Miuţa pe morminte

O imagine şocantă, publicată de ziarul „Cotidianul”, nu încetează să mă bântuie întocmai ca un coşmar cumplit: nişte tineri, în parcul Palatului Mogoşoaia, de Florii (ziua intrării lui Iisus în Ierusalim!), încing o miuţă pe mormintele Bibeştilor. Nu reprezintă vreo grupare anarhistă sau satanistă, nu sunt nici vreo adunătură de atei cu convingeri ferme despre „ipocrizia” vieţii de apoi şi alte pretinse „fantasmagorii” religioase, ci nişte tineri oarecare veniţi să se recreeze într-un spaţiu public. Care, probabil, în Noaptea de Înviere vor merge – cu smerenie de data aceasta, nu-i aşa? – să ia lumină de la vreo biserică din apropiere sau chiar de la aceea din faţa Palatului Mogoşoaia, bucurându-se de miracolul Învierii lui Iisus.
Ceea ce mă îngrijorează cel mai mult în toată această neverosimilă, dar, din nefericire, atât de crud-adevărată ştire este uşurinţa cu care indivizii respectivi nu au ezitat să considere că locul cel mai potrivit pentru un joc oarecare cu mingea, în vastitatea parcului Mogoşoaiei, este... chiar cripta Bibeştilor! Ar fi avut, poate, vreo minimă ezitare, dacă în locul numelor celebrei familii ar fi fost scrise pe lespezile de piatră numele părinţilor, fraţilor sau surorilor lor? Îmi place să cred că da. Atunci, ce „raţiune” poate sta la baza unei asemenea delimitări, părând să fie posibilă o astfel de netrebnicie pe mormintele unora, iar pe acelea ale propriei familii nu?
Biserica Ortodoxă Română nu încetează să se laude, adesea, cu eforturile ei educaţionale din ultimii 18 ani făcute în spaţiul şcolii româneşti mai ales, şi pretinde, în baza unor presupuse rezultate, să obţină în continuare dreptul de a impune, ca disciplină obligatorie în aria curriculară, „Religia”. Nu sunt în măsură să spun cum ar putea folosi orele de religie, dar dacă acestea nu au ca scop, înainte de toate, inocularea unui set de principii clar definite şi a respectului faţă de spaţii şi valori sacre, intangibile, atunci, iertaţi-mă, nu le văd rostul.
Învăţământul românesc are multe tare, cunoscute sau nu (nu este locul, aici, pentru o analiză detaliată!), în timp ce gureşi ipocriţi, pe faţa cărora nu se mişcă niciun muşchi atunci când vorbesc cu elocinţă stimulatoare despre miracolul familiei româneşti, ca spaţiu educaţional primordial, se prefac a nu observa grava sa disoluţie, în beneficiul găştii, al anturajelor precare sau al minciunii pretins „nevinovate”.
Când am scris, în urmă cu ceva vreme, despre miresele care tresaltă orgasmic, în toate poziţiile cu putinţă, în faţa aparatelor de fotografiat sau filmat sub Arcul de Triumf, la miezul nopţii, unii s-au grăbit să mă acuze de naţionalism exhibat impudic şi agresiv. Numai că între cele două situaţii nu este o diferenţă atât de mare pe cât ar putea să pară la prima vedere. Pentru că acestea dezvăluie mai degrabă lipsa unor repere fundamentale, fără de care nu avem cum să ne definim ca popor civilizat, într-un spaţiu bine delimitat de care pretindem că aparţinem prin tradiţie şi cultură.
După ei, pesemne, ar trebui să aşteptăm cuminte vremea în care nişte oarecare vor juca imperturbabili miuţa şi pe mormintele noastre, fiind pe deplin încântaţi, nu-i aşa?, că s-au mulţumit numai cu atât.

FOTO: Ioana, "Cotidianul".

Ruşine, „Prinţe”!

Cu câteva zile în urmă, principesa Margareta şi al ei soţ – îngăduiţi-mi, vă rog, să-i spun doar Radu Duda, căci „prinţ” e prea mult, în pofida titlurilor oficiale ale Casei Regale! – s-au aflat în San Francisco, prilej cu care au vizitat mai multe instituţii de cercetare şi învăţământ din zonă, printre care Institutul Hoover (din Universitatea Stanford, lângă Palo Alto) şi Universitatea Berkeley, aflată lângă San Francisco.
La Universitatea Berkeley, Radu Duda a ţinut, în limba engleză, la 1 aprilie a.c., o conferinţă găzduită de International House, intitulată: „Provocări regionale – o perspectivă românească”, la care am ţinut să fiu prezent.
Înainte de toate, faimoasa conferinţă, la care fuseseră invitaţi studenţi români de la Universităţile Stanford şi Berkeley, a început cu 20 de minute întârziere. Am fost nevoit să exclam şi eu – păstrând proporţiile, desigur! –, parafrazându-l pe Beethoven, care, la aflarea înscăunării ca împărat a lui Napoleon, în 1804, a şters cu năduf dedicaţia ce i-o adresase acestuia pe Simfonia a III-a, devenită „Eroica”: „Prin urmare nu e decât un român obişnuit!” Radu Duda s-a dovedit lipsit de aşa-numita „politeţe a regilor”, începând conferinţa de la Berkeley cu întârziere (o cucoană, mai mult ca sigur româncă, mi-a explicat, suspect de veselă, după vreun sfert de oră, că acolo e... „Berkeley”, lăsându-mă, deci, să înţeleg că ar fi permis orice, ceea ce mă îndoiesc!) doar pentru ca „distinsul” oaspete se afla la „o recepţie” două uşi mai încolo. „Prinţul” l-a pomenit in discursul său pe întemeietorul dinastiei regale române, Carol I, dar bietului rege i-ar fi fost ruşine să vadă pe acest actoraş comportându-se precum un român oarecare. Carol I, care obişnuia să le ofere elevilor care îl vizitau la Castelul Peleş ceasuri, tocmai pentru a-i învăţa pe românii ridicaţi dintre coarnele plugului respectul faţă de ora exactă, a fost trădat, în seara aceea, de o „rămurică” nefericită iţită pe uşa din dos a familiei regale române.
În al doilea rând, nu am auzit de multă vreme un discurs mai aiuritor de siropos şi greţos de fals în raport cu situaţia actuală a României. Să fiu iertat de comparaţie, dar am avut senzaţia ca a înviat Ceauşescu şi prezintă „marile prefaceri” ale României post-decembriste... Aş fi vrut să-l întreb dacă are curaj să-i privească în ochi pe studenţii care se adunaseră să-i asculte poveştile aiuritoare – amestec de paradoxuri, istorie alambicată şi cam... „fabricată”! – spunându-le, cu mâna pe inimă, că se pot întoarce în România aceea despre care vorbeşte, în deplină siguranţă pentru viitorul lor profesional şi cetăţenesc, într-o ţară normală în care instituţiile statului sunt cu adevărat în slujba cetăţeanului. Probabil că dacă i-aş fi cerut, ar fi fost în stare să facă şi asta, fără ca măcar vreun muşchi al feţei sătresară...
A explicat, doct, apoi, fără să clipească, plin de aplomb, cum numeroşii studenţi români din afara ţării sunt acolo pentru că există în România un sistem de învăţământ performant (!), şi a lăudat emigraţia românească din Spania şi Italia, uitând să explice că românii au ajuns acolo după ce au fost batjocoriţi în propria lor ţară, prin salarii de mizerie şi condiţii de lucru de neacceptat sau şomaj. A uitat să spună că majoritatea studenţilor români din străinătate reprezintă mai degrabă excepţii decât o regulă (de bun simţ, de altfel, firească în lumea ştiinţifică şi culturală, unde ar trebui ca libertatea de mişcare a valorilor să fie subînţeleasă), şi că fiecare în parte este o modalitate individuală de salvare dintr-un spaţiu cu orizont limitat, perfect autarhic, dar mândru de sine precum capra râioasă.
Un doctorand de la Universitatea Stanford, Cezar Petriuc, a făcut, spre cinstea lui, notă distinctă în corul întrebărilor de circumstanţă, superficiale, întrebându-l pe Radu Duda precis, politicos, câteva lucruri, inclusiv despre corupţia din România. Răspunsul „prinţului” a fost uluitor: corupţie există în România fiindcă e sărăcie... (Între timp, prezentase elogios renaşterea României, cu un PIB-viril, in continuă creştere, ca Făt-Frumos!). Într-o ţară în care unii miniştri sunt prinşi în flagrant delict primind mită (Decebal Traian Remeş) sau fac coadă la DNA, Duda îndrăzneşte să vorbească de sărăcia românilor, considerând o asemenea explicaţie ca fiind validă într-un mediu universitar? Pe cine minte sau cui crede ca se adresează?
L-am întrebat şi eu cum se explică dezinteresul românilor pentru alegeri/referendumuri, în pofida discursului său optimist, Duda răspunzându-mi că „aşa e în democraţie”. Că el nu se uită la televizor, că ascultă Placido Domingo..., ca şi cum Placido Domingo decide destinul lui ca cetăţean într-o ţară precum România, în care instituţiile statului îşi bat joc constant de cel care le plăteşte funcţionarea, prin taxe şi impozite, ridicând la rang de principiu celebrul dicton perfect ilustrat de „porcii” orwellieni din „Ferma animalelor”, potrivit căruia „unii sunt mai egali decât alţii”! Am devenit şi mai trist, atunci când principesa Margareta s-a decis să intervină, vorbindu-mi de situaţia Elveţiei, unde cetăţenii nu acordă prea mare interes alegerilor. Nu-mi venea să cred că principesei i-a trecut prin minte că ar putea face o comparaţie între situaţia politică a Elveţiei şi cea a României! Ipocrizie, convingere autentică? Habar nu am... Poate că, pesemne, de la Palatul Elisabeta, înconjurat de multă verdeaţă şi vechi încropiri imobiliare rurale, lucrurile se văd mult mai roz decât le zărim noi, muritorii de rând! Cum s-ar explica, atunci, „dojana” regelui Mihai I, consecvent neutru în raport cu viaţa politică românească, atunci când, în octombrie 2007, la împlinirea vârstei de 86 de ani, a decis să iasă din „muţenie” şi să le amintească oamenilor politici că situaţia României se degradează după integrarea în UE? „Nu mai ştiu ce să cred, spunea, atunci, regele. Pentru că asta numai democraţie nu este. Să mă ierte cei care cred că asta e democraţie: că pot să urle, să ţipe, să înjure“. A mers chiar mai departe, caracterizând ceea ce se întâmplă în viaţa politică drept... „ţigănie“ (!) şi a atras atenţia că România îşi poate pierde reputaţia de stat civilizat. Rex dixit!
În loc să rămână în problemele relaţiilor internaţionale, unde un discurs neutru l-ar fi prins de minune, Radu Duda a preferat rolul ipocritului greţos, livrând bieţilor români prezenţi, în era Internetului şi a ştirilor-instant, care, deci, sunt mult mai informaţi despre ceea ce se întamplă în ţară, o cuvântare de care Ceauşescu ar fi fost mândru la Congeresele PCR.
Scârbă, lehamite, greaţă, sictir...

P.S. În timpul conferinţei, doi dintre angajaţii Biroului său (căci Radu Duda este reprezentant special al Guvernului României!) au oferit celor prezenţi un raport anual (acoperind anul 2006) referitor la activităţile desfăşurate de acesta (mai degrabă întâlniri şi activităţi oficiale) care, la prima răsfoire, s-a dezlipit inestetic, precum cărţile prost lipite din anii ’90 pe care de îndată ce le cumpăram trebuia să le lipesc din nou, ca să nu le pierd paginile.
Nu am mai refăcut această delicată operaţiune cu raportul „prinţului” Duda, pentru că la ieşirea din Berkeley am găsit, salvator, o pubelă mare căscându-se lacom în aşteptarea broşurii „princiare”...