Am vazut „Apocalypto"! Si am iesit viu...

Apocalypto, aventură, SUA, 2006
Regia: Mel Gibson
Scenariul: Mel Gibson, Farhad Safinia
Muzica: James Horner
Montaj: Kevin Stitt, John Wright

Recunosc că m-am dus să văd „Apocalypto” după ce mai multe cunoştinţe – în ale căror opinii, atunci când vine vorba de film, am încredere – mi-au spus, oripilate, că e „plin de sânge” şi „orori”, care mai de care mai de neînchipuit, ceea ce m-a determinat, pentru prima oară suspicios, să văd cu ochii mei dacă lucrurile stau cu adevărat aşa, dar şi pentru că Mel Gibson a reuşit perfomanţa de a face din precedentul său film – „Patimile lui Hristos” – unul de referinţă, şi acesta criticat, la rândul său, printre multe alte motive, pentru exacerbarea, s-a spus, a suferinţelor îndurate de Iisus Hristos înaintea răstignirii.
Tehnic vorbind, se poate aprecia că filmul lui Gibson este impecabil filmat şi montat. Sunt aici scene absolut admirabile, de la vânătoarea unui tapir, de pildă, până la urmăriri în junglă, pline de supans, după cum stratificarea socială în oraşul în care au loc sacrificiile umane este rapid şi expresiv înfăţişată numai graţie pretextului trecerii celor care urmează să fie sacrificaţi spre templul din centrul oraşului. Cred însă că Mel Gibson greşeşte atunci când, construind rolul preotului care oficiază sacrificiile, induce, în mod evident, ideea şarlatanismului acestuia, vizibilă mai ales în condiţiile eclipsei de soare. Aş spune că este mai degrabă viziunea cuiva ancorat într-o lume profund secularizată şi pătrunsă de raţionalism, decât a unui regizor care încearcă să înţeleagă misterele ritualurilor unei civilizaţii apuse şi supuse extincţiei.
Dacă ne raportăm la acest film stând comod în fotoliul unei săli de cinema a secolului al XXI-lea, cu mentalitatea noastră de acum, filmul ni se va putea părea unul violent şi dur, poate prea dur, de acord… (Când îţi cumperi carnea tranşată şi gata pregătită dintr-un supermarket din ce în ce mai sofisticat, nu prea te gândeşti la cum se vâna odinioară, pentru supravieţuire!) Dar îngăduiţi-mi să presupun că fiecare dintre cei care vor dori să vadă această peliculă va intra măcar în jocul inevitabilei convenţii care este filmul artistic, dacă nu cumva se va înarma măcar cu o brumă de cunoştinţe despre mayaşi, atât cât putem şti astăzi despre această civilizaţie precolumbiană.
Ne oripilează că mayaşii făceau sacrificii umane în speranţa unei eventuale îmblânziri a zeilor nemiloşi în ritualuri pe care ne-am grăbi să le numim „barbare”? Dar la fel făceau şi vechii egipteni (sacrificând prizonierii de război!) sau chiar şi vechii grecii (dacă drama Ifigeniei ne mai spune ceva sau cazul, istoriceşte atestat, al celor trei perşi, capturaţi de greci, şi sacrificaţi înaintea Bătăliei de la Salamina, din iniţiativa prezicătorului Eufrantide). Acestea sunt însă civilizaţii apuse despre care, în bună măsură şi datorită unei „democratizări” a percepţiei pozitive prin documentarele furnizate în exces de canalele „Discovery” şi „National Geographic”, păstrăm o bună impresie şi o imaculată convingere că au fost cu adevărat „mari” şi „strălucitoare”, dar nu atât de crude precum vor fi fost, chipurile, civilizaţiile precolumbiene, numai pentru că până la noi au ajuns puţine mărturii (exceptând unele construcţii monumentale şi eventuale relatări). Să mai amintesc de practica geto-dacilor de a trimite la Zalmoxes, din cinci în cinci ani, un „mesager”, tras la sorţi, prin aruncarea acestuia în trei lănci fixate cu vârfurile în sus şi care, dacă avea nefericita neşansă de a nu muri, ceea ce însemna că zeul le e nefavorabil, chema un nou nefericit la supliciu?
Din punctul meu de vedere, filmul lui Mel Gibson nu păcătuieşte neapărat prin exacerbarea violenţei, aşa cum s-a spus, ci mai degrabă prin ideea, subînţeleasă, că o civilizaţie, precum cea mayaşă, s-ar fi autoexterminat oricum, fie că celebrii conchistadori ar fi găsit, fie că nu, calea spre continentul american! Altfel spus, deşi violenţele comise de cuceritorii spanioli nu pot fi tăgăduite, ele ar fi întrucâtva scuzabile sau măcar acceptabile în raport cu practica sacrificiilor umane ritualice crude la care se dedau mayaşii!
n rest, filmul înfăţişează o poveste, credibilă, bine spusă prin mijloacele specifice celei de-a şaptea arte, iar actorii, aleşi dintre urmaşii mayaşilor de odinioară, atâţia câţi au putut supravieţui cuceritorilor europeni, vorbesc o limbă care reînvie, pe ecran, o lume dispărută, inclusiv prin complexitatea articulaţiilor ei lingvistice. Mi-a fost însă greu să înţeleg de ce subtitrarea în limba română a filmului a păstrat şi numele proprii/poreclele protagoniştilor… în limba engleză (!), ceea ce a alterat, într-o oarecare măsură, autenticitatea vizată de Mel Gibson… De-ar fi fost măcar în limba spaniolă!
Violent sau nu, „Apocalypto” este un film admirabil pe care n-ar trebui să-l rataţi!...

Despre „Comédii la portile Orientului", Humanitas, 2005

Andrei Pleşu este un eseist şi un pamfletist redutabil, un observator fin al realităţilor româneşti postdecembriste, pe care reuşeşte să le prindă admirabil în fraze de o frumuseţe rarisimă la noi astăzi şi de un umor tonic, cărora nu le poţi rezista. Cei mai sceptici sau cu totul debusolaţi de pseudo-tratate de angelologie este suficient să arunce o privire prin recenta sa lucrare, Comédii la porţile Orientului*, în fapt o reunire în volum a unor articole publicate în „Jurnalul naţional”, „Dilema veche” sau „Plai cu boi”.
Gurmand şi robit, potrivit propriei mărturii, „apetenţelor palatale”, Pleşu este portretul-robot al non-modelului unui ministru de Externe (deşi s-a aşezat într-un astfel de fotoliu în anii 1997–1999!), nu numai pentru că urăşte să călătorească – un nonsens pentru un înalt funcţionar guvernamental de acest gen! –, dar şi pentru că adoră să savureze bucatele speciale ale unui dineu mai de la Răsărit (căci experienţele palatale din Apus, spre deosebire de acelea din mediile islamice, hinduse sau budiste, „cad la nivel de cantină”, spune el!), ceea ce pare să fie imposibil când te aşezi la masă cu plicticoşi scumpi la vorbă (precum premierul Radu Vasile şi fostul ministru al Apărării Naţionale, Victor Babiuc), fiind silit să refaci din „cioburi” un dialog aproape imposibil, cu sacrificarea bunătăţilor care se scurg prin faţa ochilor. În plus, nu se poate să nu-ţi devină simpatic Andrei Pleşu atunci când se autoironizează, povestind cum l-a înghesuit, la propriu, într-un lift, pe Yasser Arafat, motiv pentru care a fost răsplătit cu o pupătură istorică din partea liderului palestinian, aplicată strategic, pe gât, sau cum a reuşit, în prima lui vizită la Londra ca ministru de Externe, în 1997, să-i spună omologului său britanic, Robin Cook, o snoavă cu substrat despre relaţia amoroasă a regelui Carol al II-lea cu Elena Lupescu, în condiţiile în care întreaga Anglie era la curent cu idila lui Cook cu propria-i secretară, pe care acesta avea, în cele din urmă, să o ia de nevastă… Zice-se chiar că „secvenţa” i-ar fi apropiat pe cei doi protagonişti. Aşa să fie!
Dar este în acest volum şi un text, publicat iniţial în revista „Plai cu boi”, în 2001, şi reluat acum, în care Pleşu se războieşte cu dedicaţiile unor intelectuali de calibru către Nicolae Ceauşescu sau alţi potentaţi comunişti.
Nimeni nu ar fi avut pretenţia ca la Păltiniş preocuparea unor filosofi pentru istoria naţională să fie una foarte importantă, dar mărturisesc că nici nu m-aş fi aşteptat ca ignoranţa unui intelectual de talia lui Pleşu să fie atât de mare, după cum o dovedeşte comentariul său, răutăcios şi acuzator, atunci când citează o dedicaţie a istoricului Constantin C. Giurescu pe o carte oferită lui Nicolae Ceauşescu. „Preşedintelui Consiliului de Stat – scria C.C. Giurescu – această carte care arată că formarea poporului român nu este nici un «miracol» şi nici o «enigmă», ci un fenomen normal, ca şi formarea celorlalte popoare romanice, în semn de admiraţie şi înalt omagiu”. Ce înţelege Andrei Pleşu din această dedicaţie? „Se va observa, desigur – spune moralistul – candoarea autorului, dispus să polemizeze, în spaţiul unei dedicaţii oficiale, cu Gh. I. Brătianu, colegul său mort în închisoare sub Dej” (p. 102). Las la o parte faptul că Gh. Brătianu şi C.C. Giurescu fuseseră, pentru o vreme, „colegi” în penitenciarul de la Sighet, „sub Dej”, sau că, în 1931, împreună cu alţi istorici din aceeaşi generaţie, ei lansaseră, în „Revista istorică română”, un adevărat manifest al noii şcoli istorice care se distanţa vizibil şi hotărât de generaţia reprezentată cu strălucire de altfel de savantul Nicolae Iorga.
Însă Andrei Pleşu ar fi trebuit să ştie că, în fapt, Constantin C. Giurescu se referea la o lucrare celebră a lui Gh. Brătianu, intitulată „O enigmă şi un miracol istoric: poporul român”, publicată în limba franceză, în 1937, la Paris, ca o amplă recenzie la o carte a unui eminent medievist francez, Ferdinand Lot. Scriind despre invaziile barbare, într-o secţiune al cărei titlu era chiar cel împrumutat de Brătianu pentru propriul său volum, Lot trata şi problema originii poporului român, raliindu-se adversarilor continuităţii. Gh. Brătianu s-a simţit obligat să răspundă fostului său dascăl de la Sorbona şi s-a opus, într-o recenzie care avea să ia proporţiile unui volum de sine stătător, tezelor susţinute de Ferdinand Lot. În consecinţă, C. C. Giurescu nu făcea decât să confirme, prin dedicaţia sa către Nicolae Ceauşescu – un act de curaj, în condiţiile în care istoricul Gh. Brătianu a reprezentat, până spre sfârşitul regimului comunist, un subiect tabu – argumentaţia remarcabilă a colegului său de generaţie, Gh. Brătianu, aflat în polemică, în al doilea deceniu interbelic, cu fostul său profesor, Ferdinand Lot.
Articolul la care m-am referit, scris în 2001, avea să fie prefaţa unui alt scandal, din 2004, când Andrei Pleşu a fost răsplătit cu un premiu de un juriu care l-a avut în frunte pe Adrian Marino. Acesta s-a apucat să vorbească prin ziare că, deşi preşedinte al juriului fiind, n-a fost de acord cu distincţia oferită lui Andrei Pleşu, care, la rândul său, iritat de comportamentul lui Marino, a returnat „mărul discordiei”, motivându-şi în scris gestul, altminteri perfect îndreptăţit. Dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, probabil că ambele părţi implicate ar fi tras concluziile care s-ar fi impus. Dar, la scurt timp după acest schimb de replici, Andrei Pleşu găzduieşte, în săptămânalul al cărui director fondator este – „Dilema veche” – un text vitriolant al amicului său, Gabriel Liiceanu, care era un atac imund la adresa lui Adrian Marino, având o susţinere „argumentată”, nedemnă de filosoful dâmboviţean: dedicaţiile lui Marino către Dumitru Popescu-Dumnezeu şi alţi potentaţi comunişti. Motiv nimerit pentru Gabriel Andreescu să se amestece şi el în polemică şi să publice, în revista ieşeană „Timpul”, două scrisori adresate de Andrei Pleşu lui Nicolae Ceauşescu, în 1983, în termeni deloc onorabili pentru autorul cunoscutei „Minima moralia”, ca urmare a implicării sale în scandalul „Meditaţiei transcedentale”, scrisori al căror scop era o ipotetică „achitare” printr-o salvatoare „autocritică” („Vreau să sper că, punându-se în cumpănă bunele mele intenţii (...) şi lipsa de vigilenţă de care am dat dovadă, Conducerea de Partid şi de Stat va socoti că îmi poate acorda şansa să mă reabilitez”, scria Andrei Pleşu!)
„Am fost cu toţii – spune Pleşu, citându-l pe Emil Cioran, în textul publicat în „Plai cu boi”, în 2001 – «turişti în Infern». Nu se cade să revenim la suprafaţă cu seninătatea unor judecători care ştiu să separe, fără dileme, binele de rău”. Bine spus, dar cât de straniu aveau să sune aceste cuvinte înţelepte, în 2004, într-o adevărată sarabandă a „dezgropării” dedicaţiilor şi scrisorilor compromiţătoare dinainte de 1989!


* Andrei Pleşu, Comédii la porţile Orientului, ed. Radu Paraschivescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, 254 p.