În memoriile sale, Nicolae Iorga relatează că, la un moment dat, prin anii ’30, Alexandru Averescu, liderul Partidului Poporului, a simţit nevoia să se adreseze tuturor şefilor partidelor politice din România – şi, deci, implicit, şi marelui istoric –, expediindu-le o scrisoare dactilogafiată în care erau expuse motivele care îl determinaseră la acest gest.
Iritarea lui Nicolae Iorga la primirea epistolei a fost pe măsura gestului mareşalului. Cum îşi permitea Averescu, socotea preşedintele Partidului Naţionalist-Democrat, să-i trimită o scrisoare... dactilografiată? Regulile, la un asemenea nivel, dar mai ales importanţa politică a demersului mareşalului impuneau, credea Iorga, o scrisoare personală, scrisă de mână.
Dacă marele istoric ar mai trăi astăzi, probabil că un text dactilografiat i s-ar părea ceva firesc, dacă nu cumva chiar vetust. În era „maşinăriilor” electronice, care ne sorb ideile plasându-le în combinaţii de biţi pe ecrane LCD, iritarea lui Iorga este cu totul de neînţeles.
Şi totuşi, cândva, oamenii îşi scriau scrisori. Fie ele şi pierdute şi, poate, tocmai de aceea, unele, compromiţătore, găsite, expediate sau cu „adrisant” necunoscut, cuprinzând gânduri fugare, idei pentru altădată sau notaţii eliptice, reflectând o stare de spirit, nobile sentimente sau banale informaţii despre... vremea la băi şi, de ce nu, chiar nivelul de instrucţie al semnatarului. Căci, s-a spus mereu, pe bună dreptate, de altminteri, că scrisul este oglinda sufletului şi a minţii omului. Ca istoric, vă pot mărturisi emoţia care m-a cuprins atunci când am putut vedea şi pipăi eu însumi hrisoave ale domnitorilor români, acte oficiale sau jurnale ale regilor noştri, scrisori şi rezoluţii ale mareşalilor şi generalilor care au făcut istorie. Valoarea unui document cu semnătura olografă a unei personalităţi este inestimabilă.
Am primit recent, cu prilejul zilei mele de naştere, o foarte frumoasă scrisoare de felicitare de la un personaj important. Nu o spun ca să mă fălesc, vă asigur, ci pentru a sublinia onoarea care mi s-a făcut şi mândria care m-a cuprins la citirea epistolei.
Însă am descoperit de îndată că semnătura celui care alesese acest mod de a mă onora cu urările sale era... electronică! Altfel spus, am primit un text impersonal care avea însă tot ştaiful unui act personal. Mă pregăteam să pun scrisoarea într-un loc anume, unde păstrez toate actele importante şi scrisorile de suflet, dar am renunţat tot atât de repede pe cât de grăbit fusesem să o alătur celorlalte.
Nu am fost cuprins de iritarea lui Iorga la primirea epistolei dactilografiate a mareşalului Averescu, dar am înţeles mult mai bine ce trebuie să fi simţit istoricul, al cărui profund respect pentru acte şi documente originale este bine cunoscut, în faţa unui text-şablon, care îl îndepărta iremediabil pe expeditor de destinatar.
Aşadar, măcar pe scrisori nu uitaţi să vă semnaţi manu propria cel puţin atât timp cât mai folosim imprimante... Destinatarul vă mulţumeşte anticipat!
22 August 2008
1968. Scena balconului
Puţine personalităţi din istoria României se pot făli cu o posteritate atât de amestecată şi controversată cum este, de pildă, Nicolae Ceauşescu.
Lăudat şi demonizat, deopotrivă, pe bună dreptate sau mai degrabă ca urmare a persistenţei unor poveşti de tot felul al căror conţinut nu a fost niciodată analizat, după 1989, cu suficientă detaşare şi obiectivitate, Nicolae Ceauşescu este singurul lider român care, la aproape 20 de ani de la execuţia sa, lângă zidul unei cazărmi din Târgovişte, reuşeşte performanţa de a-i împărţi pe români, în mod egal, conform sondajelor de opinie, în „adulatori” şi „detractori”. Unii îl consideră încă cel mai bun conducător român, iar alţii nu ezită să-l aşeze la stâlpul infamiei, ca fiind cel mai rău. Ca întotdeauna, adevărul este undeva la mijloc. Nicolae Ceauşescu nu este, fireşte, nici una, nici alta. Istoria noastră recentă oferă, din nefericire, şi alte exemple care arată că nu avem capacitatea unei receptări corecte a unor personaje istorice din imediata noastră apropiere cronologică, ceea ce înclin să cred că este mai degrabă o neputinţă funciară de a pune onest în balanţă fapte, evenimente şi lideri, într-o confuzie generalizată, perpetuată parcă la nesfârşit.
Însă corul celor care doresc să minimalizeze meritele lui Nicolae Ceauşescu cu orice preţ a reuşit perfomanţa de a târî în derizoriu şi ceea ce s-ar putea numi his finest hour – discursul din 21 august 1968, când liderul comunist român a condamnat limpede, fără echivoc şi cu un curaj extraordinar invazia trupelor Tratatului de la Varşovia (cu excepţia armatei române) în Cehoslovacia. Acţiunile unui personaj istoric, la un moment dat, nu trebuie explicate şi interpretate prin evenimente ulterioare, căci, dacă ar fi aşa, nu am mai înţelege nimic, de pildă, din domnia lui Ludovic al XIV-lea, Regele Soare, dacă am judeca-o din perspectiva felului în care acesta a fost înmormântat în necropola regală de la Saint Denis, noaptea, pe ascuns, pentru a nu fi sfâşiat de parizienii care-i sărbătoreau sfârşitul. În acelaşi fel, nu înseamnă că dacă Nicolae Ceauşescu a fost executat în decembrie 1989 şi îngropat tot pe ascuns nu putem fi în stare să analizăm cu detaşarea necesară întreaga perioadă în care acesta s-a aflat în fruntea PCR şi a României, cu bunele şi relele sale.
Sunt suficiente mărturii care arată că, în raport cu textul iniţial asupra căruia se convenise în cadrul Comitetului Executiv al CC al PCR, Nicolae Ceauşescu şi-a asumat un discurs dur, electrizant, în mare parte improvizat, la adresa URSS, în faţa unei mulţimi care l-a aplaudat sincer, fără să fi fost nevoie de politrucii şi agitatorii obişnuiţi, aşa cum se va întâmpla, până la greaţă, mult mai târziu. Numeroşi sunt aceia care mărturisesc, astăzi, că, fără să fi fost militari, ar fi acceptat bucuroşi atunci să poarte o armă în mână pentru apărarea ţării de o eventuală invazie sovietică.
Până la urmă contează mai puţin că, în decembrie 1989, în acelaşi balcon, discursul lui Nicolae Ceauşescu a fost unul penibil. Pentru mine e important că, în august 1968, riscându-şi, de fapt, propria poziţie, acesta i-a făcut pe mulţi să fie mândri că sunt români.
Lăudat şi demonizat, deopotrivă, pe bună dreptate sau mai degrabă ca urmare a persistenţei unor poveşti de tot felul al căror conţinut nu a fost niciodată analizat, după 1989, cu suficientă detaşare şi obiectivitate, Nicolae Ceauşescu este singurul lider român care, la aproape 20 de ani de la execuţia sa, lângă zidul unei cazărmi din Târgovişte, reuşeşte performanţa de a-i împărţi pe români, în mod egal, conform sondajelor de opinie, în „adulatori” şi „detractori”. Unii îl consideră încă cel mai bun conducător român, iar alţii nu ezită să-l aşeze la stâlpul infamiei, ca fiind cel mai rău. Ca întotdeauna, adevărul este undeva la mijloc. Nicolae Ceauşescu nu este, fireşte, nici una, nici alta. Istoria noastră recentă oferă, din nefericire, şi alte exemple care arată că nu avem capacitatea unei receptări corecte a unor personaje istorice din imediata noastră apropiere cronologică, ceea ce înclin să cred că este mai degrabă o neputinţă funciară de a pune onest în balanţă fapte, evenimente şi lideri, într-o confuzie generalizată, perpetuată parcă la nesfârşit.
Însă corul celor care doresc să minimalizeze meritele lui Nicolae Ceauşescu cu orice preţ a reuşit perfomanţa de a târî în derizoriu şi ceea ce s-ar putea numi his finest hour – discursul din 21 august 1968, când liderul comunist român a condamnat limpede, fără echivoc şi cu un curaj extraordinar invazia trupelor Tratatului de la Varşovia (cu excepţia armatei române) în Cehoslovacia. Acţiunile unui personaj istoric, la un moment dat, nu trebuie explicate şi interpretate prin evenimente ulterioare, căci, dacă ar fi aşa, nu am mai înţelege nimic, de pildă, din domnia lui Ludovic al XIV-lea, Regele Soare, dacă am judeca-o din perspectiva felului în care acesta a fost înmormântat în necropola regală de la Saint Denis, noaptea, pe ascuns, pentru a nu fi sfâşiat de parizienii care-i sărbătoreau sfârşitul. În acelaşi fel, nu înseamnă că dacă Nicolae Ceauşescu a fost executat în decembrie 1989 şi îngropat tot pe ascuns nu putem fi în stare să analizăm cu detaşarea necesară întreaga perioadă în care acesta s-a aflat în fruntea PCR şi a României, cu bunele şi relele sale.
Sunt suficiente mărturii care arată că, în raport cu textul iniţial asupra căruia se convenise în cadrul Comitetului Executiv al CC al PCR, Nicolae Ceauşescu şi-a asumat un discurs dur, electrizant, în mare parte improvizat, la adresa URSS, în faţa unei mulţimi care l-a aplaudat sincer, fără să fi fost nevoie de politrucii şi agitatorii obişnuiţi, aşa cum se va întâmpla, până la greaţă, mult mai târziu. Numeroşi sunt aceia care mărturisesc, astăzi, că, fără să fi fost militari, ar fi acceptat bucuroşi atunci să poarte o armă în mână pentru apărarea ţării de o eventuală invazie sovietică.
Până la urmă contează mai puţin că, în decembrie 1989, în acelaşi balcon, discursul lui Nicolae Ceauşescu a fost unul penibil. Pentru mine e important că, în august 1968, riscându-şi, de fapt, propria poziţie, acesta i-a făcut pe mulţi să fie mândri că sunt români.
Subscribe to:
Posts (Atom)