de scenă, îndată ce căpătăm vreo recunoaştere internaţională a unui produs cultural-artistic sau a unei performanţe sportive, care se materializează într-un premiu cu oarecare notorietate, mă întreb ce orb al găinilor, ce neputinţă a construirii unei scări valorice fireşti ne împiedică să vedem ceea ce alţii văd şi ştiu să aprecieze. Poate că Cioran nu are întru totul dreptate atunci când, în vehemenţa contestării sale, vorbeşte despre România ca spaţiu al ratării, dar este sigur că ne comportăm, în raport cu recunoaşterile internaţionale, cu un acut complex de inferioritate din care ieşim, salvator, prin reprezentanţi, lăsând deoparte, pentru o clipă, frustrările de toate felurile acumulate în timp.
Când anunţul privind decernarea premiului Nobel pentru literatură din acest an scriitoarei Herta Müller (plecată din România în 1987 şi stabilită în Germania) a făcut înconjurul lumii, în ţară s-a iscat o forfotă voioasă a declaraţiilor şi a opiniilor de conjunctură, cea mai bizară – taxată cu iuţeală drept uşor ipocrită – fiind a criticului literar Nicolae Manolescu, cel care, după ce o ignorase cu desăvârşire pe scriitoarea germană de origine română, în celebra sa Istorie critică a literaturii române, recent apărută, constata acum că e vorba de un „premiu meritat de o scriitoare valoroasă”, „onorant pentru literatura română” (!).
Se uită însă prea uşor că întotdeauna de acum încolo în dreptul Hertei Müller va scrie mereu „Germania”, întocmai ca în cazul lui Günter Grass, că ea nu a fost niciodată propusă de România pentru această distincţie, şi că literatura română are în mod ciudat neşansa de a fi intrat pentru prima dată pe lista Nobelurilor pentru literatură cu o scriitoare aproape necunoscută în România, obişnuită să scrie mai degrabă în limba germană decât în limba română, în vreme ce scriitori români mari vor lipsi perpetuu din această enumerare care se bucură încă de notorietate, în pofida subiectivismului amestecat cu interese de felurite extracţii de care a fost acuzată, în repetate rânduri, Academia suedeză.
Noi avem un fel de a privi astfel de evenimente într-o manieră maniheistă pură, fără complicaţii inutile generate de analiza costisitoare şi detaşată. Fie le întâmpinăm cu o frenezie care pare să vindece orgoliul naţional, îndelung pălmuit şi umilit, fie le ignorăm, cu o suverană detaşare, doar pentru că avem de dat socoteală pentru cecitatea noastră strigătoare la cer.
Şi într-un caz, şi în altul, vădim o neobişnuită inadecvare la normalitatea şi firescul receptării unui autor, a unui produs cultural-artistic, a unei investiţii, a unei realizări de orice fel.
Fiindcă am luat de multe ori iluziile noastre drept certitudini şi ne-am păcălit că spiritul critic ne aduce deservicii şi deznădejdi, ignorându-l.